2026. Prăduitorii de la Ministerul Apărării Naționale. Astăzi: Generalul cu 4 stele, Marian Hăpău.
INTRODUCERE – „Serviciu secret” nu înseamnă „serviciu fără răspundere”.
Ministerul Apărării Naționale are o misiune simplă pe hârtie și grea în realitate: apărarea statului. În interiorul MApN, însă, există un strat care funcționează după altă logică: informația. Iar unde informația e „secretă”, tentația e aceeași, veche: impunitate prin opacitate.
În centrul acestui episod stă generalul Marian Hăpău, fostul șef al DGIA (serviciul de informații al Armatei), nume care apare constant în relatările de presă despre: fonduri operative, conflicte interne, avertizori de integritate „executați” administrativ și — bomboana de pe colivă — suspiciuni privind implicări ale unor ofițeri în sprijinirea campaniei prezidențiale din 2009.
Atenție: nu vorbim despre condamnări definitive ale lui Hăpău în aceste dosare. Vorbim despre fapte și acuzații consemnate în mass-media, despre anchete, redeschideri de dosare și documente judiciare citate de presă.
Iar asta e suficient pentru o întrebare legitimă într-o democrație: cum ajunge un serviciu militar de informații să fie invocat în anchete privind bani, presiuni interne și jocuri politice?
De aici pleacă materialul nostru. În primele capitole intrăm în „măruntaiele” sistemului: banii, metodele, tăcerea și protecția instituțională. Iar la final punem capacul: episodul 2009 — când, potrivit unor plângeri și documente prezentate de presă, ar fi existat un „comitet” de militari pentru sprijinirea realegerii lui Traian Băsescu.
CAPITOLUL I – Fondurile operative și responsabilitatea de comandă: când „secret” înseamnă lipsă de control.
Generalul cu patru stele Marian Hăpău, fost șef al Direcției Generale de Informații a Apărării (DGIA), nu a condus o unitate administrativă banală. A condus serviciul secret al Armatei Române.
Iar în zona serviciilor militare, banii nu sunt „bugetari” clasici. Sunt „fonduri operative”. Adică bani care circulă în regim de secret.
Problema apare atunci când, în presă, apar informații despre retrageri de sume consistente, despre ștampile, despre semnături și despre responsabilitatea de comandă.
Caz concret relatat de mass-media: adjunctul DGIA, generalul Iulian Gherghe, a fost trimis în judecată pentru delapidare în legătură cu fonduri operative.
Presa a relatat că ar fi fost vorba despre sume de ordinul sutelor de mii de dolari retrase din fonduri destinate activităților operative.
În motivările judiciare citate de jurnaliști apar detalii care, într-o instituție militară serioasă, ar trebui să declanșeze audit intern imediat:
– utilizarea unei ștampile cu semnătura șefului DGIA;
– discuții despre existența unei a doua ștampile;
– retrageri de fonduri pe baza unor proceduri care ridică întrebări.
Aici intervine esențialul: responsabilitatea de comandă.
Chiar dacă într-un dosar penal este trimis în judecată un adjunct, șeful structurii – în speță Marian Hăpău – nu poate fi redus la statutul de spectator. În arhitectura militară, șeful răspunde pentru ceea ce se întâmplă în unitate.
Întrebarea legitimă este:
Cum a fost posibil ca asemenea operațiuni să se deruleze într-o structură atât de sensibilă fără ca mecanismele interne de control să oprească imediat fenomenul?
Presa a mai relatat și despre existența unui cont vechi, din perioada anilor ’80, despre care ar fi știut doar conducerea DGIA. Nu discutăm aici dacă acele informații sunt exacte în toate detaliile – discutăm faptul că ele au apărut public și că nu au fost însoțite de o explicație transparentă din partea conducerii.
DGIA nu este o unitate de întreținere. Este serviciul secret al Armatei Române.
Acolo nu există „scăpări nevinovate”. Există proceduri.
Când apar dosare, când apar anchete, când apar trimiteri în judecată, chiar dacă nu există condamnări definitive pentru șef, imaginea instituției este afectată.
