2026. Revoluționari de profesie – o afacere bănoasă, cu acces la funcții politice înalte.
INTRODUCERE.
România nu duce lipsă de eroi. Dimpotrivă — duce lipsă de adevăr despre ei. La peste trei decenii de la Revoluția Română din 1989, lista celor care s-au declarat „luptători” a crescut nu prin sânge, sacrificiu sau risc real, ci printr-un mecanism mult mai banal: conexiuni, influență și o administrație dispusă să închidă ochii.
Presa a documentat în mod repetat cum sute de persoane — unele cu legături directe cu fosta Securitate — au ajuns să încaseze indemnizații consistente, să beneficieze de facilități fiscale și să pozeze în eroi ai unui moment istoric pe care, în realitate, l-au traversat din umbră sau, mai grav, din poziții opuse spiritului revoltei. Nu vorbim despre zvonuri. Vorbim despre liste, documente, investigații jurnalistice și contradicții flagrante.
Legea 341/2004 a instituit o categorie de participanți la Revoluție numită „luptător pentru Victoria Revoluției din Decembrie 1989” care beneficiază, potrivit Articolului 5(1), de o sumă de beneficii:
- Acordarea gratuită de echipamente medicale
- Asigurarea gratuită a rechizitelor pentru școlari
- Transport gratuit pe mijloacele de transport în comun și 12 călătorii cu trenul
- Acces gratuit la medicamente și tratamente în spitalele din subordinea Ministerelor
- Atribuirea în proprietate a locului de veci
- Scutiri de plata taxelor, impozitelor pentru locuință, teren aferent și autoturism
- Pensionare cu 5 ani înaintea de împlinirea vârstei standard
- indemnizaţie lunară reparatorie, calculată prin aplicarea coeficientului de 1,10 la salariul mediu brut pe economie din luna anterioară celei în care se face plata
- prioritate în asigurarea unei locuinţe din fondul disponibil de locuinţe sociale, în localitatea de domiciliu, dacă nu au deţinut în proprietate o altă locuinţă până la data atribuirii.
- stabilirea chiriei la nivelul minim prevăzut de lege pentru locuinţele din fondul locativ de stat
- cumpărarea sau închirierea cu prioritate, fără licitaţie, din fondul de stat, a unui spaţiu comercial sau de prestări servicii corespunzător, cu o suprafaţă utilă de până la 100 mp, inclusiv în indiviziune, sau concesionarea ori închirierea cu prioritate, fără licitaţie, a unei suprafeţe de teren de până la 100 mp din domeniul public pentru construirea unui spaţiu comercial sau de prestări servicii.
- atribuirea, în limita posibilităţilor, în proprietate şi cu clauză de neînstrăinare timp de 10 ani de la data dobândirii, a 10.000 mp de teren în extravilan şi 500 mp de teren în intravilan – acesta din urmă pentru destinaţia de locuinţă, dacă nu a avut sau nu are în proprietate un alt spaţiu locativ.
- atribuirea în proprietate, fără plată, a locului de veci
- accesul gratuit la medicamente, prin medicul de familie, costul integral al acestora fiind suportat din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate
- pensionarea cu 5 ani înainte de împlinirea vârstei standard, prevăzută de lege. În prezent, numărul de revoluționari cu rol determinant este în jur de 3.500 de persoane.
Ceea ce, inițial, a fost un demers legitim și larg acceptat – reparații morale și ajutor material pentru victimele directe, autentice ale zilelor sângeroase din decembrie – a devenit ulterior o afacere cu banii statului cu certificate false și anchete penale pentru șefii Secretariatului pentru Revoluție.
Cazuri precum cel al lui Cătălin Rădulescu, documentat de Recorder, sau situația lui Marcel Ciolacu, analizată tot în presă, ridică o întrebare incomodă: cine a transformat certificatul de revoluționar într-o monedă de schimb politic?
Mai mult, investigații publicate de Europa Liberă România și Recorder arată că nu vorbim despre excepții, ci despre un sistem. Un mecanism în care adevărații participanți la Revoluție sunt eclipsați de o rețea de „beneficiari” care au știut unde să bată la ușă și pe cine să cunoască.
Și atunci întrebarea devine inevitabilă: a fost Revoluția confiscată nu doar simbolic, ci și financiar?
În primul capitol intrăm direct în miezul problemei: lista „eroilor” cu trecut discutabil — inclusiv foști securiști și colaboratori — și cum au ajuns aceștia să fie recompensați de statul român.
CAPITOLUL I – Lista rușinii: când „eroii” vin din umbra Securității.
Dacă Revoluția din 1989 a fost momentul în care România a încercat să se rupă de trecutul represiv, atunci ceea ce a urmat seamănă, pe alocuri, cu o restaurație mascată.
