2026. O armată de trântori! Astăzi, Administrația locală.

2026. O armată de trântori! Astăzi, Administrația locală.

 

INTRODUCERE.

România nu s-a digitalizat. S-a umflat.

În 2015, administrația publică locală avea aproximativ 230.000 de angajați. Astăzi, primăriile, consiliile locale, consiliile județene și prefecturile însumează aproximativ 282.545 de salariați. Cu peste 50.000 mai mulți.

Între timp, politicienii au vorbit despre reformă, eficiență, digitalizare, debirocratizare. În realitate, organigramele au crescut.

Dacă digitalizarea a redus munca manuală, de ce au crescut posturile?
Dacă procedurile sunt informatizate, de ce este nevoie de mai mulți oameni?
Dacă populația României scade, de ce aparatul administrativ crește?

Răspunsul nu este tehnic. Este politic.

Administrația locală a devenit cel mai stabil rezervor de recompense pentru partide. Primarii își consolidează majoritățile prin angajări. Consiliile locale votează organigrame extinse. Consiliile județene creează direcții, servicii, compartimente. Prefecturile validează formal structuri pe care rareori le auditează în profunzime.

Nu vorbim despre funcționarii care muncesc și țin sistemul în viață. Ei există și sunt mulți. Vorbim despre mecanismul care permite creșterea constantă a aparatului fără indicatori reali de performanță publică.

În multe localități, cetățeanul nu are acces facil la o listă clară cu:

– numărul exact de angajați,

– atribuțiile fiecăruia,

– evaluările anuale de performanță,

– costul total salarial defalcat pe structuri.

Transparența este fragmentată. Controlul este slab. Sancțiunile sunt rare.

Iar în spatele fiecărui post nou există o întrebare legitimă:

Este necesitate administrativă sau obligație politică?

De aici începem.

CAPITOLUL I.

Organigramele umflate: digitalizarea ca pretext și sistemul care nu performează.

Digitalizarea trebuia să reducă birocrația. În administrația locală românească, a devenit pretext pentru extinderea ei.

Ni s-a spus că platformele informatice vor simplifica procedurile. Că ghișeele vor dispărea. Că dosarul fizic va fi înlocuit de flux electronic. Că munca manuală va scădea.

Ce s-a întâmplat în realitate?

Au apărut noi posturi: responsabili IT, administratori de platforme, coordonatori de implementare, experți în achiziții electronice, responsabili cu protecția datelor, specialiști în digitalizare, manageri de proiecte „smart city”. Nu în marile municipii doar, ci și în comune cu câteva mii de locuitori.

În paralel, vechile posturi nu au dispărut.

Compartimentele clasice au rămas intacte. Registratura există. Secretariatul există. Direcțiile există. Serviciile există. În multe cazuri, aceeași operațiune este dublată: o dată pe hârtie, o dată în sistem.

Rezultatul? Mai mulți oameni pentru același volum de muncă.

Și aici intervine realitatea pe care o știe orice cetățean: mergi la primărie cu o problemă și răspunsul este invariabil — „nu funcționează sistemul informatic”.

Digitalizarea care justifică angajări suplimentare se blochează frecvent exact în momentul în care ar trebui să simplifice.

Dacă sistemul nu funcționează, de ce ai nevoie de mai mult personal?
Dacă funcționează, de ce nu reduci aparatul?

În loc să fie instrument de eficiență, digitalizarea a devenit justificare bugetară.

Organigramele au crescut.

Cheltuielile salariale au crescut.

Performanța nu a crescut proporțional.

În multe localități, nu există indicatori publici de performanță pentru compartimentele nou create. Nu există rapoarte comparative între primării similare.

Nu există un audit național care să stabilească standarde minime și maxime de personal raportat la populație și volum de activitate.

Sistemul funcționează pe altă logică: fiecare primar își construiește aparatul. Consiliul local aprobă. Controlul extern este formal.

Agenția Națională de Integritate a constatat de-a lungul anilor numeroase cazuri de incompatibilitate și conflict de interese în administrația locală.

Cazul lui Vasile Sasu, primarul din Durnești care și-a numit nora în aparatul primăriei, este doar un exemplu.

Nu pentru că ar fi excepțional. Ci pentru că arată cât de permeabil este sistemul.

Digitalizarea ar fi trebuit să reducă dependența de oameni.

În practică, a creat oportunitatea de a angaja mai mulți.

