2026. România, țara săracilor în care se va munci până la moarte. Pensiile vor fi un apanaj al celor care fură și nu muncesc – politicieni și acoliții acestora.
Introducere – Ultima etapă a unei țări jefuite.
România nu mai este de mult o economie în tranziție. Este, mai degrabă, o economie în epuizare. O casă golită metodic timp de trei decenii, în care fiecare guvern a mai scos câte o piesă din mobilă, câte o bucată din instalații și, în final, chiar bucăți din structura de rezistență.
Acum, când aproape nimic nu a mai rămas înăuntru, cei care au administrat această casă ies în fața publicului și anunță solemn: trebuie să muncim mai mult, să ieșim mai târziu la pensie și să acceptăm austeritatea.
În fruntea acestei predici despre sacrificiu public apare astăzi premierul Ilie Bolojan, care, la prezentarea Studiului Economic pentru România realizat de Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), a transmis un mesaj simplu și brutal: fără reforme fiscale și fără creșterea vârstei de pensionare, economia României nu va rămâne sustenabilă.
Tradus din limbajul tehnocratic al conferințelor internaționale, mesajul este mult mai direct: românii vor munci mai mult pentru un stat care a demonstrat ani la rând că nu știe să administreze banii pe care îi colectează.
Aceasta este ironia dureroasă a momentului. Statul care cere sacrificii suplimentare este același stat în care deficitul bugetar a ajuns la 8,7% din PIB în 2024, iar aparatul public a continuat să crească salarii și cheltuieli fără să rezolve problemele structurale ale economiei.
Mai mult decât atât, imaginea de administrator riguros pe care și-a construit-o Ilie Bolojan în anii de conducere a administrației din Bihor începe să fie serios fisurată de documente oficiale.
Un raport al Curții de Conturi arată erori contabile și nereguli de peste 33 de milioane de lei în patrimoniul instituției conduse de acesta, inclusiv plăți nejustificate și evidențe patrimoniale neclare.
În același timp, instituții ale statului – inclusiv Cancelaria prim-ministrului – apar pe lista publică a datoriilor fiscale restante publicată de ANAF.
Pe scurt, România este pusă să accepte o nouă rundă de austeritate nu pentru că societatea ar fi devenit brusc mai săracă, ci pentru că statul român continuă să funcționeze cu aceleași mecanisme de risipă, control slab și responsabilitate difuză.
În acest context apare întrebarea fundamentală: cine plătește nota de plată a acestui model economic?
Răspunsul începe să devină din ce în ce mai clar: nu clasa politică, nu administrația care gestionează bugetele publice, ci exact aceia care au fost deja împinși la limită – contribuabilii și angajații din economia reală.
Iar primul capitol al acestei povești începe chiar cu mitul care a fost construit ani la rând în jurul premierului actual: „modelul Bihor” și imaginea administratorului perfect.
CAPITOLUL I – Mitul Bolojan: administratorul auster sau administratorul cu bilanțuri contestate.
În ultimii ani, numele lui Ilie Bolojan a fost transformat într-un fel de marcă politică. În talk-show-uri, în analize economice sau în declarațiile liderilor politici, „modelul Bihor” a fost prezentat aproape obsesiv drept dovada că administrația românească poate funcționa eficient dacă la conducere se află un lider „disciplinat”, „auster” și „neînduplecat”.
Această imagine a fost cultivată sistematic. Bolojan a fost descris drept politicianul care a tăiat posturi, a redus cheltuieli și a pus ordine într-o administrație locală despre care s-a spus că ar fi devenit un exemplu pentru întreaga țară.
Exact această reputație este astăzi folosită ca argument politic pentru măsurile dure anunțate la nivel național: reforme fiscale, disciplină bugetară și, inevitabil, creșterea vârstei de pensionare.
Doar că imaginea de administrator impecabil începe să se clatine atunci când intră în scenă instituțiile de control ale statului.
Un raport oficial al Curții de Conturi privind administrația din Bihor, condusă în perioada respectivă de Ilie Bolojan, a emis o opinie contrară asupra situațiilor financiare – cea mai severă concluzie pe care auditorii o pot formula. În limbaj tehnic, acest lucru înseamnă că bilanțul instituției nu reflectă realitatea economică.