Investigații apărute în presă, inclusiv analiza publicată de Europa Liberă România și lista făcută publică de platforme jurnalistice independente, indică existența a aproximativ 300 de persoane cu legături cu fosta Securitate — fie ofițeri, fie colaboratori — care au ajuns să dețină certificate de revoluționar.
Nu este o simplă anomalie. Este o inversare grotescă a sensului istoriei.
Securitatea nu a fost o instituție neutră. A fost instrumentul de represiune al regimului Nicolae Ceaușescu, responsabil pentru supraveghere, intimidare și, în unele cazuri, eliminarea vocilor incomode.
Iar astăzi, potrivit acestor investigații, oameni care au servit acest aparat au ajuns să fie recompensați exact pentru că ar fi contribuit la prăbușirea lui. Nu e doar absurd — este o formă de cinism instituțional.
Mai grav, aceste certificate nu sunt doar simbolice. Ele vin la pachet cu indemnizații lunare consistente, facilități fiscale, terenuri și foarte multe alte beneficii. Cu alte cuvinte, statul român nu doar că a tolerat această situație, ci a finanțat-o constant din bani publici.
În timp ce adevărații revoluționari — cei răniți, cei care au pierdut oameni, cei care au ieșit în stradă fără să știe dacă mai ajung acasă — au fost împinși în plan secund, „beneficiarii” de sistem au încasat liniștiți.
Lista acestor persoane nu a apărut din senin. Ea este rezultatul unor ani de investigații jurnalistice și verificări punctuale. Presa a semnalat inconsecvențe, dosare incomplete, declarații contradictorii. Cu toate acestea, reacția instituțiilor statului a fost, în cel mai bun caz, lentă, iar în multe situații — aproape inexistentă.
Aici intervine întrebarea incomodă: cum a fost posibil?
Răspunsul duce inevitabil către zona politică. Pentru că aceste certificate nu au fost validate în vid. Ele au trecut prin comisii, prin semnături, prin decizii administrative. Iar în spatele acestor decizii se află oameni — funcționari, demnitari, rețele de influență. Un sistem care nu doar că a permis infiltrarea, dar a și protejat-o.
Nu vorbim despre o scăpare. Vorbim despre un mecanism.
Iar dacă în acest capitol am văzut cine sunt „eroii” cu trecut problematic și cum au ajuns pe listă, în capitolul următor intrăm într-o zonă și mai sensibilă: cazurile concrete ale unor politicieni de top care au beneficiat de aceste certificate și modul în care presa a demontat, punct cu punct, poveștile lor.
CAPITOLUL II – Marcel Ciolacu: un mincinos și un escroc cu acte semnate de el.
Există dosare care ridică întrebări. Și există dosare care, pur și simplu, nu rezistă unei priviri atente fără să înceapă să se destrame. Cel al lui Marcel Ciolacu se apropie periculos de a doua categorie — nu printr-o acuzație directă, ci prin acumularea de neconcordanțe pe care presa le-a scos la lumină, punctual, documentat, fără ambalaj.
Investigațiile realizate de Recorder nu au livrat insinuări, ci au pus pe masă exact ceea ce contează: declarații care nu se suprapun, martori care nu confirmă în mod clar rolul invocat și un traseu al dosarului care ridică întrebarea esențială — cine a verificat cu adevărat aceste afirmații și cum au trecut ele de filtrul oficial?
Pentru că aici este miezul: nu simpla existență a certificatului, ci felul în care el a fost validat. Un astfel de document nu este o formalitate. Ar trebui să fie rezultatul unei verificări riguroase, aproape obsesive, tocmai pentru că legitimează un statut moral și deschide accesul la bani publici.
În cazul de față, ceea ce presa a semnalat arată mai degrabă un proces în care verificarea pare diluată, iar exigența — negociabilă.
Și de aici începe adevărata problemă.
Pentru că certificatul nu a rămas o hârtie într-un dosar. A produs efecte. Avantaje materiale. Terenuri acordate în baza acestui statut. Posibilitatea accesării unei indemnizații lunare. Cu alte cuvinte, nu vorbim despre o dispută simbolică, ci despre o realitate financiară susținută de stat. Statul care plătește fără să explice suficient.
Iar când beneficiarul este chiar liderul executivului, ecuația devine imposibil de ignorat.
Nu mai este vorba despre „un om și trecutul lui”. Este vorba despre credibilitatea întregului mecanism prin care statul decide cine merită să fie numit „revoluționar”. Pentru că dacă în vârful piramidei există un astfel de dosar contestat în presă, întrebarea nu mai este dacă există probleme — ci cât de extinse sunt ele.
Și acum vom evidenția adevărul:
Marcel Ciolacu, fost prim-ministru și lider interimar al PSD, se numără printre aceia care i-au solicitat statului român titluri onorifice și recompense materiale pentru că au ieșit pe străzi în decembrie 1989. Ciolacu a făcut Revoluția la Buzău și are, încă din anii ’90, certificat de „luptător remarcat pentru fapte deosebite”.
