2026. Coliva României: manualul transformării unei țări fără datorii într-o colonie disciplinată.
Introducere.
Nu este o teorie a conspirației. Este un inventar al faptelor, scris deja de alți ziariști, pe care politicul românesc îl confirmă zilnic prin acțiune și inacțiune.
România nu a fost „prost administrată”. România a fost predată, etapă cu etapă, cu semnături, legi, privatizări, tăceri convenabile și discursuri moralizatoare despre „integrare”, „parteneriate strategice” și „valori occidentale”.
În realitate, vorbim despre un proces clasic de colonizare economică modernă, fără tancuri, dar cu bănci, energie, arme și datorii.
Punctul zero a fost decembrie 1989. O lovitură de palat ambalată propagandistic drept „revoluție”, din care au ieșit câștigători nu idealurile, ci șmecherii cu apetit pentru jaf.
Nume? Ion Iliescu, Petre Roman, apoi întreaga pleiadă de politicieni post-’90 care au învățat repede că puterea nu stă în producție, ci în vânzare.
Vânzarea industriei, a băncilor, a resurselor, a infrastructurii, a viitorului.
De aici încolo, scenariul a fost scris la indigo. Presa economică a relatat, politicienii au executat. Industria chimică – „un morman de fiare vechi”.
Oltchim, Arpechim, Azomureș – distruse sau livrate. Băncile – privatizate, apoi instruite să arunce românilor credite pe gât „cu buletinul”, până când dobânzile i-au lăsat fără case. Executorii au venit, statul a tăcut. Nu era „piață liberă”? Nu era „responsabilitate individuală”?
În paralel, politicul a repetat mantra securității: „dacă nu intrăm în alianțe, vin rușii”. Așa am ajuns să punem armata română preș, să oferim teritorii, baze, facilități, să plătim întreținerea altora, în timp ce industria de apărare românească murea, iar achizițiile se făceau aproape exclusiv din SUA. Arme scumpe, mentenanță externă, dependență totală.
Astăzi, ajungem la energia-gaz, miezul colonizării. Jurnaliștii occidentali scriu negru pe alb: Statele Unite vând gaz lichefiat Europei de aproape patru ori mai scump decât pe piața internă.
Thierry Breton o spune public. Robert Habeck o acuză deschis. Casa Albă se apără cinic: „nu noi, ci companiile”. Exact. Companiile. Iar politicul românesc aplaudă.
România? Țară cu resurse uriașe, cu Marea Neagră plină de gaze, ajunsă să plătească energie scumpă, să-și închidă termocentrale și hidrocentrale, să accepte eoliene străine care exportă curentul, nu-l ieftinesc.
Iar când Nord Stream sare în aer, Donald Trump spune că „știe cine a făcut-o”, dar anchetele se închid „fără vinovați”. Coincidență. Ca toate celelalte.
Acesta nu este un pamflet. Este coliva României, mâncată rece, cu discursuri calde.
De aici începe disecția.
CAPITOLUL I – Lovitura de stat din 1989: cum a fost vândută o țară sub eticheta de revoluție.
Decembrie 1989 este prezentat, și astăzi, ca mit fondator. „Revoluția română”. Sânge, eroi, libertate. Doar că, dincolo de folclorul oficial, faptele – documentate de istorici, ziariști și chiar de participanți direcți – arată altceva: o lovitură de palat, o repoziționare de putere, nu o resetare morală a statului. România nu a fost eliberată. România a fost predată.
Primul semn că nu vorbim despre o revoluție autentică este continuitatea oamenilor. Ion Iliescu, omul care preia puterea imediat după căderea lui Ceaușescu, nu vine din disidență, ci din eșalonul doi al Partidului Comunist.
Alături de el: Petre Roman și Silviu Brucan.
De asemenea, nu putea să lipsească din gașca prăduitorilor trădătorul de Gelu Voican Voiculescu.
Niciunul nu vine cu un proiect de reconstrucție națională. Vin cu un lucru mult mai simplu și mai eficient: controlul aparatului de stat și al tranziției.
În primele luni de după 1989, în loc de o dezbatere reală despre proprietate, industrie, datorii și suveranitate economică, România primește FSN-ul – Frontul Salvării Naționale – o structură provizorie care se eternizează și care confiscă puterea sub pretextul stabilității.