Iar cifrele prezentate în raport nu sunt simple detalii contabile.
Auditorii au identificat erori patrimoniale de aproximativ 33,73 milioane de lei. Prima problemă majoră ține de evidența unor imobile aferente Campusului pentru Învățământ Dual din Oradea.
Acestea fuseseră transferate către municipiu prin hotărâri oficiale ale Consiliului Județean și ale Consiliului Local, însă în contabilitatea instituției continuau să apară ca active. Valoarea acestei supraevaluări: 17.867.052 lei.
Tradus pe înțelesul tuturor: bunurile fuseseră transferate, dar în acte încă figurau în patrimoniul instituției, ceea ce umflă artificial bilanțul.
În oglindă apare și situația inversă. Curtea de Conturi a constatat că terenuri din domeniul public, cu o valoare de 14.484.633 lei, aferente unor proiecte de infrastructură și drumuri județene, nu figurau deloc în contabilitate, deși fuseseră preluate de instituție.
Așadar, în același bilanț coexistă două realități contabile: bunuri care apar în acte deși nu mai există în patrimoniu și bunuri care există în realitate, dar lipsesc din evidențe.
Raportul merge mai departe și indică probleme și în administrarea patrimoniului cultural. La Muzeul Țării Crișurilor din Oradea, auditorii au identificat neconcordanțe între evidența contabilă și gestiunea bunurilor muzeale, inclusiv erori legate de procesul de denominare a valorilor anterioare anului 2005. Valoarea estimată a acestei erori: 1.379.829 lei.
Dar partea care lovește direct în imaginea unei administrații „disciplinate” este cea legată de plățile nejustificate și decontările incorecte.
Raportul menționează plăți nelegale sau supraplăți de aproximativ 2,07 milioane de lei, rezultate din lucrări decontate greșit, cantități acceptate la plată fără corespondență exactă în realitate sau formule de ajustare aplicate incorect în contracte publice.
Un exemplu este proiectul de reabilitare a drumului județean DJ190G, unde auditorii au constatat aplicarea greșită a coeficientului de ajustare a prețului, ceea ce a dus la plăți nelegale de 77.750 lei, la care s-au adăugat accesorii de 6.530 lei.
Alte cazuri menționate în raport includ diferențe de 622.690 lei, 172.632 lei, 171.772 lei sau 54.861 lei – toate rezultate din același tipar: decontări care depășesc realitatea lucrărilor executate sau interpretări contractuale favorabile executanților.
Pentru contribuabil, aceste cifre pot părea mici în comparație cu bugetele mari ale statului. Dar pentru un discurs politic bazat pe ideea de disciplină și eficiență, ele ridică o întrebare inevitabilă: cât de solid este, în realitate, modelul administrativ invocat drept exemplu național?
Pentru că aici apare paradoxul central al poveștii.
Exact administrația prezentată drept model de rigoare este folosită acum pentru a justifica o nouă rundă de austeritate pentru întreaga țară.
Iar de aici începe capitolul următor al acestei analize: contradicția dintre discursul austerității și realitatea statului român – un stat care cere sacrificii în timp ce propriul sistem continuă să funcționeze cu pierderi, datorii și relații politice opace.
CAPITOLUL II – Austeritatea pentru populație, privilegiile pentru sistem: cine plătește de fapt criza bugetară?
Discursul austerității este, în România, aproape o tradiție politică. De fiecare dată când bugetul statului intră în criză, apare aceeași explicație oficială: economia trebuie „stabilizată”, cheltuielile trebuie „disciplinate”, iar populația trebuie să accepte reforme „necesare”.
Premierul Ilie Bolojan nu face excepție de la această rețetă. În discursul susținut la prezentarea raportului Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), el a vorbit despre necesitatea reducerii deficitului bugetar, despre competitivitate și despre presiunile demografice care apasă sistemul de pensii.
Pe hârtie, argumentele sunt greu de contestat. România are un deficit bugetar ridicat – 8,7% din PIB în 2024 și 7,7% în 2025, iar guvernul își propune să ajungă la 6,2% în 2026. Datoria publică crește, iar economia încetinește.