Analfabetul Marcel Ciolacu a depus cerere pentru a obține cel mai nou titlu introdus prin lege: cel de „luptător cu rol determinant în victoria Revoluției Române”.
Diferența dintre cele două titluri este că cel pe care l-a solicitat anul acesta vine la pachet cu o indemnizație lunară de 2.000 de lei. În anii ’90, Ciolacu a primit, în baza titlului de revoluționar, și un hectar de teren pe raza comunei buzoiene Săpoca, pe care ulterior l-a vândut.
Cererea pe care liderul PSD a depus-o pentru obținerea noului certificat a fost analizată de o comisie condusă de Laurențiu Coca, la acel moment secretar de stat pe problemele revoluționarilor și coleg de partid cu Marcel Ciolacu.
A trecut cu trei voturi pentru și două împotrivă, după ce doi dintre componenții comisiei, având atribuții juridice, au considerat că Ciolacu nu se încadrează în lege. Ei au scris în procesul-verbal că din dosarul liderului PSD nu rezultă nicio acțiune revoluționară înainte de fuga dictatorului. La scurt timp după aceea, cei doi au dispărut din comisie.
La fel ca întreaga istorie a certificatelor de revoluționar, acordarea certificatelor de „luptător cu rol determinant” a generat până acum o serie de scandaluri. În 2016, s-a ajuns la arestări într-un dosar penal în care procurorii au acuzat că mai multe orașe din țară au fost introduse abuziv pe lista orașelor din care revoluționarii pot solicita acest titlu. Printre ele se află și Buzăul lui Marcel Ciolacu.
Nu e deloc clar în ce a constat rolul determinant pe care liderul PSD l-a jucat în victoria Revoluției din 1989, mai ales că la Buzău s-a ieșit în stradă după fuga dictatorului.
„A fost prezent cum au fost toți ceilalți”, spune Radu Aurelian, membru în Consiliul Județean provizoriu din zilele Revoluției. În dosarul său de revoluționar se afirmă că, pe 22 decembrie ’89, Marcel Ciolacu se afla la serviciu și le-a propus colegilor să meargă la Județeana de Partid.
Apoi a pătruns în sediul acesteia și a participat la constituirea CFSN (Consiliul Frontului Salvării Naționale). Numele lui Ciolacu nu apare însă pe listele CFSN din acele zile.
Reacția publică nu a fost una de clarificare totală, ci mai degrabă una de gestionare a presiunii. Explicații parțiale, fără o reconstrucție completă și verificabilă a faptelor. Nicio demonstrație solidă care să închidă definitiv discuția. Iar instituțiile care ar fi trebuit să intervină decisiv au rămas, în mare parte, în expectativă.
Asta transmite un semnal periculos: nu că adevărul nu există, ci că nu este o prioritate să fie stabilit până la capăt.
Și atunci, inevitabil, apare concluzia incomodă: nu avem doar un dosar controversat, ci imaginea unui sistem care, atunci când ajunge în zona politicului de vârf, nu mai funcționează ca filtru, ci ca facilitator.
Mihai Dodu, fostul președinte al Secretariatului de Stat pentru Problemelor Revoluționarilor din 1989, a fost demis anul trecut de Marcel Ciolacu pentru că i-a anulat certificatul de revoluționar. Este printre puținii conducători ai instituției care a încercat să pună ordine în catastifele secretariatului pentru revoluționari.
Tatăl lui Mihai Dodu a fost ucis la revoluție și el se întreabă dacă securistul care i-a împușcat părintele o avea sau nu indemnizație de revoluționar (vezi mărturia sa în documentarul Mogul TV pe acest subiect).
Mihai Dodu:
„Impactul bugetar calculat din ianuarie 2015 de când se aplică normele OUG 95/2014 este de peste 330 milioane de lei, bani plătiți până la 31 decembrie 2023 de către România, desigur că aceste cheltuieli cresc în fiecare zi.
Asistăm la o problemă morală, mulți așa-ziși revoluționari au fost girați de către unii președinți de asociații, aceștia depuneau dosarele la Secretariatul de Stat, fapt ce a atras și scandaluri de dare de mită cu dosare instrumentate de către D.N.A ce s-au finalizat cu condamnări.
Statul român trebuie să ia o decizie atât pentru restabilirea adevărului judiciar, cât și moral, întreaga societate se consideră nedreptățită de aplicarea legii pentru revoluționarii impostori. Subliniez, societatea nu este împotriva adevăratelor victime ale Revoluției din Decembrie, ci doar împotriva imposturii care se transformă încet către o infracțiune continuă cu grave prejudicii financiare și morale.
