2026. De ce nu sunt bani pentru poporul român. D-aia. Astăzi: Primăria Municipiului Iași.
Informația inițială.
Presa ieșeană a publicat în ultimele zile o serie de informații care ridică noi semne de întrebare asupra modului în care sunt administrați banii publici în jurul Primăriei Municipiului Iași și al societăților aflate în subordinea acesteia.
Potrivit unui raport al Camerei de Conturi Iași privind activitatea Citadin SA pentru anul 2023, indicatorii de performanță ai conducerii societății ar fi fost modificați chiar înaintea începerii noului exercițiu financiar, ceea ce, conform auditorilor, a permis acordarea unor bonusuri substanțiale directorilor și membrilor Consiliului de Administrație.
Inspectorii au solicitat recalcularea indicatorilor și recuperarea sumelor considerate acordate neconform, însă conducerea societății susține că așteaptă concluziile unei expertize independente înainte de adoptarea unor măsuri.
Același raport consemnează și alte nereguli semnalate de auditori: diferențe între manopera facturată către Primăria Iași și salariile efectiv plătite muncitorilor, întârzieri la virarea contribuțiilor către ANAF, angajări cu salarii peste limitele prevăzute în Contractul Colectiv de Muncă și deficiențe în evidența contabilă a stației de asfalt.
În paralel, presa națională a relatat despre perchezițiile efectuate de DNA la Primăria Iași într-un dosar privind gestionarea unor cantități de păcură provenite din Rezervele Statului, iar alte publicații au consemnat clasarea dosarului „Zoiosul”, în care apărea și numele primarului Mihai Chirica.
Privite împreună, aceste episoade conturează imaginea unei administrații aflate permanent sub presiunea controalelor, anchetelor și controverselor publice privind modul în care sunt administrate resursele comunității.
Capitolul I – Rețeta bonusului garantat: întâi cobori ștacheta, apoi încasezi premiul din banii contribuabilului.
Există momente în care un raport de audit nu descrie doar o serie de nereguli contabile. El radiografiază un mod de administrare a banului public în care regulile par suficient de elastice încât să producă exact rezultatul dorit: recompense consistente pentru conducere, în timp ce nota de plată rămâne în seama contribuabilului.
Exact o asemenea imagine reiese din raportul Camerei de Conturi Iași privind activitatea Citadin SA pe anul 2023, document care a readus în prim-plan societatea aflată în subordinea Consiliului Local Iași și condusă de Marius Ionescu.
Potrivit auditorilor, la sfârșitul anului 2022 și începutul lui 2023, indicatorii de performanță folosiți pentru evaluarea conducerii au fost modificați. Nu vorbim despre o simplă actualizare administrativă, ci despre schimbări despre care Camera de Conturi susține că au diminuat țintele manageriale și au făcut mult mai ușoară atingerea și chiar depășirea acestora.
Consecința descrisă în raport este una cât se poate de concretă: administratorii executivi au încasat echivalentul a 12 indemnizații lunare variabile în loc de șase, iar administratorii neexecutivi opt indemnizații în loc de patru.
În centrul acestui mecanism se află directorul general Marius Ionescu. Documentele analizate de presa ieșeană arată că, pentru semestrul al doilea al anului 2023, acesta a încasat un bonus brut de aproximativ 177.300 de lei, după ce în anul 2022 beneficiase de un alt bonus brut de aproximativ 239.400 de lei.
Vorbim despre sume care depășesc veniturile anuale ale multor familii din România și care provin din resursele unei societăți controlate de administrația locală.
Raportul Camerei de Conturi nu se oprește însă la simpla constatare a acestor plăți. Auditorii au dispus recalcularea indicatorilor de performanță și recuperarea sumelor considerate acordate neconform. Cu toate acestea, la momentul publicării informațiilor, banii nu fuseseră recuperați.
În locul unei clarificări rapide, conducerea Citadin SA a anunțat că a contractat o expertiză extrajudiciară și că numai după finalizarea acesteia vor putea fi stabilite eventualele responsabilități, impactul financiar și măsurile ce se impun.