Dar dincolo de aceste cifre există o întrebare pe care clasa politică o evită sistematic: cine plătește, de fapt, corectarea acestor dezechilibre?
Răspunsul este deja vizibil.
Nu aparatul de stat.
Nu rețelele politice care controlează bugetele.
Ci exact acei oameni care țin economia în funcțiune: angajații din sectorul privat și contribuabilii obișnuiți.
În timp ce populației i se spune că trebuie să muncească mai mult și să iasă mai târziu la pensie, realitatea sistemului public arată cu totul altfel.
România rămâne una dintre țările europene în care pensiile speciale continuă să existe pentru anumite categorii privilegiate. Magistrați, foști parlamentari, personal din structurile de forță sau alte instituții beneficiază de sisteme de pensionare mult mai avantajoase decât cel aplicat majorității populației.
În unele cazuri, pensiile ajung la niveluri care depășesc cu mult salariile medii din economie.
Paradoxul este evident: în timp ce muncitorul sau angajatul din sectorul privat trebuie să rămână activ până la 65 sau chiar 67 de ani, există încă domenii în care pensionarea poate apărea la 48 sau 50 de ani – exact fenomenul invocat de Ilie Bolojan în discursul său.
Această realitate nu este o descoperire recentă. Presa românească a documentat ani la rând modul în care sistemul de pensii speciale a devenit o formă de recompensă instituțională pentru anumite categorii profesionale apropiate de puterea politică.
Iar în spatele acestor privilegii se află întotdeauna aceeași explicație politică: „statul are nevoie de aceste mecanisme pentru a păstra stabilitatea instituțiilor”.
În traducere liberă: rețeaua de putere trebuie menținută funcțională.
În paralel, același stat care cere austeritate continuă să funcționeze cu un aparat administrativ masiv și costisitor. Salariile din sectorul public au crescut constant în ultimul deceniu, iar multe instituții au rămas supradimensionate sau birocratizate.
Iar imaginea devine și mai ironică atunci când apar episoade precum lista publicată de Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF), care arată că peste 500 de instituții publice aveau datorii fiscale restante.
Pe listă apare inclusiv Cancelaria prim-ministrului, cu restanțe de peste 110.000 de lei.
Alături de aceasta figurează chiar Curtea de Conturi, instituția responsabilă cu controlul finanțelor publice, cu datorii de aproape 60.000 de lei.
Când instituțiile care ar trebui să gestioneze disciplina fiscală ajung ele însele pe lista datornicilor la buget, discursul despre austeritate începe să capete un aer aproape absurd.
Pentru că problema reală nu mai pare să fie doar lipsa banilor, ci modul în care acești bani sunt administrați.
Iar în acest context apare inevitabil o altă dimensiune a sistemului: relația dintre politică și mediul de afaceri.
Un episod relatat de presă aduce în discuție numele omului de afaceri Fănel Bogos, reținut într-un dosar de șantaj și cumpărare de influență.
Potrivit informațiilor publicate în presă, acesta ar fi ajuns în biroul premierului Ilie Bolojan, introdus de liderul PNL Vaslui, pentru a discuta probleme legate de afacerile sale.
Nu există, până în acest moment, o hotărâre judecătorească în acest caz. Dar simplul fapt că astfel de întâlniri ajung în spațiul public ridică o întrebare legitimă pentru orice democrație: cât de transparentă este relația dintre puterea politică și mediul de afaceri atunci când se iau decizii economice majore?
Pentru că exact aceste relații – formale sau informale – au construit în ultimele decenii arhitectura reală a economiei românești.
Iar atunci când această arhitectură începe să crape, soluția politică devine aproape reflexă: mai multă austeritate pentru populație.
De aici începe următorul capitol al acestei analize.
Pentru că problema României nu este doar deficitul bugetar sau încetinirea creșterii economice.
Problema este că statul român continuă să funcționeze cu aceleași reflexe administrative și politice care au produs aceste dezechilibre.
Iar consecințele nu se văd doar în cifrele bugetare, ci și în infrastructură, în siguranța publică și în calitatea serviciilor de bază oferite cetățenilor.
CAPITOLUL III – Statul care cere sacrificii, dar nu poate administra nici infrastructura de bază.