Și aici apare prima problemă structurală: în zona serviciilor militare, controlul civil este minimal public. Parlamentul primește informări clasificate. Opinia publică nu vede nimic. Iar când ceva iese la suprafață, reflexul este: „e secret”.
Secret nu înseamnă lipsă de răspundere.
Dacă în subordinea lui Marian Hăpău au existat retrageri de fonduri operative pentru care adjunctul a ajuns în fața instanței, atunci întrebarea nu este dacă Hăpău a fost condamnat. Întrebarea este dacă mecanismele de control au funcționat și dacă șeful a răspuns instituțional pentru vulnerabilitate.
Aici încep „prăduitorii”: nu doar prin furt direct, ci prin tolerarea unui sistem în care banii operativi pot fi manevrați cu o ușurință suspectă.
CAPITOLUL II – Cazul Paraschiv: cronologia unui avertizor scos din sistem.
Colonelul de contrainformații militare Doru Paraschiv a activat în cadrul structurilor de informații ale Armatei Române, inclusiv în unitatea cunoscută public drept UM 02515 București – structură asociată DGIA.
În 2016–2017, potrivit investigațiilor publicate ulterior în presă (Libertatea, Newsweek România), Paraschiv a formulat sesizări interne privind presupuse nereguli din interiorul serviciului.
Printre acestea: folosirea nelegală a unor fonduri operative și suspiciuni privind implicarea unor cadre militare în activități incompatibile cu statutul Armatei.
În 2017, situația sa profesională se schimbă radical.
Conform documentelor citate de presă:
– i se retrage certificatul ORNISS (acces la informații clasificate);
– este trecut în rezervă prin ordin ministerial;
– își pierde practic cariera în sistem.
Ordinul de trecere în rezervă a fost semnat de ministrul Apărării de atunci, Mircea Dușa, și contrasemnat de șeful DGIA, generalul Marian Hăpău.
În paralel, Paraschiv depune plângeri penale și sesizează parchetele militare. Potrivit relatărilor Libertatea, în plângerea sa apar referiri la existența unui grup de cadre militare care ar fi acționat în sprijin electoral în 2009. Aceste afirmații nu sunt condamnări, ci elemente din plângerea oficială a unui ofițer din interior.
Dosarul este instrumentat la Parchetul Militar.
În 2022, potrivit relatărilor din presă, cauza este clasată într-un interval scurt de timp. Paraschiv contestă soluția. Ulterior, instanța dispune redeschiderea urmăririi penale.
Această succesiune procedurală este esențială:
- Sesizare internă.
- Eliminarea profesională a celui care sesizează.
- Clasare rapidă a cauzei.
- Redeschidere dispusă de instanță.
Între timp, generalul Marian Hăpău rămâne la conducerea DGIA.
În investigațiile Newsweek România apar și detalii privind documente și proceduri administrative utilizate în cazul Paraschiv. Articolul menționează suspiciuni legate de modul de emitere și secretizare a unor ordine, precum și de momentul în care acestea au fost puse la dispoziția celui vizat.
Nu există, la această dată, o condamnare definitivă a lui Hăpău în legătură cu acest episod.
Există însă următoarele fapte publice:
– un ofițer de contrainformații a reclamat nereguli;
– a fost scos din sistem prin decizie administrativă;
– a contestat în justiție;
– instanța a dispus redeschiderea unei anchete.
În orice serviciu de informații, responsabilitatea finală aparține comandantului.
Marian Hăpău nu era un ofițer periferic. Era directorul DGIA. Toate procedurile majore de personal și toate dosarele sensibile ajung la șef.
În acest caz, cronologia ridică o întrebare instituțională care îl privește direct:
De ce un ofițer care reclamă nereguli ajunge rapid în rezervă, iar verificarea faptelor invocate se mișcă mult mai lent?
Nu este o întrebare retorică. Este o problemă de comandă.
Iar aceasta este prima vulnerabilitate majoră a mandatului lui Marian Hăpău: nu doar suspiciunile legate de fonduri operative, ci gestionarea internă a celor care au pus sub semnul întrebării funcționarea DGIA.