Alegerile din mai 1990, câștigate zdrobitor de Ion Iliescu, sunt rezultatul direct al acestui monopol mediatic și instituțional. Nu a fost competiție. A fost validare post-factum.
De aici începe adevărata vânzare. România era, în 1989, o țară fără datorii externe, cu o industrie grea funcțională, cu combinate chimice, rafinării, fabrici de utilaj greu, producție de energie și o piață internă coerentă.
Ineficientă pe alocuri? Da. Coruptă? Parțial. Dar existentă. Ce face noua putere? Începe discursul demolator: „industria este un morman de fiare vechi”, „nu este competitivă”, „trebuie privatizată rapid”.
Această narațiune este livrată cu sfințenie de politicieni și amplificată de experți de import. Sub guvernele succesive – de la Petre Roman la Nicolae Văcăroiu, apoi Adrian Năstase – privatizarea devine religie de stat.
Nu una selectivă, nu una strategică, ci una lichidatoare. Se vinde tot: bănci, fabrici, utilități. La preț de fier vechi. Cu contracte opace. Cu comisioane.
Ion Iliescu va nega mereu că ar fi vrut distrugerea industriei. Dar sub mandatele lui s-au pus bazele capitalismului de cumetrie, în care „băieții deștepți” – foști securiști, activiști reciclați, intermediari externi – au preluat activele statului.
România nu a fost integrată în economia globală. A fost dezmembrată pentru a fi integrată ca piață de desfacere.
Lovitura din 1989 a avut și un al doilea efect major: anestezierea societății. Orice critică era etichetată drept „nostalgie comunistă”. Orice întrebare despre resurse – „extremism”.
Orice opoziție – „instabilitate”. Așa s-a creat terenul perfect pentru ce urma: distrugerea industriei chimice, capturarea sistemului bancar, îndatorarea populației, exodul forței de muncă.
Nu a fost prostie. A fost strategie. O strategie acceptată de o elită politică dispusă să schimbe suveranitatea pe conturi, tablouri și protecție externă. România nu a pierdut controlul din neștiință. L-a cedat, bucată cu bucată, sub aplauzele „tranziției”.
De aici, următorul pas a fost logic: dacă industria este „de căcat”, trebuie distrusă complet. Dacă este distrusă, țara devine dependentă. Iar o țară dependentă este ușor de disciplinat.
Aici intră următorul capitol.
CAPITOLUL II – Privatizarea ca jaf: cum au fost distruse industria chimică și marile combinate.
După 1989, cu „revoluția” deja împachetată frumos și legitimată electoral, a început operațiunea de bază a colonizării: distrugerea industriei.
Nu modernizarea ei. Nu restructurarea. Distrugerea, urmată de vânzare la preț de nimic. Politicienii au numit-o „privatizare”. Istoria o va reține drept jaf organizat cu acte în regulă.
Primul sector sacrificat a fost industria chimică. Nu întâmplător. Era mare consumatoare de energie, strategică, integrată în economie și greu de controlat din exterior.
Așa că a fost declarată, din start, „necompetitivă”. Cazul Oltchim Râmnicu Vâlcea este emblematic. Ani de zile, combinatul a fost tocat metodic, sub ochii guvernelor succesive.
Manageri puși politic, credite tăiate, piețe pierdute. Constantin Roibu a fost țapul ispășitor de serviciu, dar adevărul este că Oltchim a fost lăsat deliberat să moară.
De ce? Pentru că o industrie chimică funcțională înseamnă independență energetică și industrială. Iar asta nu convenea nimănui din afară – și multora dinăuntru.
Arpechim Pitești, rafinăria care alimenta Oltchim, a fost închisă sub guvernarea Emil Boc, cu Petrom deja vândut austriecilor de la OMV. Decizia-cheie fusese luată mai devreme, în 2004, de guvernul Adrian Năstase, când Petrom a fost privatizat pentru o sumă ridicolă raportată la active, rezerve și poziție strategică.
OMV a primit tot: rafinării, benzinării, zăcăminte. Statul român a primit promisiuni. Astăzi, OMV face profituri-record, iar România importă carburanți scumpi.