Se simte nevoia unei noi forme de lege care să se centreze cu prioritate pe adevăratele victime ale represiunii din decembrie 1989, cu prioritate trebuie să ne gândim la cei aproximativ 300 de părinți ai eroilor și la răniții care au nevoie de tratamente speciale pentru rănile create de glonț.
Este cu totul delicat pentru că avem camarazi care sunt la a opta operație și au ajuns la mila serviciului medical privat, statul nu mai sprijină aproape cu nimic aceste victime. Repet, în toate mediile politice s-a ajuns la un consens, Legea 341/2004 nu mai este de actualitate, după 20 de ani aceasta trebuie reformată în spiritul reparației către adevăratele victime ale lui decembrie 1989”.
Iar dacă acest capitol arată cum un caz de vârf traversează mecanismul fără să fie blocat, următorul capitol duce lucrurile într-o zonă și mai greu de apărat — cazul lui Cătălin Rădulescu, unde contradicțiile nu mai sunt doar sugerate, ci expuse frontal.
CAPITOLUL III – Cătălin Rădulescu: când dosarul nu mai convinge, dar privilegiul rămâne.
Dacă în cazul lui Marcel Ciolacu discutăm despre ambiguități incomode, în cazul lui Cătălin Rădulescu lucrurile sunt prezentate de presă mult mai tranșant: un dosar în care neconcordanțele nu sunt detalii marginale, ci elemente centrale.
Investigația publicată de Recorder nu menajează formulările: vorbește despre declarații care nu se susțin reciproc și despre o construcție care ridică serioase semne de întrebare.
Pe scurt, nu mai discutăm despre interpretări diferite ale aceluiași moment, ci despre versiuni care nu se potrivesc. Despre un traseu al „eroismului” care, pus cap la cap, începe să arate mai degrabă ca o narațiune adaptată decât ca o realitate verificată.
Și totuși, în ciuda acestor semnale publice, rezultatul este același: certificat acordat, statut recunoscut, bani încasați. Aproximativ 5.000 de euro anual, potrivit informațiilor din presă.
Nu sunt sume simbolice. Sunt bani publici, plătiți constant, în baza unui dosar care, dacă ar fi fost supus unei verificări riguroase, ar fi trebuit — cel puțin — să ridice semne de întrebare serioase înainte de aprobare.
Vitejia lui Rădulescu: „Am adus 50 de tone de carne de porc pentru județul Argeș“.
Cătălin Rădulescu a obținut un certificat de „luptător remarcat pentru fapte deosebite” în anul 1996, afirmând în declarația din dosar că a participat la evenimentele din Pitești, orașul său de baștină.
În 1989, Rădulescu avea 27 de ani și era angajat ca medic la Spitalul Orășenesc Câmpulung. În județul Argeș, unde se afla, a fost liniște deplină în zilele care au precedat căderea lui Ceaușescu: la Pitești s-a ieșit în stradă după fuga dictatorului, așadar, n-a fost propriu-zis o revoluție, ci o celebrare a eliberării.
Un singur om a murit după ce o armă a unui soldat s-a descărcat accidental. În rest, nu au existat lupte de stradă, n-au fost răniți, iar conducerea locală a Partidului Comunist Român s-a predat de bunăvoie Armatei.
Această tranziție pașnică nu l-a împiedicat pe Cătălin Rădulescu să-și aroge merite uriașe în victoria Revoluției și să-și depună, în 2004, dosarul pentru a obține și indemnizație de luptător în Revoluție. Am consultat dosarul său, pe baza căruia încasează bani publici, iar faptele sunt următoarele:
„Am participat activ la Revoluția din Decembrie 1989 încă din 22 Decembrie 1989, când am forțat intrarea în Consiliul Județean Argeș după ce am incitat un grup de oameni de pe stradă, în centrul orașului Pitești, împreună cu Pop Mihai Doru, Nicolae Saceleanu și alții, în timp ce la televizor Nicolae Ceaușescu își ținea ultima cuvântare (n.r. – în realitate, ultima cuvântare televizată a lui Nicolae Ceaușescu a avut loc în ziua de 21 decembrie 1989. În 22 decembrie, la televizor apăruseră deja primii revoluționari care anunțau fuga lui Ceaușescu și victoria Revoluției).
Am fost ales în primul Consiliu Județean al FSN Argeș care s-a format pe 22.12.1989, apoi ca membru în Biroul Executiv al CFSN Argeș.
Am participat la organizarea brigăzilor de control stradal (21.12.1989) (n.r. – în 21 decembrie 1989 Cătălin Rădulescu n-ar fi avut cum să participe la controlul stradal, întrucât miliția ceaușistă era încă pe poziții, înarmată până în dinți, fiind declarată stare de necesitate)”.
Trimisul impostorilor în Parlament.
Cătălin Rădulescu în 1990, într-un ziar argeșean.