În discursul susținut la prezentarea studiului economic al Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, premierul Ilie Bolojan a rostit una dintre frazele care ar trebui să înghețe orice societate sănătoasă: România trebuie să crească vârsta de pensionare pentru ca sistemul economic să rămână sustenabil.
Motivul invocat este cunoscut. Populația îmbătrânește, numărul celor care contribuie la sistemul de pensii scade, iar presiunea bugetară devine din ce în ce mai mare.
Tradus brutal, mesajul este următorul: românii vor trebui să muncească mai mult timp pentru a susține un stat care nu reușește să-și controleze propriile pierderi financiare.
Premierul a invocat situațiile în care anumite categorii profesionale ies la pensie la 48 sau 50 de ani, sugerând că sistemul trebuie corectat.
Problema este că realitatea românească nu arată un sistem unitar, ci două lumi complet diferite.
Prima este lumea oamenilor obișnuiți – muncitori în construcții, șoferi, angajați în fabrici, lucrători în retail sau personal medical. Pentru aceștia, perspectiva este limpede: muncă până aproape de 67 de ani, contribuții mari și pensii modeste.
A doua este lumea privilegiilor instituționale.
Magistrați, anumite structuri din aparatul de forță sau categorii protejate legislativ beneficiază de mecanisme de pensionare mult mai avantajoase, unele dintre ele permițând ieșirea din activitate mult mai devreme decât restul societății.
De aici apare sentimentul tot mai răspândit că statul român nu reformează sistemul, ci redistribuie sacrificiul exclusiv către populația care nu are protecție politică.
În limbaj popular, mesajul perceput de societate este simplu: munciți până la epuizare pentru a susține un aparat administrativ care nu se reformează.
Dar paradoxul devine și mai apăsător atunci când privim modul în care statul reușește – sau nu reușește – să administreze lucrurile elementare.
Un raport al Asociația Energia Inteligentă arată o statistică greu de ignorat: raportat la lungimea rețelei de distribuție a gazelor, România înregistrează de aproape 100 de ori mai multe victime din accidente decât statele din Europa de Vest.
Aceasta nu este doar o problemă tehnică. Este un indicator brutal al modului în care funcționează administrația infrastructurii.
Instalațiile sunt vechi, verificările obligatorii sunt ignorate frecvent, iar aproape jumătate dintre locuințele racordate la gaze nu au realizate reviziile tehnice obligatorii.
În aceste condiții, accidentele devin inevitabile.
Explozia produsă în cartierul Rahova a fost doar unul dintre episoadele care au adus în prim-plan această problemă: infrastructura critică este gestionată cu întârzieri, improvizații și responsabilități administrative fragmentate.
Așadar, România ajunge într-o situație paradoxală.
Statul cere cetățenilor mai multă muncă și o viață activă mai lungă, dar în același timp demonstrează constant că are dificultăți în a administra corect lucrurile de bază: evidențe contabile, controlul cheltuielilor publice sau infrastructura energetică.
Această combinație produce exact sentimentul care se extinde astăzi în societate: cetățeanul este tratat mai degrabă ca o resursă fiscală decât ca beneficiar al serviciilor publice.
Cu alte cuvinte, contribuțiile trebuie să crească, perioada de muncă trebuie prelungită, iar sacrificiul trebuie acceptat pentru a menține funcționarea unui aparat administrativ care rareori își asumă propriile erori.
De aici apare întrebarea inevitabilă: dacă statul cere societății să muncească mai mult pentru a susține sistemul, cine controlează relațiile dintre politică și mediul de afaceri care influențează deciziile economice?
Pentru că exact în acest punct începe ultimul capitol al analizei: zona în care politica, interesele economice și influența se intersectează în jurul puterii executive.
CAPITOLUL IV – Politică, afaceri și influență: întâlnirile care ridică întrebări în jurul guvernării Bolojan.
În orice democrație funcțională există o linie subțire între dialogul legitim dintre mediul de afaceri și puterea politică și zona mult mai tulbure în care interesele private încearcă să influențeze decizia publică.
România nu este o excepție. Din contră, istoria ultimelor trei decenii arată că exact în acest punct s-au construit unele dintre cele mai controversate relații dintre politică și bani.