Poziția directorului Marius Ionescu este că există diferențe de interpretare între societate și auditori asupra naturii economice a operațiunilor analizate și că este necesară o evaluare independentă. Este o explicație care urmează să fie verificată prin procedurile aflate în desfășurare. În același timp însă, raportul Camerei de Conturi rămâne un document oficial de control care consemnează explicit existența unor nereguli și stabilește măsuri ce trebuie puse în aplicare.
Mai grav este contextul în care aceste bonusuri au fost acordate. Același raport consemnează diferențe semnificative între manopera facturată Primăriei Iași și salariile efectiv plătite muncitorilor, întârzieri la virarea contribuțiilor către ANAF, angajări cu salarii peste grila prevăzută în Contractul Colectiv de Muncă și deficiențe privind contabilitatea costurilor de producție la stația de asfalt.
Auditorii apreciază că unele dintre aceste înregistrări au influențat profitul raportat al societății, profit care a stat chiar la baza calculării indicatorilor de performanță și, implicit, a bonusurilor.
Aceasta este problema de fond. Nu discutăm doar despre niște prime generoase. Discutăm despre încrederea contribuabilului în modul în care este administrat fiecare leu colectat din taxe și impozite.
Atunci când un organism de control constată că indicatorii trebuie recalculați și cere recuperarea unor sume, iar recuperarea întârzie luni de zile, apare inevitabil întrebarea pe care orice cetățean are dreptul să o pună:
de ce viteza cu care se acordă bonusurile este incomparabil mai mare decât viteza cu care sunt recuperați banii atunci când apar suspiciuni privind legalitatea lor?
Iar acesta este doar primul episod. Pentru că raportul Camerei de Conturi și informațiile publicate de presă arată că problema Citadin SA nu se rezumă la bonusuri. Ea deschide o discuție mult mai amplă despre felul în care administrația condusă de primarul Mihai Chirica își exercită controlul asupra societăților aflate în subordinea Consiliului Local și despre responsabilitatea politică pentru ceea ce se întâmplă în jurul acestora.
Tocmai de aceea, în capitolul următor vom urmări relația dintre Citadin SA și Primăria Municipiului Iași și vom analiza dacă neregulile semnalate de auditori reprezintă simple excepții administrative sau simptomele unui mod de gestionare care ridică întrebări serioase privind folosirea banului public.
Capitolul II –Păcura dispărută și administrația urmărită de propriile furăciuni.
Dacă în primul capitol raportul Camerei de Conturi a arătat cum pot apărea semne de întrebare asupra modului în care sunt calculate performanțele și distribuite bonusurile într-o societate aflată în subordinea administrației locale, al doilea episod mută atenția chiar în sediul Primăriei Municipiului Iași. Nu mai vorbim despre indicatori financiari sau despre componente variabile ale remunerației, ci despre o anchetă a Direcției Naționale Anticorupție, relatată pe larg de presa națională și locală, care privește dispariția unor cantități de păcură provenite din Rezervele Statului.
Potrivit informațiilor publicate de mass-media, procurorii DNA, însoțiți de jandarmi, au efectuat percheziții în mai multe birouri din cadrul Primăriei Municipiului Iași.
Din comunicatul transmis de municipalitate reiese că anchetatorii au verificat documente din arhivă și corespondența oficială referitoare la relațiile dintre Primărie, SC Termo-Service SA și Administrația Națională a Rezervelor de Stat și Probleme Speciale. Tot presa a relatat, citând surse judiciare, că verificările sunt legate de dispariția unei cantități importante de păcură aflate în depozitele CET Iași.
Este esențial de precizat că ancheta este în desfășurare, iar procurorii sunt cei care vor stabili dacă au fost încălcate dispozițiile legale și cine poartă eventualele răspunderi. Din punct de vedere jurnalistic însă, simplul fapt că procurorii anticorupție ajung să ridice documente din sediul unei primării de municipiu reședință de județ reprezintă un eveniment de interes public major. Cetățeanul nu poate fi condamnat că își pune întrebări atunci când vede din nou sigla DNA în fața instituției care administrează taxele și impozitele pe care le plătește.