Redeschiderea anchetei: implicația juridică pe care DGIA nu o poate ignora
Potrivit relatărilor publicate în Libertatea și Newsweek România, soluția de clasare inițială a dosarului rezultat din plângerile formulate de Doru Paraschiv a fost contestată în instanță. Ulterior, judecătorii au dispus redeschiderea urmăririi penale.
Această etapă procedurală este esențială.
Redeschiderea nu înseamnă vinovăție. Dar înseamnă că instanța a constatat că există elemente care trebuie analizate suplimentar sau că ancheta inițială nu a fost suficient fundamentată.
În dreptul penal român, o soluție de clasare infirmată de instanță produce un efect juridic clar: dosarul revine la parchet pentru continuarea cercetărilor. Nu mai este vorba despre o simplă sesizare rămasă fără urmări, ci despre o cauză care a trecut prin filtrul judecătoresc.
În cazul de față, implicațiile sunt duble:
- Pentru colonelul Paraschiv, redeschiderea validează, procedural, faptul că plângerea sa nu putea fi închisă sumar fără o examinare suplimentară.
- Pentru conducerea DGIA din perioada respectivă, inclusiv pentru generalul Marian Hăpău, redeschiderea ridică problema modului în care a fost instrumentată inițial ancheta și a relației dintre sesizare și măsurile administrative luate împotriva avertizorului.
Într-un serviciu de informații militar, unde lanțul de comandă este strict, iar deciziile majore sunt documentate și asumate la nivel de director, existența unei anchete redeschise în legătură cu fapte semnalate din interior are consecințe instituționale serioase.
Nu vorbim despre percepție publică. Vorbim despre o procedură penală reluată oficial, care ține deschisă discuția privind faptele invocate în plângere.
Iar în centrul acestei perioade se afla, formal și ierarhic, generalul Marian Hăpău.
CAPITOLUL III – Protecția politică și rețeaua de sprijin a lui Marian Hăpău.
Generalul Marian Hăpău nu a ajuns întâmplător la conducerea Direcției Generale de Informații a Apărării. Numirea sa la vârful DGIA s-a făcut într-un context politic clar: perioada de consolidare a influenței președintelui Traian Băsescu asupra arhitecturii de securitate.
Hăpău a condus DGIA începând cu 2013, într-un moment în care serviciile de informații – SRI, DGIA, DGIPI – aveau un rol central în echilibrul de putere dintre Palatul Cotroceni, Guvern și Parlament.
DGIA nu este o structură marginală. Este serviciul de informații al Armatei, aflat în subordinea Ministerului Apărării Naționale, dar integrat în arhitectura de securitate coordonată prin CSAT.
În perioada mandatului său, miniștrii Apărării s-au succedat astfel:
– Mircea Dușa (PSD),
– Mihai Fifor (PSD),
– Gabriel Leș (PSD),
– ulterior, miniștri din guvernele PNL și coalițiile ulterioare.
Hăpău a traversat guverne diferite, majorități diferite, alianțe diferite.
Asta spune ceva despre stabilitatea funcției sale.
În sistemul românesc, directorii serviciilor militare nu supraviețuiesc fără acord politic transversal. Nu este o funcție tehnică izolată. Este una care presupune încredere la nivel înalt.
De-a lungul anilor, în ciuda controverselor apărute în presă – fonduri operative, cazul Paraschiv, întrebări privind proceduri interne – Hăpău a rămas în funcție.
Nu a existat suspendare.
Nu a existat demitere publică.
Nu a existat explicație amplă în fața Parlamentului.
Mai mult, în spațiul public au existat momente în care șefi ai structurilor de informații au fost avansați sau decorați, chiar în contextul unor articole critice apărute în presă.
Acest tipar indică un element important: protecția instituțională.
DGIA funcționează în zona clasificată. Controlul parlamentar există formal, prin comisii speciale, dar activitatea este în mare parte nepublică. În acest cadru, presiunea politică pentru schimbări este redusă, iar reflexul este menținerea stabilității.
Un alt element relevant este relația DGIA cu alte structuri de informații.
În perioada în care George Maior conducea SRI, iar Florian Coldea era prim-adjunct, arhitectura de securitate era caracterizată de cooperare strânsă între servicii. DGIA nu funcționa în izolare.