În jurul guvernării conduse de Ilie Bolojan a apărut recent un episod care, chiar dacă nu a produs până în acest moment o concluzie judiciară, ridică întrebări legitime despre modul în care funcționează accesul la puterea executivă.
Potrivit informațiilor apărute în presă, omul de afaceri Fănel Bogos a ajuns în biroul premierului la Palatul Victoria în toamna anului 2025. Vizita ar fi fost facilitată de liderul PNL din Vaslui, care ar fi invocat necesitatea unei discuții politice.
Contextul era însă unul mult mai sensibil.
La scurt timp după acea întâlnire, Fănel Bogos a fost reținut într-un dosar în care procurorii investigau acuzații de șantaj și cumpărare de influență, legate de încercarea de a evita sancțiuni administrative pentru una dintre fermele sale de creștere a puilor.
Este important de precizat că, până în acest moment, nu există o hotărâre judecătorească definitivă care să stabilească responsabilități penale în acest caz. Dar existența unor astfel de episoade în jurul centrului puterii executive ridică inevitabil întrebări despre mecanismele reale de acces la decizia politică.
În România, relația dintre politică și mediul de afaceri a fost mereu un teren fertil pentru suspiciuni.
De la contracte publice controversate până la întâlniri informale în birourile ministeriale, presa a documentat în repetate rânduri modul în care oameni de afaceri cu interese directe în reglementări sau sancțiuni administrative încearcă să obțină acces la liderii politici.
Acesta este mecanismul informal care funcționează adesea în spatele discursului oficial despre reforme și disciplină fiscală.
Pentru că, în timp ce societății i se cere să accepte austeritatea și prelungirea perioadei de muncă, în culisele puterii continuă să existe o circulație constantă de interese economice în jurul deciziei politice.
Iar aici apare una dintre cele mai sensibile contradicții ale sistemului românesc.
Statul cere populației să accepte sacrificii economice majore – taxe mai eficiente, disciplină fiscală, muncă până la vârste mai înaintate – în timp ce relațiile dintre politicieni și anumite segmente ale mediului de afaceri rămân adesea opace.
Această opacitate nu este neapărat ilegală în sine, dar ea alimentează o neîncredere profundă în societate.
Pentru contribuabilul obișnuit, imaginea devine aproape simbolică: ușa birourilor guvernamentale pare uneori mult mai accesibilă pentru cei care vin cu interese economice decât pentru cetățenii care finanțează, prin taxe și muncă, funcționarea statului.
Iar în acest context, discursul despre reforme structurale capătă inevitabil o altă nuanță.
Pentru că reforma economică nu înseamnă doar reducerea deficitului bugetar sau creșterea competitivității. Ea înseamnă și transparență în modul în care se iau deciziile publice și în cine are acces la aceste decizii.
Fără această transparență, orice discurs despre austeritate riscă să fie perceput de societate nu ca un plan de stabilizare economică, ci ca o redistribuire a poverii către aceia care au cel mai puțin acces la putere.
Iar această percepție este exact combustibilul care alimentează furia socială în România de astăzi.
De aici se ajunge inevitabil la finalul acestei analize: întrebarea fundamentală despre direcția în care merge statul român și despre cine va plăti, în final, costul reformelor anunțate astăzi.
CONCLUZII GENERALE – România, între austeritate și neîncredere: nota de plată a unui sistem care refuză să se reformeze.
După trei decenii și jumătate de promisiuni, reforme anunțate și programe economice rescrise aproape la fiecare schimbare de guvern, România ajunge într-un punct în care discursul politic începe să sune tot mai familiar: deficitul trebuie redus, cheltuielile trebuie controlate, iar populația trebuie să accepte noi sacrificii.
Premierul Ilie Bolojan a spus-o direct în fața experților Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică: fără reforme fiscale și fără creșterea vârstei de pensionare, economia României nu poate rămâne sustenabilă.
În spatele acestei formule tehnocrate se ascunde însă realitatea mult mai dură a societății românești.
În ultimii 35 de ani, statul român a fost administrat de generații succesive de politicieni care au promis modernizare, eficiență și disciplină bugetară. Rezultatul este un sistem public care continuă să funcționeze cu deficite ridicate, infrastructură fragilă și instituții supradimensionate.