Să mergem mai departe. SIDEX Galați, coloana vertebrală a siderurgiei românești, a fost vândut lui Lakshmi Mittal. Preț mic, facilități mari, concedieri masive.
Statul a șters datorii, a suportat costurile sociale, iar „investitorul strategic” a extras ce era profitabil. Restul? Istorie. La fel Tractorul Brașov, la fel ARO Câmpulung, la fel zeci de uzine dispărute de pe hartă.
În industria chimică, Azomureș a ajuns la grupul elvețian Ameropa. Producția depinde direct de prețul gazului. Când gazul s-a scumpit artificial, producția s-a oprit.
Coincidență? Nu. Fără industrie chimică, gazul poate fi exportat liniștit, fără presiune internă. Exact ce vedem astăzi.
La aluminiu, ALRO Slatina a ajuns sub controlul Vimetco, grupul lui Vitaly Machitski, printr-o privatizare opacă. Energia ieftină – avantajul României – a fost pierdută.
Când prețul energiei a explodat, statul a plătit compensații. Privatul a încasat profitul.
Iar peste toate tronează exemplul RAFO Onești, trecut pe la Dinu Patriciu, un caz-școală de privatizare urmată de decapitalizare și faliment. Statul a pierdut, „investitorii” au plecat, zona a murit economic.
Nici băncile nu au scăpat. Bancorex, în loc să fie curățată și păstrată, a fost distrusă controlat, pentru ca piața să fie deschisă larg băncilor străine. BCR a fost vândută către Erste, BRD către Société Générale. Creditul a fost externalizat. Decizia economică – la fel.
Toate aceste privatizări au un numitor comun:
– statul a pierdut controlul;
– industria a dispărut;
– populația a fost aruncată în șomaj sau emigrată;
– România a devenit piață de desfacere și rezervor de forță de muncă ieftină.
Nu a fost tranziție. A fost demolare asistată politic. Iar după ce industria a fost pusă la pământ, pasul următor a venit firesc: îndatorarea populației, ca să nu mai aibă nici putere economică, nici nerv să protesteze.
Aici intrăm în capitolul următor.
CAPITOLUL III – Băncile, creditele și lanțul modern: cum a fost îndatorată populația pentru a fi disciplinată.
După ce industria a fost pusă la pământ și locurile de muncă au fost transformate în amintiri, a venit etapa decisivă: îndatorarea populației. Nu accidental. Nu ca efect secundar al „economiei de piață”.
Ci ca politică publică tolerată și încurajată. Pentru că un cetățean îndatorat este un cetățean docil. Un cetățean cu rate nu mai protestează. Nu mai ridică vocea. Se teme.
Distrugerea Bancorex a fost momentul-cheie. În loc să fie curățată, reformată și păstrată ca bancă națională puternică, Bancorex a fost lichidată controlat, sub guvernarea Radu Vasile și cu complicitatea clasei politice din anii ’90.
Pierderile au fost socializate. Piața a fost eliberată pentru băncile străine. A urmat avalanșa: BCR vândută către Erste Bank, BRD către Société Générale, apoi Raiffeisen, UniCredit, ING. Creditul – sângele economiei – a ieșit din mâna statului român.
Ce a urmat a fost relatat pe larg de presa economică, dar niciodată asumat politic: creditarea iresponsabilă. „Cu buletinul”. „Fără avans”. „Dobândă mică”.
Românii au fost împinși să cumpere apartamente supraevaluate, mașini, electronice, orice. În special în perioada 2005–2008, sub guvernarea Călin Popescu-Tăriceanu, creditul în valută a explodat.
Francul elvețian a fost vândut ca soluție „sigură”. BNR, condusă de Mugur Isărescu, a avertizat formal, dar a tolerat sistemic. Politicul a aplaudat. Economia „duduia”.
Apoi a venit nota de plată. Criza financiară. Dobânzile au crescut. Ratele s-au dublat. Oamenii au fost striviți. Executorii judecătorești au intrat în scenă.
Case pierdute. Vieți distruse. Statul? Absent. Protecție reală? Zero. Legea dării în plată a fost sabotată ani la rând. Băncile au fost apărate cu dinții. Debitorii, demonizați.