Nu toți sunt „trântori”. Există funcționari care muncesc. Dar arhitectura permite umflarea aparatului fără corelație strictă cu rezultatul.

Și aici apare întrebarea centrală:

Este administrația locală construită pentru eficiență sau pentru absorbția clientelei politice?

De aici trebuie să intrăm în mecanismul relațiilor și obligațiilor.

CAPITOLUL II – Nepotism, obligații politice și rețeaua locală de fidelizare.

Administrația locală nu este doar o structură birocratică. În prea multe cazuri, este o structură de recompensare politică.

Agenția Națională de Integritate a documentat de-a lungul anilor numeroase situații de conflict de interese și incompatibilitate în rândul aleșilor locali.

Un exemplu concret: Vasile Sasu, primar al comunei Durnești, constatat în conflict de interese după ce și-a numit nora în aparatul primăriei. Nu vorbim despre zvonuri. Vorbim despre constatare oficială ANI.

Alt caz: Petru Mazilu, primar al comunei Buciumeni, trimis în judecată după ce procurorii au susținut că a atribuit contracte unei firme reprezentate de o rudă apropiată și a angajat ulterior persoane din cercul familial în primărie.

Nu sunt episoade izolate. Sunt tipare.

În județul Iași, cazul fostului primar Gheorghe Nichita a arătat cum resursele administrației locale pot fi folosite în scop personal, inclusiv prin utilizarea Poliției Locale pentru interese private – fapt pentru care a fost condamnat definitiv.

Nu discutăm aici doar nepotism, ci despre amante și utilizarea aparatului local pentru consolidarea propriei puteri.

La nivel de consilii locale și județene, ANI a constatat incompatibilități repetate în cazul unor aleși care dețineau simultan funcții în societăți comerciale subordonate autorităților locale. Mecanismul este simplu și verificabil: votezi bugetul unei entități în care, direct sau indirect, ai poziție sau interes.

Mai adăugăm un element structural: în multe comune și orașe mici, primăria este cel mai mare angajator local. Asta înseamnă că primarul controlează direct sau indirect o parte semnificativă din veniturile comunității.

Când angajarea depinde de majoritatea politică, iar majoritatea depinde de voturi, relația devine circulară:

angajezi → fidelizezi → câștigi alegerile → menții angajările.

Concursurile există formal. Întrebarea este cât de competitive sunt în realitate. Presa locală a relatat în repetate rânduri despre situații în care posturile erau „pregătite” pentru anumite persoane, iar condițiile de concurs croite pe profilul candidatului.

Nu afirmăm că fiecare funcționar este pilă. Ar fi fals și nedrept. Există oameni competenți care țin primăriile în viață. Dar arhitectura permite și protejează favoritismul atunci când există voință politică.

Și aici este problema reală: nu excepția. Ci repetabilitatea.

Administrația locală nu este doar un aparat tehnic. Este infrastructura prin care partidele își consolidează controlul pe termen lung.

Iar când organigramele cresc constant, iar cazurile de conflict de interese apar periodic în comunicate ANI, discuția nu mai este despre un primar sau altul.

Este despre sistem.

De asemenea, problema nu este doar nivelul salarial în sine. Problema este raportul dintre salariu, populație și volum real de activitate.

România are peste 3.000 de unități administrativ-teritoriale, dintre care un număr semnificativ sunt comune cu 2.000–3.000 de locuitori. În multe dintre acestea, aparatul administrativ include:

– primar,

– viceprimar,

– secretar general,

– contabil,

– compartiment taxe și impozite,

– urbanism,

– achiziții publice,

– asistență socială,

– registru agricol,

– resurse umane,

– implementare proiecte.

Structura este aproape standardizată, indiferent dacă localitatea are 3.000 sau 15.000 de locuitori.

Salariile însă sunt stabilite prin legea salarizării, raportate la funcție, nu la populație sau la volumul de muncă efectiv.

Într-o comună de 3.000 de locuitori:

– primarul poate depăși 12.000–14.000 lei brut lunar;

– viceprimarul se apropie de 10.000 lei brut;

– secretarul general poate ajunge la 8.000–9.000 lei;

– șefii de compartimente pot depăși 7.000 lei;

– sporurile de antenă, de conducere, de calculator,  de mediu rural, de efort psihic și multe, multe altele pot ridica venitul suplimentar la peste 35 %.

Raportat la baza de contribuabili din localitate, aceste salarii înseamnă o presiune majoră pe buget.