Toate fotografiile și articolele din presa vremii dovedesc prezența lui Rădulescu numai în orașul Pitești și numai în zilele de după înfăptuirea Revoluției. A fost, într-adevăr, activ, dar nu în perioada 16-22 decembrie 1989, ci în zilele agitate dintre Crăciun și Revelion, când s-a împărțit puterea.
Rădulescu s-a racordat atât de bine la conducta noii orânduiri încât, în mai 1990, a devenit deputat de Argeș, la numai 27 de ani. A rămas deputat până în 1992, apoi, timp de 20 de ani s-a dedicat afacerilor.
Din 2012 este din nou deputat, poziție din care s-a luptat și se luptă în continuare pentru ca toate criteriile inserate în 2014 în legea revoluționarilor să fie eliminate, astfel încât un număr cât mai mare de pretinși revoluționari să poată încasa indemnizații. Proiectul său de modificare a legii se află acum în dezbatere la comisiile din Parlament.
Aici nu mai este vorba doar despre o problemă de imagine. Este o problemă de funcționare a statului.
Pentru că mecanismul este același: comisii, verificări, avize. Teoretic, fiecare etapă ar trebui să filtreze orice exagerare sau neadevăr. Practic, în acest caz, toate aceste etape par să fi funcționat ca un culoar liber, nu ca un sistem de control. Iar întrebarea care rămâne în aer este simplă și incomodă: cine răspunde pentru validarea unui astfel de dosar?
Mai mult, cazul Rădulescu are și o dimensiune simbolică aparte. Nu vorbim despre un anonim. Vorbim despre un politician cunoscut pentru poziții publice controversate, pentru declarații care au stârnit reacții puternice. Cu atât mai mult, dosarul său ar fi trebuit să fie analizat cu o atenție sporită, nu tratat cu indulgență.
Dar poate cel mai apăsător aspect este altul: lipsa consecințelor. În ciuda dezvăluirilor din presă, nu asistăm la o corecție rapidă, clară, fără echivoc. Nu vedem un sistem care să spună: „aici s-a greșit, reparăm”. Vedem, în schimb, continuitate. Beneficiile rămân, statutul rămâne, iar întrebările rămân și ele, fără un răspuns instituțional ferm.
Și atunci imaginea devine completă: nu avem doar cazuri individuale discutabile, ci un mecanism care pare să funcționeze indiferent de semnalele de alarmă. Un mecanism în care, odată intrat, statutul devine greu de contestat, chiar și atunci când fundația lui este șubredă.
Dacă în capitolul anterior am văzut cum un lider de vârf traversează acest sistem fără să fie oprit, iar aici vedem cum un dosar plin de contradicții produce efecte concrete, următorul pas este inevitabil: cum funcționează, în detaliu, acest mecanism? Cine îl controlează și de ce pare atât de rezistent la corecții?
CAPITOLUL IV – Silvian Ionescu: traseul perfect al omului care a schimbat sistemele, dar nu și întrebările.
Dacă până acum am vorbit despre politicieni care au beneficiat de statutul de revoluționar în mod controversat, cazul lui Silvian Ionescu duce discuția într-o zonă și mai incomodă: intersecția directă dintre vechiul aparat de putere și noile privilegii post-1989.
Pentru că Silvian Ionescu nu este un nume oarecare. A fost ofițer de Securitate înainte de căderea regimului Nicolae Ceaușescu — adică parte din structura care, oficial, ar fi trebuit să fie de partea opusă Revoluției. Și totuși, ulterior, a ajuns să beneficieze de statutul de revoluționar. Aici nu mai vorbim despre nuanțe sau interpretări discutabile. Vorbim despre o contradicție frontală.
Presa a semnalat aceste aspecte în mod repetat. Inclusiv investigațiile citate anterior arată că în lista beneficiarilor există persoane cu trecut în structurile de forță ale regimului comunist. Ionescu devine, astfel, un exemplu emblematic: nu doar că sistemul nu a filtrat trecutul, dar l-a și ignorat complet atunci când a acordat statutul de „luptător”.
Și aici apare ruptura logică: cum ajunge un fost ofițer al aparatului represiv să fie recompensat pentru o revoluție care, teoretic, a înlăturat exact acel aparat?
Răspunsul nu este unul simplu, dar direcția este clară: mecanismul de acordare a certificatelor nu a funcționat ca un filtru moral sau factual, ci ca un instrument administrativ vulnerabil la influență, la presiune și, uneori, la conveniență. Iar când aceste vulnerabilități se intersectează cu oameni bine conectați, rezultatul este previzibil.
Silvian Ionescu nu este doar un nume pe o listă. Este dovada că sistemul nu doar că a permis erori, ci a tolerat incompatibilități evidente. Pentru că aici nu discutăm despre „nu a fost clar rolul”. Discutăm despre un trecut instituțional care ar fi trebuit să declanșeze, automat, verificări suplimentare și, foarte probabil, respingerea.