În timp ce cetățeanului obișnuit i se spune că trebuie să muncească mai mult și mai mult timp, mecanismele interne ale statului rămân în mare parte neschimbate.
Raportul Curții de Conturi a României privind administrația din Bihor – condusă în perioada respectivă de Ilie Bolojan – a identificat erori contabile și patrimoniale de peste 33 de milioane de lei, alături de plăți nejustificate și evidențe patrimoniale inexacte.
În paralel, datele Agenției Națională de Administrare Fiscală arată că sute de instituții publice din România înregistrează datorii fiscale restante, inclusiv instituții centrale ale statului.
Iar aceste episoade nu sunt excepții izolate. Ele sunt simptomele unui mecanism administrativ care continuă să funcționeze cu același tip de control slab și responsabilitate diluată.
În același timp, societății i se spune că trebuie să accepte prelungirea vieții active.
În practică, asta înseamnă că milioane de români vor rămâne pe piața muncii până aproape de finalul vieții profesionale, în timp ce sistemul continuă să mențină excepții și privilegii pentru anumite categorii instituționale.
Aceasta este contradicția care alimentează neîncrederea publică.
Nu ideea reformei provoacă revolta socială, ci percepția că reforma este aplicată selectiv.
Că sacrificiul este cerut aproape exclusiv de la contribuabilii obișnuiți, în timp ce rețelele de putere politică și administrativă rămân protejate de schimbările structurale pe care chiar ele le proclamă.
Iar în acest context apare sentimentul tot mai prezent în societatea românească: statul nu mai este perceput ca un administrator al interesului public, ci ca un mecanism care încearcă să își conserve propriul echilibru financiar transferând costurile către populație.
Dacă această percepție se consolidează, consecințele vor fi inevitabile.
Pentru că nicio reformă economică nu poate funcționa într-o societate care nu mai are încredere în instituțiile care o propun.
Iar aici se află adevărata provocare pentru România de astăzi: nu doar reducerea deficitului bugetar, ci reconstruirea unei relații de încredere între stat și cetățenii care îl finanțează.
Fără această reconstrucție, orice reformă – oricât de bine argumentată economic – va fi percepută de societate ca o nouă etapă a aceluiași proces vechi: nota de plată a unui sistem care refuză să se reformeze pe sine.
EPILOG.
România nu mai este administrată, este jefuită sub presiunea timpului.
Timp de 35 de ani, clasa politică și aparatul administrativ au intrat în casă după casă, luând rând pe rând tot ce avea valoare: bani, resurse, viitor. Au plecat mai întâi lucrurile vizibile – imobile, mobilier, infrastructură – apoi au rămas doar golurile, pierderile mascate în contabilitate, plăți nejustificate și erori de milioane de lei, ca cele descoperite de Curtea de Conturi în Bihor.
Și acum, în faza finală, vin cei care știu că nu mai au timp. Cei care promit reformă, austeritate și disciplină fiscală, dar care, în realitate, distribuie povara exact către cei mai vulnerabili: populația activă, muncitorii, pensionarii care trebuie să muncească până la moarte.
Între timp, privilegiile rămân. Rețelele de influență politice și economice continuă să funcționeze, iar cetățeanul simplu plătește pentru ineficiența unui stat care nu știe să-și gestioneze nici măcar infrastructura de bază: gaze, drumuri, evidențe fiscale și patrimoniu public.
Întrebarea rămâne: cine mai crede că reformele sunt pentru binele publicului? Cine mai crede că austeritatea cerută acum este mai mult decât un instrument de transfer al pierderilor și privilegiilor către cei care nu au putere?
România este astăzi o casă spartă și golită, cu un guvern care vorbește despre sustenabilitate și competitivitate în timp ce bilanțurile sunt contestate, victimele cresc, iar vârsta de pensionare se prelungește pentru a umple găurile lăsate de cei care au condus până acum.
Și astfel, ceea ce trebuia să fie guvernare și reformă devine exact opusul: un jaf organizat sub pretextul responsabilității, o redistribuire a poverii de la privilegiați către cetățeanul obișnuit, care rămâne sclavul unui sistem care refuză să se reformeze.
România plătește nota de plată. Și până când cineva nu va asuma responsabilitatea reală, această povară nu va înceta.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