În asemenea contexte, conducerea unui serviciu militar devine parte a unui ecosistem de putere, nu doar executant tehnic.
Aici apare întrebarea politică:
Cum se explică menținerea unui director DGIA în funcție, în condițiile în care în presă apar constant investigații privind fonduri, avertizori și posibile interferențe sensibile?
Răspunsul nu este într-o singură semnătură. Este într-o rețea.
Directorul DGIA nu răspunde doar în fața ministrului Apărării. Răspunde în fața CSAT, implicit în fața președintelui României.
Asta înseamnă că menținerea sa în funcție reflectă o decizie politică la nivel înalt, indiferent de culoarea guvernului.
Hăpău nu a fost un outsider protejat de inerție birocratică.
A fost un actor integrat în structura de securitate a statului.
Iar în România, continuitatea la vârful serviciilor de informații este rar întâmplătoare.
CAPITOLUL IV – 2009: „Comitetul” militar pentru realegerea lui Traian Băsescu.
Alegerile prezidențiale din 2009 au fost unele dintre cele mai tensionate din istoria recentă a României. Diferența dintre Traian Băsescu și Mircea Geoană a fost de puțin peste 70.000 de voturi. Orice suspiciune privind intervenții instituționale capătă, în acest context, o greutate majoră.
Potrivit investigațiilor publicate în Libertatea și Newsweek România, colonelul (r) Doru Paraschiv a formulat o plângere penală în care susținea existența unui „Comitet de inițiativă pentru sprijinul realegerii ca președinte a domnului Traian Băsescu”.
Conform relatărilor din presă, acest grup ar fi fost format din cadre militare active la acel moment, unele dintre ele cu funcții în structuri de informații ale Armatei.
Newsweek România a publicat o listă de nume menționate în contextul plângerii:
– Mihai Stănișoară – ministru al Apărării în 2009,
– amiralul Gheorghe Marin – șef al Statului Major General,
– generalul Neculai Tabarcia,
– generalul Gabriel Gabor,
– generalul Marian Hăpău – la acel moment în zona contrainformațiilor militare,
– comandor Mihai Gheorghe,
– colonel Mugurel Vasile,
– colonel Petrișor Ungureanu,
– colonel Marian Spirache,
– Mihai Șomordolea,
– Adrian Voinea
Acuzațiile descrise în presă includ suspiciuni privind:
– monitorizarea unor persoane;
– acțiuni de influențare a votului;
– implicare în gestionarea voturilor din diaspora;
– folosirea infrastructurii militare în scop electoral.
Este esențial de precizat: nu există condamnări definitive în acest dosar.
Există însă plângeri oficiale, o anchetă penală, o soluție de clasare inițială și o redeschidere dispusă de instanță.
În 2017, generalul Marian Hăpău a negat public implicarea în astfel de activități, afirmând că DGIA nu are competențe sau infrastructură pentru interceptări civile și că serviciul militar nu intervine în procesul electoral.
Aceasta este poziția oficială.
Problema nu este doar dacă faptele s-au confirmat sau nu. Problema este că o asemenea suspiciune – cu asemenea nume, din interiorul Armatei – a ajuns în plângere penală și a generat o anchetă.
Armata Română este obligată prin lege la neutralitate politică. Implicarea cadrelor militare active în sprijin electoral ar reprezenta o încălcare gravă a acestui principiu.
În 2009, Marian Hăpău ocupa o poziție în structura de contrainformații militare. Chiar dacă nu era încă director DGIA, se afla într-o funcție de conducere relevantă.
În cazul în care asemenea acțiuni ar fi existat, ele nu ar fi fost opera unor ofițeri periferici. Ar fi presupus coordonare și protecție ierarhică.
Iar dacă nu au existat, atunci întrebarea rămâne: cum a fost posibil ca un ofițer de contrainformații să formuleze o asemenea acuzație, cu nume și funcții, fără ca instituția să clarifice public situația?
Ancheta redeschisă menține dosarul deschis din punct de vedere juridic.
Politic și instituțional însă, tăcerea a fost regula.
Acesta este punctul în care cazul Hăpău depășește zona fondurilor operative și a conflictelor interne. Intră în zona sensibilă a procesului democratic.