Dar nu s-a întâmplat asta.
Mai mult, faptul că astfel de cazuri au fost semnalate în spațiul public fără a genera reacții ferme din partea instituțiilor întărește ideea unui mecanism care nu se autocorectează. Un sistem care, odată pus în mișcare, continuă să producă efecte chiar și atunci când premisele sunt contestate.
Iar implicațiile nu sunt doar simbolice. Fiecare astfel de certificat înseamnă bani publici, înseamnă privilegii, înseamnă o rescriere tacită a istoriei. Înseamnă că linia dintre victimă și beneficiar devine atât de difuză încât își pierde sensul.
Și atunci imaginea de ansamblu devine greu de ignorat: nu mai avem doar cazuri individuale discutabile, ci un sistem care a permis — și în unele situații a legitimat — exact tipul de contradicții pe care ar fi trebuit să le elimine.
Germina Nagâț, membră a Colegiul CNSAS:
„Așa cum puteți observa consultând rapoartele anuale de activitate ale CNSAS, accesibile la www.cnsas.rapoarte de activitate, pe lista deținătorilor de certificate de revoluționar nu sunt doar civili care au colaborat cu Securitatea, lucru confirmat de instanțe, ci și foști ofițeri de Securitate sau Miliție.
Din capul locului spun că, în opinia mea, legea n-ar fi trebuit să lase deschisă o asemenea posibilitate. Fostele cadre din aparatul represiv al statului comunist nu aveau ce căuta în postura de „revoluționari” decât cel mult în situația în care ar fi fost răniți sau decedați în Decembrie 1989.
Dosarul Revoluției e „în lucru” de peste trei decenii, iar procurorii încă au dificultăți să stabilească în concret faptele. Or, dacă nici măcar nu știm oficial care sunt faptele și evenimentele care au condus la căderea dictaturii comuniste, cum putem ști care au fost responsabilitățile individuale ale securiștilor și milițienilor în Decembrie 1989?!
E absurd că, deși încă nu știm faptele și nici responsabilitățile purtătorilor de uniformă, unii reprezentanți ai statului român au găsit de cuviință să le atribuie securiștilor „merite deosebite”, pentru care au primit recompense substanțiale, ani la rând.
La fel de revoltător mi se pare faptul că nu putem afla de pe site-ul oficial al Secretariatului de Stat pentru Problemelor Revoluționarilor câte certificate de revoluționar au fost anulate până acum, în urma constatării definitive a calității de lucrător sau colaborator al Securității în instanță, cum de altfel nu e accesibilă nicio evidență centralizată a deținătorilor de certificate aflate în plată.
Nu știm câți revoluționari avem în total, nici cum îi cheamă pe fiecare în parte, și cu atât mai puțin știm câți dintre ei au certificatele anulate, fiind impostori dovediți. Procesele deschise de CNSAS durează cu anii, sunt dificile, se câștigă greu, posesorii de certificate își angajează apărători de la firme mari de avocatură.
Miza materială a acestor procese este evidentă. În timpul ăsta, Direcția noastră juridică lucrează cu o mână de angajați, niciodată n-am avut mai mult de șase juriști pledanți. Ca să nu mai spun că nici strângerea probelor arhivistice nu-i ușoară. De multe ori Direcția Investigații a reconstituit dovezile colaborării după ce s-au consultat zeci de dosare pentru o singură persoană verificată.
Iar la finalul acestui efort considerabil, te trezești că nu mai urmează nimic sau n-ai cum să afli dacă a mai urmat ceva. Scopul acestor verificări laborioase nu e să umple CNSAS-ul niște liste în raportul de activitate, ci ca statul român să nu mai dea bani și recompense unor impostori nerușinați. Evident că, neputând ști câte certificate s-au anulat după deciziile definitive, nu putem ști nici dacă s-au recuperat banii și foloasele nemeritate, așa cum spune legea.”
„Frații” lui Silvian Ionescu. Revoluționar pentru că a dat sfaturi
Alt personaj cunoscut beneficiar al statutului de revolutionar este Corneliu Constantin Dinu, fost antrenor al echipei Dinamo București. Are certificat de revoluționar după ce l-ar fi convins pe fostul tenisman Ilie Năstase să plece din țară pe 22 decembrie 1989 pentru a povesti despre protestele din București și Timișoara, apoi s-a deplasat la Televiziune și a vorbit mulțimii care se afla în curtea instituției.
Comisia specială a SSPR a decis să-i retragă titlul de revoluționar, după ce a a ajuns la concluzia că Dinu nu a avut un rol determinant în Revoluția din decembrie 1989 și că nu a apărat un obiectiv care a aparținut regimului comunist.