În ziua perchezițiilor, Primăria Iași a transmis că primarul Mihai Chirica se afla la București, „în interes de serviciu”, iar activitatea instituției continua conform programului.
Cu aproximativ o lună înainte, același Mihai Chirica fusese audiat de procurorii DNA în același dosar.
Declarațiile sale, publicate de presă, arată că edilul a susținut că a fost întrebat despre evidența rezervei de păcură și că municipalitatea deține documentele puse la dispoziție de Administrația Națională a Rezervelor de Stat. Tot el a afirmat că expertizele efectuate ar urma să clarifice traseul păcurii și că litigiul existent între municipalitate și instituția care gestionează rezervele strategice se află deja pe rolul instanțelor.
Aceste explicații reprezintă poziția oficială a primarului și trebuie prezentate ca atare. În același timp, ele coexistă cu informațiile publicate despre desfășurarea anchetei și despre verificările efectuate de DNA. Tocmai această suprapunere între anchetă și explicațiile administrației alimentează interesul public și justifică întrebările legitime privind modul în care au fost administrate bunurile aflate în responsabilitatea autorităților.
Din perspectiva cetățeanului, problema nu se reduce la câteva sute de tone de păcură despre care presa a relatat că fac obiectul cercetărilor. Miza este mult mai mare. Rezervele strategice nu reprezintă o marfă obișnuită și nici un simplu activ contabil.
Ele există pentru situații excepționale și sunt administrate în baza unui regim juridic special. Tocmai de aceea, orice suspiciune privind evidența sau gestionarea acestora produce un impact public incomparabil mai mare decât un litigiu administrativ obișnuit.
Privite împreună, episoadele prezentate până acum în acest material încep să contureze un tipar care nu poate fi ignorat. Într-o parte apare un raport al Camerei de Conturi care solicită recalcularea unor indicatori și recuperarea unor bonusuri acordate conducerii unei societăți aflate în subordinea administrației locale.
În cealaltă parte apare o anchetă DNA privind gestionarea unor bunuri din rezervele strategice ale țării. Sunt dosare diferite, cu obiecte diferite și proceduri diferite. Însă ele au un element comun: administrația municipiului Iași se regăsește, din nou, în centrul unor controale și investigații care au generat un interes public considerabil.
Iar aceasta este doar o parte a tabloului. Pentru că, dincolo de anchetele aflate în desfășurare, există și dosare care au parcurs ani întregi de cercetări, au produs valuri de declarații, au implicat numeroase persoane publice și, în cele din urmă, s-au încheiat fără trimiterea în judecată sau fără condamnări.
Exact un asemenea exemplu este dosarul „Zoiosul”, asupra căruia ne vom opri în capitolul următor, pentru a analiza ce înseamnă, din perspectivă jurnalistică și civică, atunci când un dosar intens mediatizat se închide după ani de investigații și ce efect produce acest lucru asupra încrederii publicului în instituțiile care ar trebui să ofere răspunsuri clare.
Capitolul III – Dosarul „Zoiosul”: cinci ani de anchetă, cincisprezece inculpați și un final care a lăsat mai multe întrebări decât răspunsuri.
Dacă primele două capitole au vorbit despre bani publici, rapoarte ale Camerei de Conturi și o anchetă aflată încă în desfășurare, dosarul „Zoiosul” aduce în discuție o altă problemă, poate chiar mai gravă pentru încrederea publică: ce se întâmplă atunci când un dosar prezentat ani la rând ca fiind unul important se încheie fără ca instanța să mai fie chemată să stabilească adevărul?
Presa ieșeană a relatat că, după aproximativ cinci ani de cercetări, procurorii DNA au dispus clasarea dosarului „Zoiosul”, în care fuseseră cercetate 15 persoane, printre care primarul Mihai Chirica, fostul viceprimar Gabriel Harabagiu, fostul arhitect-șef Florin-Alexandru Mustiață, notarul Ionuț-Răzvan Costin și omul de afaceri Florin-Claudiu Asimionesei.
