2026. De ce nu funcționează instituțiile statului. D-aia. Astăzi, veșnicia șpăgii s-a născut în spitale. Partea a V-a.
Informațiile inițiale.
Luna iunie 2026 a adus în prim-plan o succesiune de anchete penale și dosare care, prin amploare și diversitate, au readus în discuție vulnerabilitățile sistemului medical românesc. Dincolo de particularitățile fiecărei cauze, presa a relatat despre acuzații care privesc presupuse abuzuri în funcții de conducere, suspiciuni de fraudare a fondurilor publice, pretinse acte de corupție și mecanisme prin care resurse destinate pacienților ar fi fost utilizate în alte scopuri.
La Brăila, procurorii Direcției Naționale Anticorupție – Serviciul Teritorial Galați au dispus trimiterea în judecată a fostului manager al Spitalului Clinic Județean de Urgență, dr. Delia Mihaela Râșnoveanu, pentru infracțiuni de abuz în serviciu și folosirea funcției pentru favorizarea unei persoane.
Potrivit rechizitoriului, procurorii susțin că, în perioada 2017–2023, aceasta ar fi dispus încheierea unor contracte individuale de muncă în beneficiul propriu și al altor persoane, fără respectarea condițiilor legale, prejudiciul reținut fiind de peste 469.000 de lei, la care se adaugă alte sume rezultate din contracte despre care anchetatorii afirmă că au fost prelungite nelegal. Dosarul se află pe rolul Tribunalului Brăila, iar inculpata beneficiază de prezumția de nevinovăție.
Tot în această perioadă, atenția publică s-a îndreptat și către Spitalul Universitar de Urgență Militar Central „Dr. Carol Davila”, unde fostul manager, generalul dr. Florentina Ioniță, este cercetată de procurorii militari ai DNA într-un dosar privind implementarea unui proiect finanțat din fonduri europene.
Procurorii susțin existența unui prejudiciu estimat la peste 8,29 milioane de lei, iar în același dosar este cercetată și generalul de brigadă Mariana Radu Jinga, trecută ulterior în retragere prin decret prezidențial.
Și în acest caz, cercetările sunt în desfășurare, iar prezumția de nevinovăție rămâne pe deplin aplicabilă.
În județul Dâmbovița, un medic șef de secție dintr-un spital municipal a fost reținut sub acuzația de luare de mită în formă continuată. Potrivit procurorilor, acesta ar fi primit în mod repetat sume cuprinse între 100 și 400 de lei pentru consultații, tratamente, rețete și internări.
Totodată, la Ploiești, DIICOT investighează un dosar amplu în care manageri, medici și asistenți ai unei clinici private sunt suspectați că ar fi constituit un grup infracțional organizat pentru introducerea în sistem a unor consultații și servicii medicale fictive, decontate ulterior de Casa de Asigurări de Sănătate Prahova. Potrivit anchetatorilor, prejudiciul estimat depășește 2,4 milioane de lei.
Fiecare dintre aceste dosare are propriile particularități și va fi analizat de instanțele competente sau se află încă în faza de urmărire penală. Însă, privite împreună, ele conturează imaginea unor disfuncționalități care, indiferent de soluțiile judiciare ce vor urma, au alimentat o puternică dezbatere publică privind modul în care sunt administrate unele unități sanitare și eficiența mecanismelor de control. Exemplele prezentate reprezintă doar o picătură într-un ocean de situații semnalate de mass-media în ultimii ani.
Capitolul I – Spitalul nu este moșie. Sau, cel puțin, așa ar trebui să fie.
Există o întrebare pe care orice contribuabil are dreptul să o pună atunci când citește rechizitorii, comunicate ale procurorilor și investigații de presă despre spitalele din România: în ce moment funcția de manager a încetat să mai însemne administrarea unui spital și a început, în unele cazuri, să fie percepută ca o poziție din care pot fi acordate avantaje, venituri sau privilegii?
Cazul fostului manager al Spitalului Clinic Județean de Urgență Brăila, dr. Delia Mihaela Râșnoveanu, este unul dintre exemplele care au generat această întrebare. Procurorii DNA au trimis-o în judecată, acuzând-o, între altele, că ar fi dispus încheierea unor contracte individuale de muncă inclusiv în beneficiul propriu și al unor persoane aflate deja în conducerea unității sanitare.