Europarlamentarul Vasile Blaga este în aceeași situație. Despre acesta, Comisia din cadrul SSPR a constatat că
„domnul Vasile Blaga în perioada 14-25 decembrie 1989 nu a mobilizat şi nu a condus grupuri sau mulţimi de oameni,
nu a construit şi nu a menţinut baricade împotriva forţelor de represiune ale regimului totalitar comunist,
nu a ocupat obiective de importanţă vitală pentru rezistenţa regimului totalitar
şi nu a apărat până la data judecării dictatorului, în localităţile unde s-a luptat pentru Victoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989”, se arată în document.
Politicianul nu a trecut, separat, în declarația de avere indemnizația de revoluționar pe care o încasează anual.
„Aceşti oameni sunt nişte revoluţionari de profesie care bântuie prin Bucureşti, loviţi de soartă. E problema lor, nu mai comentez. Dacă au ceva, să meargă în instanţă. Nu am nicio emoţie”, a declarat Vasile Blaga pentru ebihoreanul.ro
Dacă în capitolele anterioare am văzut oameni care au profitat de sistem, aici vedem ceva mai grav: un sistem care a validat oameni care, prin trecutul lor, ar fi trebuit să fie excluși din start.
Iar următorul pas este inevitabil: cum funcționează concret acest mecanism? Cine semnează, cine verifică și, mai ales, cine răspunde?
CAPITOLUL V – Mecanismul și complicitatea instituțională: cum funcționează privilegiile „revoluționarilor”.
Până aici am construit tabloul: politicieni influenți, dosare pline de contradicții, trecut controversat, beneficii materiale consistente. Acum trebuie să dezvăluim cum se întâmplă asta și de ce nimeni nu răspunde cu adevărat.
Mecanismul începe cu un element simplu: comisiile administrative însărcinate cu validarea certificatelor de revoluționar. Teoretic, aceste comisii ar trebui să verifice fiecare declarație, fiecare martor, fiecare document.
În realitate, cercetările jurnalistice și investigațiile Recorder și Europa Liberă arată că aceste filtre sunt formalități care pot fi ocolite cu ușurință. Documente incomplete, declarații contradictorii și chiar semnături dubioase trec fără niciun impediment — exact cum s-a întâmplat în dosarele lui Ciolacu și Rădulescu.
Complicitatea nu este doar procedurală, ci și politică. Funcționari de rang înalt, influenți în comisii, au închis ochii sau au interpretat „evidențele” în favoarea beneficiarilor.
Exemple concrete există: martori care au declarat că nu au participat la evenimentele invocate, dar dosarele au fost validate, semnături invocate care nu corespund cu realitatea, documente cu discrepanțe evidente. Niciuna dintre aceste inconsecvențe nu a blocat traseul administrativ.
Mai mult, mecanismul se sprijină pe rețele de influență și relații politice. Cei care dețin certificatele și beneficii cunosc oameni-cheie în ministere și comisii, oameni care fie le protejează dosarele, fie le accelerează procesarea. Este o întreagă rețea care funcționează pe principiul „unii pentru alții” — un sistem în care adevărul și meritul real devin secundare.
Aici intervine partea financiară: fiecare certificat validat aduce avantaje consistente. Indemnizații lunare (uneori de mii de euro anual), terenuri, facilități fiscale. Un beneficiu continuu, garantat, care nu depinde de verificări suplimentare. Este exact acest element care transformă o anomalie într-o structură sistemică. Banii publici devin instrumentul prin care trecutul controversat este „recompensat” fără frică de repercusiuni.
Și, inevitabil, apare complicitatea tacită a instituțiilor. Chiar și când presiunea publică atrage atenția asupra discrepanțelor, reacția oficială este minimală: explicații incomplete, proceduri prelungite, amânări, lipsa unei anchete exhaustive.
Este un semnal clar: mecanismul este mai puternic decât presiunea morală sau jurnalistică. Dacă nimeni nu poate opri sau corecta acest sistem, atunci statul însuși devine garantul unei nedreptăți.
În concluzie, nu avem doar exemple individuale de „eroi controversați”. Avem un mecanism complet, cu reguli slabe, filtre ineficiente și rețele de protecție care funcționează fără întrerupere.
Acest sistem nu doar că perpetuează privilegii, ci normalizează o realitate în care trecutul și adevărul sunt flexibile, iar banii publici sunt canalizați către cei care au știut să manipuleze formalitățile.
Dacă până acum am arătat cine sunt „beneficiarii”, cum au obținut avantajele și cum dosarele lor au trecut fără blocaje, următorul pas este să încheiem cu concluzii și impactul asupra societății, unde forța jurnalistică trebuie să lovească cititorul direct.
CONCLUZII – Sistemul privilegiaților și adevărul ignorat.