Când nume din Armata Română apar în contextul unei plângeri privind influențarea unui scrutin prezidențial, problema nu mai este doar disciplinară. Devine constituțională.
CONCLUZII GENERALE – „Prăduitorii de la MApN”.
Cazul generalului Marian Hăpău nu este doar povestea unui ofițer ajuns în vârful DGIA. Este radiografia unui sistem care funcționează în opacitate, își protejează conducerea și reacționează defensiv atunci când este pus sub semnul întrebării.
Avem patru elemente clare.
Primul: fondurile operative.
Adjunct trimis în judecată pentru delapidare. Detalii din motivări privind ștampile, semnături și retrageri de sume semnificative. Într-un serviciu militar, responsabilitatea de comandă nu poate fi separată de funcția directorului.
Al doilea: cazul Doru Paraschiv.
Ofițer care reclamă nereguli. Retragerea certificatului de acces la informații clasificate. Trecerea în rezervă prin ordin semnat la nivel ministerial și contrasemnat de directorul DGIA. Dosar clasat, apoi redeschis de instanță.
Această cronologie nu este speculație. Este procedură judiciară.
Al treilea: continuitatea politică.
Marian Hăpău a traversat guverne PSD și PNL, miniștri diferiți, majorități diferite. A rămas la conducerea DGIA în pofida controverselor publice. În România, un șef de serviciu militar nu rezistă fără susținere la nivel înalt.
Al patrulea: episodul 2009.
Plângere penală privind un presupus grup de cadre militare active implicate în sprijin electoral. Nume grele, funcții înalte. Dosar clasat și apoi redeschis. Neutralitatea Armatei pusă sub semnul întrebării.
Nu există, la această dată, o condamnare definitivă a lui Marian Hăpău pentru aceste episoade.
Dar există o constantă: toate aceste situații converg spre aceeași structură condusă ani la rând de același general.
Aici apare termenul „prăduitori”.
Nu doar cei care ar fi luat bani din fonduri operative.
Nu doar cei care ar fi influențat un proces electoral.
Ci cei care deturnează instituția de la scopul ei prin opacitate, intimidare și protecție politică.
Ministerul Apărării Naționale nu este o primărie. Nu este o agenție de dezvoltare. Este instituția care gestionează forța armată a statului.
Când în interiorul său apar suspiciuni privind bani, presiuni asupra avertizorilor și ingerințe politice, problema nu este personală. Este structurală.
Marian Hăpău a condus DGIA într-o perioadă în care aceste controverse au existat și au rămas fără clarificare publică definitivă.
Asta este concluzia factuală.
Iar într-un stat în care serviciile militare operează în zona clasificată, singura garanție reală este răspunderea la vârf.
Când răspunderea lipsește sau este diluată, sistemul se închide.
Și când sistemul se închide, abuzul devine posibil.
EPILOG – Când Armata devine o umbră a ceea ce a fost altădată.
Armata nu este un partid.
Nu este o rețea de influență.
Nu este o cutie neagră în care intră bani și ies explicații clasificate.
Când în jurul conducerii unui serviciu militar apar:
– fonduri operative cu dosare penale,
– avertizori scoși din sistem,
– anchete clasate și redeschise,
– suspiciuni privind implicări electorale,
problema nu mai este biografia unui general.
Problema este standardul.
Un stat democratic își ține Armata în afara jocului politic.
Își controlează serviciile prin mecanisme reale, nu formale.
Și nu acceptă ca secretul să devină scut permanent.
Marian Hăpău a condus DGIA ani la rând, traversând guverne și majorități. Asta înseamnă un singur lucru: sistemul l-a considerat util și stabil.
Dar stabilitatea fără transparență nu este virtute.
Este confort instituțional.
Iar când confortul instituțional învinge controlul public, „prăduitorii” nu sunt doar cei care ar fi luat bani sau ar fi influențat decizii. Sunt și cei care au închis ochii.
Ministerul Apărării Naționale gestionează forța armată a statului român.
Într-un asemenea loc, umbra nu ar trebui să fie regula.
Dacă rămâne regula, atunci problema nu mai este un general.
Este sistemul.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