Potrivit rechizitoriului, prejudiciul reținut depășește 469.000 de lei, la care se adaugă alte sume despre care anchetatorii susțin că provin din contracte încheiate sau prelungite cu încălcarea dispozițiilor legale. Procesul nu a început încă pe fond, iar instanța este singura care va stabili răspunderea penală. Dar întrebările administrative există deja și nu depind de verdictul final.
Dacă acuzațiile procurorilor se vor confirma, atunci nu mai discutăm despre simple erori birocratice. Discutăm despre un model de exercitare a conducerii în care regulile care îi obligă pe ceilalți riscă să devină facultative pentru cei aflați la vârful instituției.
Or, într-un spital finanțat din bani publici, fiecare contract, fiecare spor și fiecare angajare în afara cadrului legal înseamnă resurse care nu mai ajung acolo unde ar trebui: la pacient, la dotări, la personalul care își face meseria în condiții dificile.
Mass-media a mai relatat și despre un alt episod care a afectat imaginea aceleiași unități medicale: cazul cunoscut sub denumirea „Pat pentru mămica”, în care au fost formulate sesizări privind folosirea unui bun aparținând spitalului în afara destinației sale.
Și aici, organele competente sunt cele chemate să stabilească existența sau inexistența unor răspunderi. Însă simplul fapt că asemenea situații ajung să fie investigate spune ceva despre climatul administrativ care s-a instalat într-o instituție în care disciplina și respectarea regulilor ar trebui să fie exemplare.
Acesta este, însă, doar un episod. România a mai cunoscut manageri de spitale, directori și responsabili din sănătate care au devenit personaje centrale în anchete penale sau în ample investigații jurnalistice. Numele lor diferă, județele diferă, mecanismele descrise de procurori diferă, dar tiparul pare să se repete: funcții importante, control insuficient, reacții întârziate și intervenții ferme ale organelor judiciare abia după ce suspiciunile au devenit publice.
Întrebarea care se ridică este una simplă și incomodă: unde au fost mecanismele de control intern în toți acești ani? Consiliile de administrație, autoritățile tutelare, structurile de audit, organismele de control și toate instituțiile care au obligația legală de a verifica modul în care sunt cheltuiți banii publici aveau exact această misiune. Dacă neregulile invocate de procurori s-au întins pe perioade de ani, atunci dezbaterea nu mai privește exclusiv conduita unei persoane, ci eficiența întregului sistem de supraveghere administrativă.
Exemple precum cel de la Brăila reprezintă doar o picătură într-un ocean de cazuri care au alimentat neîncrederea publicului. Ele nu definesc zecile de mii de medici, asistenți și infirmieri care își fac datoria cu profesionalism, dar obligă la o întrebare legitimă: câte asemenea situații au fost oprite la timp și câte au fost descoperite doar după intervenția procurorilor sau după insistențele presei?
Iar această întrebare ne conduce inevitabil către următorul capitol. Dacă în unele cazuri suspiciunile vizează modul în care sunt administrate funcțiile de conducere și fondurile publice, în altele discuția coboară până la relația directă dintre medic și pacient, acolo unde, potrivit unor anchete recente, plicul continuă să apară în ecuația actului medical. Când ajungi să plătești pentru ceea ce legea spune că ai dreptul să primești, problema nu mai este doar una individuală, ci una care lovește în însăși încrederea oamenilor în sistemul de sănătate.
Capitolul al II-lea – Plicul care refuză să moară: când pacientul ajunge captiv între suferință și suspiciunea de mituitor.
Ani la rând, politicienii au anunțat cu solemnitate că fenomenul șpăgii din spitale a fost redus, că salariile majorate vor elimina tentațiile și că sistemul sanitar intră într-o nouă etapă. Declarațiile au fost numeroase, conferințele de presă s-au succedat, iar promisiunile au curs cu aceeași generozitate cu care au fost cheltuiți banii publici.
Numai că realitatea prezentată periodic de procurori și de mass-media continuă să contrazică această imagine oficială. Nu pentru că fiecare medic ar încălca legea – ar fi profund nedrept față de cei care își exercită profesia cu onoare –, ci pentru că fiecare nou dosar readuce în atenție aceeași întrebare: de ce mecanismele de prevenție și control reacționează atât de târziu?