Aceasta este lanțul modern. Nu-ți mai ia nimeni pământul cu arma. Ți-l ia cu contractul. Nu te mai bagă nimeni la pușcărie. Te bagă în credit pe 30 de ani. Iar când ești legat de bancă, ești legat de sistem.
Nu mai contează că salariile sunt mici. Nu mai contează că energia e scumpă. Nu mai contează că industria a dispărut. Tu trebuie să plătești rata.
În paralel, s-a creat iluzia prosperității. Mall-uri, reclame, smartphone-uri, „lifestyle”. Presa a livrat imaginea. Politicienii au livrat discursul. Realitatea? România a devenit exportator de forță de muncă.
Milioane de oameni plecați la cules de căpșuni, la îngrijit bătrâni, la șantiere. Remitențele au ținut economia pe linia de plutire. Statul a respirat. Sistemul bancar a încasat.
Și aici apare adevărul crud: îndatorarea populației a compensat distrugerea producției. Fără industrie, fără valoare adăugată, România a fost ținută în viață prin consum pe credit.
Un model nesustenabil, dar extrem de eficient pentru disciplinare socială. Cine protestează când riscă să piardă casa? Cine iese în stradă când are trei rate restante?
Politicienii știu asta. De la Traian Băsescu la Victor Ponta, de la Klaus Iohannis la guvernele recente, nimeni nu a schimbat paradigma. Pentru că paradigma funcționează: populație îndatorată, stat slab, capital extern puternic.
Iar când populația este deja legată de bancă, pasul următor devine inevitabil: securitatea. Alianțele. Frica. Militarizarea discursului. Pentru că o țară dependentă economic trebuie să fie și dependentă strategic.
Aici intră capitolul următor.
CAPITOLUL IV – Frica drept politică de stat: alianțe militare, baze străine și suveranitate de carton.
După industrie distrusă și populație îndatorată, frica devine liantul perfect. Frica nu cere dezbatere, nu cere vot informat, nu cere socoteală. Frica cere supunere.
În România post-2000, frica a fost transformată în politică de stat: „dacă nu ne aliniem, vin rușii”; „dacă nu cumpărăm, rămânem fără protecție”; „dacă nu acceptăm, suntem nesiguri”. Și, sub acest refren, suveranitatea a fost subțiată până la carton.
Aderarea la NATO a fost prezentată ca soluție totală. Nu ca opțiune strategică negociată, cu interese clare și beneficii reciproce, ci ca act de credință. Din acel moment, politicul românesc a confundat securitatea cu obediența.
Baze militare pe teritoriul României? Acceptate fără dezbatere serioasă. Costuri? Asumate de statul român. Facilități, infrastructură, logistică? Din buget public.
În timp ce industria de apărare românească murea, achizițiile militare au devenit aproape exclusiv americane. Scumpe. Dependente. Cu mentenanță externă. Cu know-how importat, nu construit.
Numele sunt publice: Traian Băsescu a deschis larg ușa; Klaus Iohannis a consolidat direcția; guvernele succesive au executat. „Parteneriat strategic” a devenit formula care închide orice întrebare.
Când pui problema interesului național, ești „anti-occidental”. Când întrebi de costuri, ești „prorus”. Așa funcționează disciplina prin frică.
Dar frica nu se oprește la arme. Se mută, natural, în energie. Iar aici masca cade. Jurnaliștii occidentali au scris ce politicienii români evită să spună. Thierry Breton, comisar european pentru Piața Internă, a declarat public că Statele Unite vând gaz lichefiat Europei de patru ori mai scump decât pe piața internă americană.
Nu e pamflet. E constatare. Politico a relatat tensiunile crescânde din UE. Robert Habeck, ministrul economiei din Germania, a acuzat explicit exportatorii de GNL de creșteri exagerate de preț pe fondul crizei energetice.
Răspunsul Casei Albe? Cinic și revelator: „nu noi, ci companiile”. Adică piața. Adică intermediarii. Adică exact modelul prin care profitul este privatizat, iar costul este socializat.
Washingtonul „ajută Europa să se pregătească de iarnă”, ni se spune, în timp ce europenii plătesc de aproape patru ori mai mult pe aceeași moleculă de gaz. Iar Joe Biden lansează, simultan, o schemă de 369 de miliarde de dolari pentru industria verde americană, atrăgând investițiile care ar fi putut rămâne în Europa. Alianță, da. Dar pe termenii cui?