Până aici am văzut un tablou complet: politicieni aflați în vârful puterii care au beneficiat de statutul de revoluționar în mod discutabil, dosare pline de contradicții, trecut controversat, privilegii materiale consistente și un mecanism care a funcționat mai degrabă ca un instrument de recompensă decât ca un filtru de adevăr.
Cazurile lui Marcel Ciolacu, Cătălin Rădulescu și Silvian Ionescu nu sunt accidente izolate. Ele reprezintă tiparul unui sistem întreg, în care trecutul este reinterpretat convenabil, contradicțiile sunt ignorate, iar banii publici curg necontrolat către cei care știu să manipuleze formalitățile.
Nicoleta Giurcanu – Revoluționar.
„Știți ce mi se pare șocant? Că după 34 de ani, mărturia mea a fost prezentată la procesul lui Gh. Ursu și am fost întrebată:
„Bine, și ce legătură există între Revoluție cu cazul lui Ursu?”
Este dureros. Este dureros pentru că unul dintre torționarii mei de la Secția 14 beneficiază de indemnizație de revoluționar, iar el pur și simplu la momentul ăla tortura și bătea manifestanții din noaptea de 21 decembrie.
Ce pot să spun? Eu, un copil de 14 ani îl băteam pe el în garajul Secției 14 sau el mă bătea pe mine? Cine e victima și cine e călăul? Cei doi torționari de la secția 14 Miliție erau Viorel Croitoru și Gheorghe Ivașcu.
Ambii au certificate de revoluționari și indemnizații. Iar Croitoru a ieșit pe pensie cu grad de general. În același timp, „mama Gabor”, de la penitenciarul de minori de pe str. Aron Florian, pe numele real colonel Maria Nițulescu, a fost premiată de sistem, fiind director-adjunct la DGASPAC sector 2. De aceea, Punctul 8 de la Timișoara a fost pur și simplu spulberat în 1990.
Este o realitate brutală: adevărul nu mai este relevant, dacă beneficiarul are conexiunile potrivite și mecanismele instituționale sunt maleabile. Comisii și funcționari care ar fi trebuit să verifice, să filtreze și să respingă dosare neconforme, au devenit piese pasive sau chiar complice active în validarea unor privilegii nejustificate.
Privilegiile nu sunt simbolice. Indemnizațiile lunare, terenurile și facilitățile acordate pe baza acestor certificate reprezintă sume consistente din bani publici, rezultate directe ale unui sistem care normalizează abuzul. Este un mecanism prin care trecutul controversat este recompensat, iar moralitatea și meritul real devin secundare.
Impactul asupra societății este devastator. Când liderii de vârf pot beneficia de privilegii pe baza unor documente discutabile, mesajul transmis către întreaga clasă politică și către cetățeni este clar: legea și adevărul nu se aplică uniform. Este o invitație la oportunism și un exemplu că influența, conexiunile și tăcerea instituțională valorează mai mult decât faptele sau meritul real.
În final, ceea ce rămâne nu este doar lista controversaților sau cifrele aferente beneficiilor. Rămâne radiografia unui sistem care a eșuat să corecteze erorile și să aplice standarde minimale de integritate. Un sistem care, prin complicitate tacită, a transformat excepțiile în reguli și a banalizat privilegiul ca pe un drept, nu ca pe o excepție.
Așadar, concluzia nu mai este despre indivizi izolați. Este despre un mecanism instituționalizat al privilegiului, despre o realitate în care adevărul poate fi ignorat, iar banii publici sunt folosiți pentru a recompensa trecutul inventat, exagerat sau direct falsificat.
Cititorul trebuie să înțeleagă clar: ceea ce pare o anomalie este, de fapt, o funcționare sistemică. Și această funcționare are consecințe directe asupra credibilității statului, a încrederii publice și asupra modului în care se construiește și se recompensează „eroismul” post-1989.
EPILOG – Gustul amar al adevărului.
Adevărul este simplu și dur: unii au trecut prin Revoluție cu dosare pline de contradicții și au ieșit eroi pe hârtie, bogați și protejați, în timp ce statul a închis ochii. Nu contează trecutul, nu contează faptele. Contează conexiunile, influența și capacitatea de a manipula formalitățile.
Privilegiile au devenit norme, și normalizarea anormalului a ajuns să fie regula. Ce a început ca simbolic s-a transformat în real, palpabil, plătit din bani publici. Iar cetățeanul care privește se lovește de un adevăr crud: sistemul nu corectează, nu pedepsește, ci recompensează improvizația și minciuna bine ambalată.
Și asta nu e o poveste despre trecut. Este o poveste despre prezent. Despre cum elitele continuă să jongleze cu adevărul, în timp ce restul țării suportă consecințele.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
https://romania.europalibera.org/a/revolu%C8%9Bionarii-pe-hartie-pierd-privilegiile/31942851.html
https://romania.europalibera.org/a/certificate-revolutionari-beneficii/31083608.html