Cazul instrumentat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița este relevant. Procurorii au anunțat reținerea unui medic șef de secție dintr-un spital municipal, cercetat pentru luare de mită în formă continuată. Potrivit acuzațiilor formulate de anchetatori, acesta ar fi primit în mod repetat sume cuprinse între 100 și 400 de lei pentru consultații, tratamente, internări și prescrierea unor rețete.
Instanța este cea care va decide dacă acuzațiile se confirmă. Însă, indiferent de soluția finală, cazul ridică o întrebare legitimă: câți pacienți au trecut prin acea secție înainte ca suspiciunile să ajungă în atenția organelor judiciare și ce mecanisme interne au funcționat, dacă au funcționat, pentru a preveni o asemenea situație?
Aceste întrebări nu se opresc la Dâmbovița. La Brăila, fostul manager al Spitalului Clinic Județean de Urgență, dr. Delia Mihaela Râșnoveanu, a fost trimis în judecată de procurorii DNA pentru infracțiuni de abuz în serviciu și folosirea funcției pentru favorizarea unei persoane.
Potrivit rechizitoriului, procurorii susțin existența unor contracte și venituri acordate cu încălcarea dispozițiilor legale, precum și a unui prejudiciu important produs unității sanitare. Tot la Brăila, cazul devenit cunoscut în spațiul public drept „Pat pentru mămica”, în care apare și numele Carmen Mihai, a alimentat dezbaterea privind modul în care bunurile unei unități medicale ar fi putut ajunge să fie utilizate în afara destinației lor, aspect asupra căruia au fost formulate sesizări către organele competente.
Nici sistemul sanitar militar nu a rămas în afara atenției procurorilor. Fostul manager al Spitalului Universitar de Urgență Militar Central, dr. Florentina Ioniță, este cercetat într-un dosar instrumentat de DNA privind implementarea unui proiect finanțat din fonduri europene.
Procurorii susțin existența unui prejudiciu de peste 8 milioane de lei și au formulat acuzații și față de generalul Mariana Radu Jinga, trecută ulterior în retragere prin decret prezidențial semnat de președintele Nicușor Dan. Toate aceste proceduri se află în cadrul legal al procesului penal, iar persoanele vizate beneficiază de prezumția de nevinovăție. Însă, din punct de vedere administrativ și politic, întrebarea rămâne aceeași: cum au funcționat controalele interne și externe până la apariția anchetelor?
Aici se află, de fapt, miezul problemei. Un sistem public nu este evaluat doar după numărul de dosare penale deschise, ci mai ales după capacitatea de a preveni apariția lor. Dacă verificările interne, auditul, consiliile de administrație, autoritățile tutelare și structurile de control și-ar exercita atribuțiile cu rigoare, intervenția procurorilor ar trebui să reprezinte excepția, nu momentul în care opinia publică află că existau suspiciuni acumulate de ani întregi.
În tot acest timp, cei care suportă consecințele sunt pacienții și contribuabilii. Primii ajung să privească fiecare act medical prin filtrul neîncrederii, iar ceilalți constată că fondurile colectate din taxe și contribuții riscă să fie deturnate de la scopul pentru care au fost alocate. Din această perspectivă, exemplele prezentate – Brăila, Spitalul Militar și Dâmbovița – reprezintă doar o picătură într-un ocean de situații semnalate în ultimii ani de presă și de organele judiciare.
Dar dacă presupusele fapte de corupție afectează relația dintre medic și pacient, există situații în care însăși finanțarea sistemului medical este pusă sub semnul întrebării. Iar acolo, miza nu mai este câteva sute de lei oferite unui medic, ci milioane de lei care, potrivit procurorilor DIICOT, ar fi fost obținute prin consultații și servicii medicale fictive. Despre acest mecanism și despre consecințele lui vom vorbi în capitolul următor.
Capitolul al III-lea – Consultații pe hârtie, milioane din buzunarul contribuabilului.
Dacă până acum am vorbit despre suspiciuni privind exercitarea funcțiilor de conducere și despre cazuri în care, potrivit anchetatorilor, pacienții ar fi fost puși în situația de a oferi bani pentru servicii medicale, dosarul instrumentat de DIICOT la Ploiești mută discuția într-o zonă și mai sensibilă: administrarea banilor publici destinați sănătății. Nu mai este vorba despre relația directă dintre medic și pacient, ci despre funcționarea unor mecanisme informatice și administrative care, potrivit procurorilor, ar fi permis decontarea unor servicii medicale fictive.