Pentru România, tabloul este grotesc. Țară cu resurse proprii – inclusiv gaze în Marea Neagră – ajunsă să accepte prețuri mari, să-și închidă capacități, să liberalizeze piața fără industrie care să beneficieze și să exporte, în perspectivă, propriile resurse prin conducte „convenabile” altora.
În timp ce americanii vând GNL scump Europei, politicul românesc tace disciplinat. Nu negociază. Nu pune condiții. Nu cere reciprocitate. Aplaudă.
Aceasta este suveranitatea de carton: baze pe teritoriu, facturi mari la energie, arme scumpe, industrie dispărută, populație îndatorată. Și, peste toate, discursul fricii care legitimează orice.
Când întrebi „de ce plătim atât?”, ți se răspunde „pentru securitate”. Când întrebi „de ce nu producem?”, ți se spune „nu e momentul”. Momentul nu vine niciodată.
Iar consecința finală este limpede: o țară dependentă economic devine dependentă strategic. Nu pentru că a ales, ci pentru că a fost împinsă pas cu pas, cu frica drept ghid.
De aici, următorul pas este inevitabil și intern: energia scumpă, „verde” pe hârtie, ruinătoare în practică, și dezindustrializarea definitivă. Acolo intră capitolul următor.
CAPITOLUL V – Energia scumpă și verdele de export: cum a fost sacrificată producția pentru profitul altora.
După frică și îndatorare, energia devine instrumentul final de disciplinare. Nu ca accident, nu ca „tranziție inevitabilă”, ci ca politică publică executată fără opoziție.
România intră în epoca energiei scumpe exact când își distruge ultimele pârghii de producție: termocentrale închise, hidrocentrale neîntreținute, industrie chimică decuplată de la gaz, iar „verde” ridicat ca slogan de export, nu ca soluție internă. Rezultatul: producție sacrificată, facturi umflate, profit externalizat.
Mecanismul e simplu și brutal. În numele „pieței”, prețul energiei este liberalizat într-o economie deja dezindustrializată. Cine mai beneficiază de gaz ieftin? Nu industria românească – pentru că a fost demolată.
Cine plătește? Populația și puținele firme rămase. Cine câștigă? Intermediarii, traderii, marile companii care vând energie „verde” produsă aici și exportată acolo unde marja e mai mare. România rămâne cu moriști pe dealuri și cu curent scump în priză.
În paralel, discursul „verde” este folosit selectiv. Eolienele și fotovoltaicele nu sunt integrate într-un sistem care să ieftinească energia internă. Sunt integrate într-un sistem care să mute energia acolo unde se plătește mai bine.
Hidrocentralele – construite cu sacrificii umane – sunt lăsate să îmbătrânească. Termocentralele sunt închise „pentru mediu”, dar gazul nu intră în industrie; intră în contracte externe. România devine platformă de tranzit și export, nu beneficiar.
Aici intră Nord Stream ca moment de adevăr energetic european. Nu ca verdict, ci ca linie de demarcație. Conductele care legau direct Rusia de Germania sar în aer. Anchetele se blochează sau se închid „fără vinovați”.
Germania bâjbâie. Europa tace. Gazul ieftin dispare din ecuație. Gazul scump apare. Iar cine umple golul? GNL-ul american, la prețuri pe care oficiali europeni le-au criticat public ca fiind de câteva ori mai mari decât cele din SUA. Casa Albă răspunde: „nu noi, companiile”. Tradus: profitul e privat, costul e european.
În acest context, Donald Trump nu este „dovada”. Este fisura. Când un președinte american spune public că „știe cine a aruncat Nord Stream în aer”, că „mulți oameni știu”, dar că „nu vrea să bage țara în probleme”, mesajul nu este despre vinovăție. Este despre interdicția adevărului.
Trump a fost consecvent ani la rând în opoziția față de Nord Stream 2: sancțiuni, presiuni, „uciderea” proiectului ca obiectiv politic declarat. Apoi vine administrația Biden, suspendă certificarea, impune sancțiuni, iar după explozii anchetele nu mai ajung nicăieri. Când adevărul devine risc geopolitic, tăcerea devine politică de stat.