În multe astfel de comune, veniturile proprii sunt reduse, iar bugetul depinde în proporție covârșitoare de transferuri de la bugetul de stat. Asta înseamnă că salariile aparatului administrativ sunt, indirect, susținute de contribuabili din întreaga țară.

Problema nu este că primarul unei comune mici nu ar trebui să fie plătit decent. Problema este lipsa proporționalității.

O comună de 3.000 de locuitori nu are volumul de activitate administrativă al unui oraș de 30.000, nu de 3 – 4 milioane cât are Bucureștiul.

Nu are număr mare de autorizații zilnice.

Nu are flux constant de investiții private – unu – doi cârciumari, maximum 10 taximetriști, două farmacii, o alimentară, poate și un centru de materiale de construcții, câteva aprobări de extinderi de casă, câțiva mici întreprinzători care vând într-o dugheană produse de larg consum și…..cam atât.

Nu are complexitate urbanistică majoră.

Și totuși, aparatul are aproape aceeași structură birocratică.

Nu există un standard național clar care să coreleze numărul de posturi și nivelul salarial cu dimensiunea și activitatea reală a comunității.

Nu există comasări administrative reale. Nu există o reformă a UAT-urilor subdimensionate. Nicio guvernare nu și-a asumat reducerea numărului de comune.

De ce? Pentru că fiecare comună înseamnă:

– primar,

– viceprimar,

– consiliu local,

– aparat administrativ,

– locuri de muncă,

– influență politică.

În multe județe, presa locală a relatat situații în care cheltuielile de personal depășesc 60–70% din bugetul local. Asta înseamnă că dezvoltarea rămâne secundară.

Iar când salariile sunt mari raportat la populație și buget, întrebarea nu mai este despre legalitate. Este despre eficiență.

Câți oameni sunt necesari pentru a administra 3.000 de locuitori?
De ce nu există servicii administrative comune pentru mai multe localități mici?
De ce fiecare comună are propria mini-birocrație completă?

Pentru că sistemul nu este construit pentru eficiență maximă. Este construit pentru menținerea structurilor.

Iar structurile înseamnă posturi.

Posturile înseamnă salarii.

Salariile înseamnă loialitate.

Următorul capitol poate merge în zona cea mai dură:

CAPITOLUL III.

De ce nimeni nu reformează administrația locală. Iată de ce: voturi, rețele și frica de pierdere a puterii.

Toată lumea știe că administrația locală este supradimensionată.
Nimeni nu o reformează.

De ce?

Pentru că administrația locală este infrastructura electorală a partidelor.

România are peste 3.000 de unități administrativ-teritoriale. Fiecare comună are primar. Fiecare primar are aparat. Fiecare aparat înseamnă familii dependente de salariul public. Fiecare familie înseamnă voturi.

Niciun partid major – nici PSD, nici PNL, nici USR – nu a dus până la capăt o reformă reală a comasării comunelor subdimensionate. Au existat declarații. Au existat strategii pe hârtie. Dar niciodată o asumare politică frontală.

Pentru că reforma ar însemna:

– mai puține primării;

– mai puțini primari;

– mai puțini viceprimari;

– mai puține posturi;

– mai puține rețele de fidelizare.

Iar asta înseamnă pierdere de influență.

Un primar controlează angajări.

Controlează contracte.

Controlează buget local.

Controlează accesul la resurse.

În multe județe, baronii locali și-au consolidat puterea exact prin acest mecanism. Nume precum Marian Oprișan sau

Ion Prioteasa au fost ani la rând simboluri ale controlului politic asupra aparatului local.

Indiferent de culoarea politică, modelul a fost același: consolidare prin rețea.

Chiar și în administrațiile mai „modernizate”, precum cea a lui Emil Boc, aparatul administrativ a crescut odată cu extinderea competențelor și proiectelor. Diferența este de performanță, nu de structură.

Nimeni nu vrea să taie pentru că fiecare post înseamnă:

– un membru de partid mulțumit;

– un susținător fidelizat;

– un vector electoral.

Administrația locală este mașinăria de teren a partidelor. În campanie, primarii mobilizează. În mandat, angajează și distribuie resurse.

În lipsa unei reforme administrative reale – comasări, digitalizare funcțională, standarde naționale de personal raportate la populație – sistemul va continua să crească.

Pentru că este util politic.

Deficitul bugetar nu îi sperie suficient.

Presiunea fiscală este difuză.

Contribuabilul nu vede direct legătura dintre organigramă și impozitul plătit.