Conform comunicatului DIICOT și informațiilor prezentate în mass-media, ancheta vizează un grup de 17 persoane – manageri, medici și asistenți medicali ai unei clinici private din Ploiești. Procurorii susțin că, începând cu anul 2025, ar fi fost constituit un grup infracțional organizat care ar fi introdus în sistemul informatic consultații și servicii medicale ce nu ar fi fost prestate în realitate, acestea fiind ulterior transmise spre decontare către Casa de Asigurări de Sănătate Prahova.
Potrivit anchetatorilor, prejudiciul estimat depășește 2,4 milioane de lei. Aceste acuzații urmează să fie analizate de instanță, iar persoanele cercetate beneficiază de prezumția de nevinovăție.
Dincolo de soluția pe care o vor pronunța judecătorii, dosarul ridică o întrebare esențială pentru orice contribuabil: cum poate funcționa un asemenea mecanism luni la rând fără ca sistemele de control să îl identifice? Dacă, așa cum susțin procurorii, au fost introduse în platformele informatice consultații fictive, validate prin tokenuri medicale și carduri de sănătate, iar ulterior au fost emise deconturi și facturi către Casa de Asigurări de Sănătate, atunci discuția nu mai privește exclusiv conduita unor persoane, ci robustețea întregului sistem de verificare.
Tot potrivit DIICOT, în urma perchezițiilor au fost ridicate carduri de sănătate, documente, echipamente informatice și alte mijloace de probă. Anchetatorii susțin că personalul implicat ar fi fost recompensat cu sume de bani în funcție de nivelul de implicare în activitățile investigate.
Dacă asemenea acuzații se confirmă în instanță, consecințele nu se rezumă la un prejudiciu contabil. Fiecare leu decontat pentru un serviciu medical fictiv este un leu care nu mai poate finanța un consult real, un tratament necesar sau echipamente de care pacienții au nevoie.
Acest caz nu trebuie privit izolat. El se adaugă altor situații prezentate în acest material: dosarul în care fostul manager al Spitalului Clinic Județean de Urgență Brăila, Delia Mihaela Râșnoveanu, a fost trimis în judecată de DNA, cercetările care o privesc pe Florentina Ioniță în dosarul privind Spitalul Universitar de Urgență Militar Central și ancheta referitoare la Mariana Radu Jinga, precum și cazul medicului șef de secție din județul Dâmbovița.
Fiecare dosar are propriul obiect și propriul parcurs procesual, însă toate alimentează aceeași întrebare: de ce mecanismele administrative și de control ajung atât de des în urma anchetelor penale și nu înaintea lor?
Instituțiile nu sunt create pentru a reacționa doar după descinderi, percheziții sau comunicate ale procurorilor. Ele au obligația de a preveni, de a verifica și de a interveni atunci când apar primele semnale de risc. Auditul intern, structurile de control, autoritățile sanitare și organismele cu atribuții de supraveghere există tocmai pentru a detecta nereguli înainte ca acestea să producă prejudicii importante sau să afecteze încrederea publicului.
Exemplele analizate în acest material reprezintă doar o picătură într-un ocean de situații relatate de presă și investigate de autorități în ultimii ani. Tocmai această repetitivitate explică de ce încrederea publicului este afectată. Cetățeanul vede că anchetele apar, dosarele se deschid, prejudiciile sunt estimate, iar întrebarea rămâne aceeași: cine trebuia să observe toate acestea înainte ca procurorii să bată la ușă?
Această întrebare ne conduce firesc către ultimul capitol al analizei. Pentru că, dincolo de fiecare dosar în parte, adevărata problemă rămâne responsabilitatea celor care au construit, au condus și au supravegheat aceste mecanisme. Dacă instituțiile reacționează doar după izbucnirea scandalurilor publice, atunci nu mai vorbim doar despre eșecuri individuale, ci despre un model de administrare care trebuie analizat cu maximă seriozitate.
Capitolul al IV-lea – Cine îi controlează pe cei care ar trebui să controleze?
Fiecare dosar penal care ajunge pe masa procurorilor produce aceeași reacție publică. Apar comunicate, se vorbește despre prejudicii, despre percheziții, despre contracte, despre documente ridicate și despre persoane cercetate.