Dosarul privea transformarea unei investiții care, potrivit contractului de asociere dintre municipalitate și o societate comercială, trebuia să fie o pensiune, dar care s-a materializat într-un bloc cu apartamente.
Presa a relatat că procurorii estimaseră, la un moment dat, un prejudiciu de aproximativ 500.000 de euro.
După ani de investigații, concluzia procurorului de caz a fost că nu există vinovăția cerută de lege pentru angajarea răspunderii penale. Din punct de vedere juridic, aceasta este soluția adoptată și ea trebuie respectată. Din punct de vedere jurnalistic însă, tocmai aici începe discuția care interesează contribuabilul.
Cum este posibil ca un dosar care a mobilizat resurse importante, care a generat comunicate, informații publice, audieri și un interes mediatic major să se încheie fără ca o instanță să fie chemată să analizeze fondul acuzațiilor? Ce s-a întâmplat în acești ani? Au fost probele insuficiente încă de la început? Au fost administrate defectuos? A fost strategia de anchetă una ineficientă? Sau cazul a fost mult mai complicat decât părea în momentul în care a intrat în atenția publică?
Aceste întrebări nu sunt un atac la adresa soluției juridice, ci o consecință firească a modului în care au evoluat lucrurile. Într-o societate democratică, procurorii nu trebuie criticați pentru că au dispus o clasare atunci când legea și probele o impun. Ei trebuie însă să accepte întrebările legitime privind eficiența unei anchete care, după ani întregi, nu produce răspunsul pe care chiar instituția lăsase să fie așteptat.
Aici apare adevărata problemă instituțională. Atunci când dosare intens mediatizate se sting fără explicații suficiente pentru public, încrederea în instituții începe să se erodeze. Nu pentru că soluția de clasare ar fi, în sine, greșită, ci pentru că diferența dintre așteptările create și rezultatul final devine uriașă. Cetățeanul vede ani de investigații, zeci de persoane audiate, nume sonore, estimări de prejudicii și, la final, un dosar închis. În lipsa unei comunicări clare și convingătoare, golul este umplut de speculații.
Iar acesta este poate cel mai mare eșec al unei instituții judiciare: nu doar să închidă un dosar, ci să lase în urmă mai multe semne de întrebare decât răspunsuri. Într-un asemenea climat, oamenii ajung să pună la îndoială competența anchetatorilor, eficiența modului în care au fost administrate probele sau capacitatea sistemului de a duce până la capăt dosarele complexe.
Aceste percepții apar în spațiul public tocmai pentru că instituțiile nu reușesc întotdeauna să explice suficient de clar de ce un dosar care părea solid ajunge, după ani de zile, la o soluție de clasare.
Cazul „Zoiosul” nu este important doar pentru persoanele care au fost cercetate și ulterior scoase de sub acuzații. El este important pentru efectul pe care îl produce asupra încrederii cetățenilor. Atunci când astfel de dosare se încheie fără o dezbatere în fața instanței și fără explicații care să convingă opinia publică, nu câștigă nimeni.
Nici cei cercetați, care rămân adesea cu suspiciuni în spațiul public, nici procurorii, asupra cărora planează întrebări privind eficiența anchetei, și cu atât mai puțin contribuabilul, care vede încă un episod în care consumul de resurse publice nu pare să fi produs clarificarea promisă.
Iar dacă primele capitole au arătat cum pot apărea controverse privind administrarea banilor publici și cum DNA continuă să investigheze alte spețe legate de administrația ieșeană, ultimul capitol va privi imaginea de ansamblu.
Pentru că problema nu mai este doar una legată de Citadin SA, de păcură sau de dosarul „Zoiosul”. Problema este felul în care aceste episoade, puse unul lângă altul, modelează percepția publică asupra administrației conduse de Mihai Chirica și asupra modului în care sunt gestionate resursele comunității.
Concluzii – De ce nu sunt bani pentru poporul român? D-aia.
La prima vedere, bonusurile de la Citadin SA, perchezițiile DNA privind rezerva de păcură și dosarul „Zoiosul” par trei povești fără legătură între ele. În realitate, ele spun aceeași poveste, doar cu personaje și decoruri diferite.