Iar aici este marea problemă: reforma administrativă locală nu este tehnică. Este politică.

Și politicienii nu taie din propriile structuri de putere.

Atâta timp cât primăriile sunt fortărețe electorale, nimeni nu va desființa posturi în mod serios.

Iar „armata de trântori” nu este doar un exces birocratic. Este un instrument.

Următorul pas:

CONCLUZII – Armata administrativă și contribuabilul captiv.

Administrația locală din România nu este doar supradimensionată. Este protejată politic.

Avem peste 280.000 de angajați în primării, consilii locale, consilii județene și prefecturi. Avem mii de comune cu 2.000–3.000 de locuitori care susțin aparate administrative aproape complete: primar, viceprimar, secretar general, compartimente multiple, sporuri, indemnizații.

Avem salarii legale?, dar care nu sunt raportate la populația și bugetul multor localități.

Avem sporuri acordate aproape uniform.

Avem digitalizare invocată ca progres, dar care nu reduce personalul.

Avem cazuri repetate de incompatibilitate și conflict de interese constatate de ANI, precum cel al lui Vasile Sasu.

Avem istorii de utilizare politică a aparatului local, cum a fost cazul lui Gheorghe Nichita.

Și avem o reformă care nu vine.

EPILOG.

Țara primarilor și cetățeanul plătitor.

România nu este doar țara comunelor multe. Este țara comunelor intangibile.

Nicio guvernare nu a avut curajul să spună simplu: sunt prea multe primării pentru o populație în scădere. Sunt prea multe posturi pentru o administrație care ar trebui să fie suplă. Sunt prea multe salarii raportate la ceea ce livrează efectiv sistemul.

Pentru că fiecare primărie înseamnă o redută electorală.

Fiecare viceprimar înseamnă o negociere de partid.

Fiecare compartiment înseamnă o fidelizare.

Nu se taie pentru că doare politic.

În timp ce se vorbește despre deficit, despre austeritate, despre taxe noi, despre reforme „structurale”, nimeni nu începe cu ceea ce este la vedere: aparatul local supradimensionat.

Cetățeanul de la oraș plătește.

Antreprenorul plătește.

Angajatul plătește.

Și din acești bani sunt susținute mii de mini-structuri administrative care funcționează aproape identic, indiferent dacă au 3.000 sau 30.000 de locuitori.

Nu este ilegal. Este convenabil.

Convenabil pentru partide.

Convenabil pentru rețelele locale.

Convenabil pentru cei integrați în sistem.

Dar este costisitor pentru stat, adică pentru noi..

Administrația locală trebuia să fie cel mai apropiat nivel de cetățean.
A devenit cel mai bine protejat nivel de putere politică.

Iar până când nu va exista o reformă reală a unităților administrativ-teritoriale – comasări, standarde de personal, audituri comparative publice și plafonări proporționale – „armata” va rămâne intactă.

Nu pentru că este indispensabilă.

Ci pentru că este utilă politic.

Și cât timp utilitatea politică bate eficiența administrativă, contribuabilul va continua să finanțeze un sistem care nu se micșorează niciodată.

Asta este realitatea.

Pentru că fiecare primărie înseamnă un centru de influență.

Fiecare organigramă înseamnă voturi consolidate.

Fiecare salariu public înseamnă dependență economică locală.

Contribuabilul devine astfel captiv într-un sistem care se autofinanțează prin loialitate politică.

Când o comună de 3.000 de locuitori cheltuie majoritatea bugetului pe salarii, dezvoltarea rămâne pe loc. Drumurile așteaptă. Rețelele de apă întârzie. Investițiile sunt fragmentate. Dar aparatul funcționează.

Legal? De cele mai multe ori, da.

Eficient? Rareori.

Reformat? Deloc.

Problema nu este funcționarul care își face treaba. Problema este arhitectura care permite extinderea fără limită clară și fără standarde naționale stricte de proporționalitate.

România are deficit bugetar. Are presiune fiscală. Are investiții întârziate.
Dar are și o administrație locală care crește constant.

Întrebarea nu este dacă există abuzuri punctuale. Există, documentate.
Întrebarea este dacă sistemul este construit pentru eficiență sau pentru perpetuarea puterii politice locale.

Răspunsul îl arată cifrele.

Cât timp fiecare partid își protejează rețeaua locală, reforma va rămâne discurs.

Iar contribuabilul va continua să finanțeze o structură care se autosusține prin voturi și posturi.

 

 

Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.

Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.

Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.