După câteva zile, începe și întrebarea pe care aproape nimeni din conducerea instituțiilor nu pare dispus să o formuleze cu voce tare: unde au fost cei care aveau obligația legală să descopere aceste probleme înainte ca ele să ajungă în atenția organelor judiciare?
Aceasta este, în realitate, problema centrală a administrației publice din România. Procurorii nu au fost creați pentru a ține locul auditului intern. Judecătorii nu au fost investiți pentru a suplini lipsa controalelor administrative.
Presa nu are obligația de a verifica modul în care sunt cheltuiți banii publici înaintea instituțiilor plătite tocmai pentru această misiune. Și totuși, de prea multe ori, neregulile ajung în atenția opiniei publice abia după apariția unei anchete penale sau a unei investigații jurnalistice.
Cazurile prezentate în această analiză ilustrează exact această vulnerabilitate. Potrivit informațiilor făcute publice de DNA, fostul manager al Spitalului Clinic Județean de Urgență Brăila, Delia Mihaela Râșnoveanu, a fost trimis în judecată într-un dosar care privește presupuse încălcări ale legii privind încheierea unor contracte de muncă și folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane.
Într-un alt dosar, procurorii militari ai DNA desfășoară cercetări privind implementarea unui proiect european la Spitalul Universitar de Urgență Militar Central, dosar în care apar, potrivit comunicatelor oficiale, numele Florentinei Ioniță și al Marianei Radu Jinga.
La Ploiești, DIICOT a prezentat public acuzații privind un presupus mecanism de decontare a unor servicii medicale fictive, iar în județul Dâmbovița un medic șef de secție este cercetat pentru presupuse fapte de luare de mită. Fiecare dintre aceste cauze are propriul traseu procesual și va fi soluționată exclusiv de instanțele competente.
Din perspectivă administrativă însă, toate aceste dosare au un element comun: ele ridică întrebări despre eficiența controlului intern. În orice instituție publică există proceduri, verificări, compartimente de audit, obligații de raportare și structuri de supraveghere.
În plus, unitățile sanitare sunt monitorizate de autorități cu atribuții de control financiar, administrativ și sanitar. Dacă suspiciunile descrise de procurori s-au putut dezvolta pe perioade îndelungate, atunci este legitim să fie analizat și modul în care aceste mecanisme și-au îndeplinit atribuțiile.
Critica nu trebuie îndreptată împotriva profesiei medicale. România are numeroși medici, asistenți și infirmieri care își desfășoară activitatea cu profesionalism și într-un ritm care depășește adesea limitele normale ale rezistenței umane.
Tocmai acești profesioniști sunt afectați atunci când imaginea întregului sistem este umbrită de cazuri care generează neîncredere. Cu cât instituțiile reacționează mai târziu, cu atât prejudiciul de imagine este mai mare, iar costul este suportat inclusiv de cei care nu au nicio legătură cu neregulile investigate.
Încrederea publicului nu se câștigă prin comunicate optimiste și nici prin promisiuni repetate la fiecare schimbare de guvernare. Ea se câștigă prin instituții care funcționează înainte de apariția scandalului, prin controale reale, prin audituri independente și prin asumarea responsabilității administrative atunci când apar semnale de alarmă. O instituție eficientă este aceea care previne, nu aceea care explică, după ani de zile, de ce nu a observat ceea ce alții au descoperit.
Exemplele analizate în această serie reprezintă doar o parte din numeroasele situații prezentate în ultimii ani de mass-media și de autoritățile judiciare. Tocmai această repetare a unor tipare similare explică de ce cetățenii ajung să pună sub semnul întrebării eficiența unor mecanisme instituționale.
Iar când încrederea dispare, nu pierde doar administrația. Pierde pacientul care intră în spital cu speranța că va găsi competență și corectitudine, pierde contribuabilul care finanțează sistemul și pierde însăși autoritatea instituțiilor publice.
Acesta este motivul pentru care concluziile acestui material nu vor privi doar câteva dosare sau câteva persoane. Ele vor privi un model administrativ care trebuie evaluat critic ori de câte ori mecanismele de control par să reacționeze mai degrabă după izbucnirea scandalurilor decât înaintea lor.
Capitolul al V-lea – Decretul care închide cariera unui șpăgar.