Ce legătură are asta cu România? Directă. Dacă Germania – motorul industrial al Europei – nu poate clarifica public cine i-a distrus infrastructura energetică, România nu va negocia niciodată prețul gazului, al curentului sau al „verdelui”.
Va executa. Va plăti. Va exporta. Și va închide ce mai produce. „Tranziția verde” devine astfel tranziția profiturilor: subvenții la investiții externe, facturi interne mai mari, industrie locală sacrificată.
Mai mult, în Marea Neagră, gazul românesc este pregătit să intre în același circuit. Liberalizarea internă, lipsa industriei consumatoare, conducte convenabile spre exterior.
Exact lecția Nord Stream, dar aplicată preventiv: nu mai ai ce să protejezi, doar ce să vinzi. Iar când întrebi „de ce plătim atât?”, ți se răspunde „pentru securitate” și „pentru mediu”. Când întrebi „de ce nu producem?”, ți se spune „nu e competitiv”.
Aceasta este energia scumpă ca politică. Verde pentru alții, scump pentru noi. Producția sacrificată pentru profitul altora. Iar Nord Stream, cu tăcerile lui oficiale și declarațiile detonante ale lui Trump, arată limita jocului: adevărul nu contează; factura da.
De aici, concluzia finală devine inevitabilă: după industrie, bănci și frică, energia închide cercul colonizării disciplinate. Iar România îl simte zilnic, pe factură.
CONCLUZII FINALE – Colonia care plătește, tace și se numește „partener”.
România nu a ajuns aici din greșeală. A ajuns conform planului. Pas cu pas, decizie cu decizie, semnătură cu semnătură, tăcere cu tăcere. De la lovitura din 1989, mascată drept revoluție, la privatizările-lichidare, de la îndatorarea populației la frica ridicată la rang de politică publică, totul a avut un fir roșu: dezarmarea economică a statului și transformarea lui într-un executant disciplinat. Nu aliat. Subordonat.
Industria a fost declarată „necompetitivă” și vândută la fier vechi. Băncile au fost externalizate, iar creditul a devenit lanțul modern. Munca a plecat din țară, profitul a plecat din țară, decizia a plecat din țară.
Când a venit rândul energiei, ultima pârghie reală de suveranitate, rețeta a fost aceeași: liberalizare fără protecție, „verde” fără ieftinire, export fără beneficiu intern. România a rămas cu facturile. Alții, cu marjele.
Nord Stream a fost momentul de adevăr al Europei. Nu pentru a stabili vinovați, ci pentru a înțelege limitele permise ale adevărului. Anchete închise, tăceri oficiale, o infrastructură energetică distrusă și o piață reconfigurată peste noapte.
În acest vid, Donald Trump a spus ceea ce restul nu mai pot spune: că „mulți știu” cine a aruncat conductele în aer, dar adevărul „ar băga țara în probleme”. Asta nu este dovadă. Este diagnostic. Când adevărul devine inconvenient, colonia plătește și tace.
România, cu gaze în Marea Neagră, cu hidrocentrale construite cu jertfe, cu potențial real de producție, a ales să nu aleagă. A executat. A liberalizat înainte să producă.
A exportat înainte să asigure. A închis înainte să construiască. Iar când populația a întrebat „de ce e scump?”, i s-a spus „pentru securitate” și „pentru mediu”. Securitate fără negociere. Mediu fără industrie. Ambele, fără beneficiu intern.
Aceasta este colonia disciplinată: nu ți se interzice să vorbești, dar ți se explică de ce e inutil; nu ți se ia votul, dar ți se ia economia; nu ți se spune adevărul, dar ți se trimite factura. Iar politicul românesc, indiferent de culoare, a livrat acest rezultat cu o eficiență remarcabilă. Pentru ce a făcut bine a fost plătit „cu vârf și îndesat”. Pentru ce a făcut prost, noi plătim.
„Coliva României” nu e un pamflet. E un inventar. Și nu se mănâncă la pomenire. Se plătește lunar.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
https://www.stiripesurse.ro/donald-trump-declaratiile-care-pot-detona-scena-geopolitica_3674964.html