Povestea unei administrații care ajunge în mod repetat în centrul unor controale, rapoarte de audit, anchete și controverse publice, în timp ce cetățeanul rămâne cu aceeași întrebare: cine răspunde?
Camera de Conturi constată nereguli și cere recuperarea unor sume. Recuperarea întârzie. Presa publică documente, cifre și exemple concrete. DNA desfășoară percheziții într-un alt dosar care privește administrația ieșeană. Un alt dosar, intens mediatizat ani la rând, se închide prin clasare.
Fiecare instituție își urmează propriul traseu procedural. Însă contribuabilul nu trăiește în proceduri. El trăiește în realitate. Iar realitatea pe care o vede este aceea a unei administrații urmărite aproape permanent de controale și investigații, fără ca responsabilitatea publică să fie lămurită pe măsura gravității întrebărilor ridicate.
Acesta este costul pe care nu îl regăsim în niciun bilanț contabil. Costul neîncrederii. Costul sentimentului că, atunci când este vorba despre omul obișnuit, legea se mișcă rapid, iar când este vorba despre oameni aflați în poziții de putere, timpul pare să curgă după alte calendare. Nu este o concluzie juridică, ci una politică și administrativă, pe care fiecare administrație este obligată să și-o asume.
Iar în timp ce milioane de români aud, aproape zilnic, că nu sunt bani pentru spitale, pentru școli, pentru drumuri, pentru salarii decente sau pentru pensii care să le permită bătrânilor o viață demnă, apar în spațiul public informații despre bonusuri consistente, nereguli constatate de auditori, litigii și anchete.
Fiecare astfel de episod poate avea explicații proprii. Împreună însă, ele transmit un mesaj devastator: disciplina financiară pare uneori o obligație rezervată exclusiv cetățeanului care plătește taxe, nu și celor care administrează aceste resurse.
Poate că aceasta este cea mai amară concluzie. România nu duce lipsă doar de bani. România duce lipsă de răspundere. Iar acolo unde răspunderea dispare, risipa găsește întotdeauna un loc confortabil în care să se instaleze.
Epilog – Nota de plată nu ajunge niciodată la cei care au comandat ospățul.
Fiecare raport al Curții de Conturi, fiecare anchetă, fiecare dosar și fiecare clasare lasă în urmă o urmă mai adâncă decât cea din documentele oficiale. Lasă impresia că între cetățean și cei care administrează banul public s-a căscat o prăpastie pe care declarațiile solemne nu o mai pot acoperi.
În România, aproape fiecare nouă criză începe cu aceeași frază: „nu sunt bani”. Nu sunt bani pentru investiții. Nu sunt bani pentru infrastructură. Nu sunt bani pentru sănătate. Nu sunt bani pentru educație.
Nu sunt bani pentru oamenii care produc valoare și își plătesc cinstit obligațiile. Dar, prea des, când presa și instituțiile de control ridică vălul de pe anumite mecanisme administrative, se descoperă că bani au existat. Întrebarea este cui i-au folosit și cât de riguros au fost administrați.
Poate că cea mai mare problemă nu este existența unui raport de audit sau a unei anchete. Într-un stat de drept, controalele și investigațiile sunt normale. Problema apare atunci când astfel de episoade se repetă cu o regularitate care transformă excepția în obișnuință.
Când cetățeanul ajunge să nu mai fie surprins că o administrație apare, din nou, în paginile ziarelor din cauza unui nou raport, a unei noi anchete sau a unei noi controverse, înseamnă că adevărata criză nu mai este una financiară, ci una de credibilitate.
Iar credibilitatea, odată pierdută, nu se recuperează prin comunicate, conferințe de presă sau promisiuni. Ea se recuperează prin transparență, prin asumarea răspunderii și prin respect față de fiecare leu colectat de la contribuabil.
Până atunci, explicația pe care milioane de români o aud de fiecare dată când li se spune că trebuie să accepte noi sacrificii rămâne aceeași.
De ce nu sunt bani pentru poporul român?
D-aia.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