La 30 iunie 2026, președintele României, Nicușor Dan, a semnat decretul privind trecerea în retragere a generalului de brigadă Mariana Radu Jinga din Ministerul Apărării Naționale.
Decizia a venit într-un context deja intens discutat în spațiul public, după ce procurorii militari ai Direcției Naționale Anticorupție au anunțat că aceasta este cercetată într-un dosar care privește implementarea unui proiect cu finanțare europeană la Spitalul Universitar de Urgență Militar Central „Dr. Carol Davila”.
Potrivit comunicatelor DNA, în același dosar este cercetată și fosta comandantă a spitalului, dr. Florentina Ioniță. Cercetările sunt în desfășurare, iar toate persoanele vizate beneficiază de prezumția de nevinovăție.
Din punct de vedere constituțional și administrativ, președintele nu stabilește vinovății și nu pronunță hotărâri judecătorești. Aceste atribuții aparțin exclusiv instanțelor. Totuși, un decret de trecere în retragere semnat într-un asemenea context are inevitabil o semnificație instituțională și publică. El marchează sfârșitul unei cariere militare și arată că ecourile unei anchete penale pot depăși limitele dosarului și pot produce consecințe administrative la cel mai înalt nivel.
Întrebarea relevantă pentru un jurnalist nu este dacă instanța va pronunța o condamnare sau o achitare. Aceasta este competența exclusivă a judecătorilor. Întrebarea este alta: cum a funcționat sistemul de control înainte ca procurorii să intervină?
Dacă suspiciunile descrise de anchetatori privesc un proiect de milioane de lei finanțat inclusiv din fonduri europene, atunci este firesc să fie analizat și modul în care au acționat mecanismele de verificare, audit și supraveghere existente în interiorul instituției și al autorităților competente.
Acest episod se adaugă celorlalte exemple analizate în această serie: cazul fostului manager al Spitalului Clinic Județean de Urgență Brăila, Delia Mihaela Râșnoveanu, trimisă în judecată de DNA; ancheta DIICOT privind presupuse decontări fictive la o clinică din Ploiești; și dosarul privind presupuse fapte de luare de mită cercetate de procurori în județul Dâmbovița.
Fiecare cauză este diferită, însă toate generează aceeași întrebare adresată instituțiilor: de ce mecanismele interne de control par să devină vizibile abia după deschiderea unor anchete penale?
Încrederea într-o instituție nu se construiește prin reacții după izbucnirea unui scandal, ci prin capacitatea de a preveni apariția lui. De aceea, adevărata miză a acestui capitol nu este decretul de trecere în retragere și nici persoanele nominalizate în dosare.
Miza este dacă administrația publică și structurile de conducere învață ceva din fiecare astfel de episod sau dacă, peste câteva luni, opinia publică va citi un nou comunicat despre o altă anchetă, într-o altă instituție, urmat de aceleași explicații și de aceleași întrebări rămase fără răspuns.
Capitolul al VI-lea – Nu un dosar. Un tipar. Când excepțiile încep să semene între ele
Privite separat, ancheta de la Brăila, cercetările privind Spitalul Universitar de Urgență Militar Central, dosarul de la Dâmbovița și investigația DIICOT de la Ploiești par să nu aibă aproape nimic în comun. Sunt instituții diferite, persoane diferite, autorități judiciare diferite și acuzații diferite.
Tocmai de aceea, tentația este de a considera fiecare caz o excepție izolată. Dar, atunci când asemenea situații apar într-un interval atât de scurt și în domenii diferite ale aceluiași sistem public, jurnalistul are obligația să privească dincolo de fiecare dosar și să caute mecanismul care le leagă.
Conform informațiilor prezentate de DNA, DIICOT și de celelalte organe judiciare, precum și potrivit relatărilor din mass-media, într-un scurt interval de timp opinia publică a aflat despre:
trimiterea în judecată a fostului manager al Spitalului Clinic Județean de Urgență Brăila, Delia Mihaela Râșnoveanu,
ancheta privind proiectul european de la Spitalul Universitar de Urgență Militar Central în care apar numele Florentinei Ioniță și al generalului Mariana Radu Jinga,
dosarul instrumentat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița privind un medic șef de secție cercetat pentru presupuse fapte de luare de mită și
ancheta DIICOT Ploiești privind presupuse consultații fictive și decontări nelegale către Casa de Asigurări de Sănătate.
Fiecare dintre aceste cauze se află în propriul stadiu procesual, iar răspunderea persoanelor implicate poate fi stabilită numai de instanțele competente.
Însă analiza jurnalistică nu se oprește la persoanele aflate în dosare. Ea începe exact acolo unde se termină comunicatul procurorilor. Pentru că, indiferent de soluțiile pe care le vor pronunța judecătorii, toate aceste cazuri ridică aceeași întrebare: de ce mecanismele administrative și de control au ajuns din nou în urma anchetelor penale?
Acesta este tiparul care nu poate fi ignorat. Mai întâi apar suspiciuni, apoi apar investigațiile presei, după aceea încep anchetele procurorilor, urmează perchezițiile, reținerile, trimiterile în judecată sau alte măsuri procesuale, iar abia la final instituțiile încep să explice ce s-a întâmplat.
Ordinea firească într-un sistem public funcțional ar trebui să fie exact inversă. Controlul intern, auditul, verificările administrative și măsurile manageriale ar trebui să identifice vulnerabilitățile înainte ca acestea să genereze dosare penale sau scandaluri publice.
Acesta este motivul pentru care adevărata miză nu este doar valoarea prejudiciilor despre care vorbesc anchetatorii și nici numărul persoanelor cercetate. Miza este credibilitatea instituțiilor. Fiecare nou dosar relatat de mass-media produce o eroziune suplimentară a încrederii publice.
Cetățeanul nu vede doar un caz de la Brăila, unul de la București, unul de la Dâmbovița sau unul de la Ploiești. El vede o succesiune de știri care, puse una lângă alta, creează impresia că mecanismele de control reacționează prea des după intervenția procurorilor și prea rar înaintea ei.
Exemplele analizate în această parte a seriei reprezintă doar o picătură într-un ocean de situații despre care mass-media a relatat de-a lungul anilor. Tocmai această repetitivitate obligă la o dezbatere serioasă despre eficiența instituțiilor publice.
Încrederea nu poate fi reconstruită prin declarații solemne și nici prin schimbarea unor persoane din funcții. Ea poate fi recâștigată doar atunci când cetățeanul va vedea că mecanismele de control funcționează constant, că responsabilitatea administrativă nu este doar o formulă din lege și că reacția instituțiilor precedă, iar nu urmează, intervenția organelor judiciare.
Poate că acesta este cel mai important lucru pe care îl transmit toate aceste dosare privite împreună. Nu faptul că sunt asemănătoare, ci faptul că ridică aceeași întrebare. Iar până când această întrebare nu va primi un răspuns convingător din partea celor care conduc și administrează instituțiile publice, fiecare nou comunicat al procurorilor va fi perceput nu ca o excepție, ci ca încă un episod dintr-un tipar pe care România are interesul să îl întrerupă.
Concluzii – Când excepțiile se repetă, instituțiile au obligația să se privească în oglindă.
Dosarele prezentate în această analiză nu sunt identice. Unele privesc presupuse angajări și contracte încheiate cu încălcarea legii, altele vizează suspiciuni de fraudare a fondurilor destinate sănătății, iar altele au ca obiect presupuse fapte de corupție în relația dintre personalul medical și pacient. Fiecare cauză are propriul traseu procesual, iar instanțele sunt singurele chemate să stabilească răspunderea persoanelor cercetate.
Dar, dincolo de diferențele dintre ele, toate transmit același semnal de alarmă: mecanismele administrative de control sunt chemate să funcționeze înaintea anchetelor penale, nu după ele.
O instituție publică nu poate fi evaluată exclusiv prin numărul de comunicate optimiste sau prin strategiile prezentate la conferințe de presă. Ea trebuie judecată după capacitatea de a preveni risipa banului public, de a identifica vulnerabilitățile și de a interveni atunci când apar primele semnale că regulile nu mai sunt respectate.
Dacă nereguli de amploare ajung să fie descoperite, potrivit informațiilor publice, după luni sau chiar ani, întrebarea legitimă nu este doar cine este cercetat, ci și cine trebuia să observe mai devreme ceea ce se întâmpla.
Exemplele prezentate în această parte – de la Brăila la Ploiești, de la anchetele DNA la cele ale DIICOT și ale parchetelor competente – reprezintă doar o picătură într-un ocean de situații care au fost relatate de mass-media și investigate de autorități în ultimii ani.
Tocmai această succesiune de cazuri explică de ce încrederea cetățenilor este afectată. Nu pentru că fiecare spital ar funcționa astfel și nici pentru că fiecare cadru medical ar încălca legea, ci pentru că repetarea unor asemenea situații alimentează percepția că mecanismele de control reacționează prea târziu.
Cei mai nedreptățiți de această stare de fapt sunt tocmai profesioniștii care își exercită meseria cu onestitate. Mii de medici, asistenți și angajați din sistemul sanitar își desfășoară activitatea cu seriozitate și profesionalism, însă imaginea lor este umbrită ori de câte ori un nou dosar ajunge în atenția opiniei publice.
De aceea, interesul pentru transparență și pentru controale eficiente nu aparține doar autorităților, ci și celor care își respectă profesia și nu doresc ca prestigiul ei să fie compromis de comportamente individuale investigate de organele judiciare.
În cele din urmă, întrebarea care dă titlul acestei serii rămâne deschisă: de ce nu funcționează instituțiile? Răspunsul nu poate fi redus la existența unor dosare penale. El trebuie căutat și în modul în care sunt organizate controalele, în responsabilitatea conducerilor, în eficiența auditului și în capacitatea administrației de a corecta rapid derapajele.
Atunci când aceste mecanisme funcționează doar după intervenția procurorilor sau după investigațiile presei, problema nu mai este doar a unui dosar, ci a unui model instituțional care are nevoie de o evaluare critică și de reforme reale.
Epilog – Nota de plată nu ajunge niciodată la cei care o merită.
O țară nu începe să piardă în ziua în care procurorii intră într-o instituție. Pierderea începe în clipa în care cei plătiți să prevină neregulile aleg să nu le vadă, iar răspunderea administrativă este înlocuită de tăcere, complicitate sau indiferență. Atunci nota de plată nu ajunge la decident, ci la pacient și la contribuabil.
Spitalul nu este doar o clădire. Este locul în care omul ajunge atunci când sănătatea îi este amenințată, când familia își pune speranța în profesionalismul unor oameni pe care, de cele mai multe ori, nu i-a întâlnit niciodată. Într-un asemenea loc, fiecare decizie administrativă, fiecare contract și fiecare leu provenit din contribuțiile publice trebuie gestionate cu aceeași grijă cu care un medic tratează un pacient.
Orice abatere de la acest principiu, dacă este dovedită de autoritățile competente, produce efecte care depășesc cu mult valoarea unui prejudiciu: afectează încrederea fără de care niciun sistem sanitar nu poate funcționa.
Această analiză nu a fost despre condamnarea unor persoane. Instanțele sunt singurele chemate să stabilească răspunderea în dosarele aflate pe rol. A fost, însă, despre responsabilitatea instituțiilor și despre obligația lor de a preveni, nu doar de a reacționa.
O administrație eficientă nu se măsoară prin numărul de comunicate emise după izbucnirea unui scandal, ci prin numărul situațiilor în care scandalul nu mai apare pentru că mecanismele de control și-au făcut datoria la timp.
Poate că cele mai importante victime ale acestor disfuncționalități sunt chiar oamenii cinstiți din sistemul medical. Ei sunt cei care suportă povara neîncrederii publice generate de cazurile care ajung în atenția presei și a organelor judiciare. Munca lor, sacrificiile lor și profesionalismul lor merită un cadru administrativ care să îi protejeze, nu unul care să îi oblige să suporte consecințele unor vulnerabilități instituționale.
Iar contribuabilul are dreptul să ceară mai mult. Are dreptul să întrebe de ce unele mecanisme de control par să se pună în mișcare abia după apariția procurorilor, de ce lecțiile trecutului sunt atât de greu învățate și de ce aceleași tipare reapar în domenii diferite. Aceste întrebări nu sunt un atac împotriva instituțiilor. Dimpotrivă, ele reprezintă condiția esențială pentru ca instituțiile să își recapete autoritatea morală și încrederea celor pe care îi servesc.
Fiindcă, într-o democrație, instituțiile nu sunt respectate pentru că cer respect. Sunt respectate atunci când îl merită.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
https://obiectivbr.ro/favoritisme-si-salarii-ilegale/
https://adevarul.ro/stiri-locale/ploiesti/manageri-medici-si-asistenti-din-ploiesti-2537456.html
