2026. De ce nu funcționează instituțiile statului. D-aia. Astăzi, Leprele de la Vamă. Partea a II a.
INTRODUCERE.
Există instituții care nu mai trebuie demontate de adversari, pentru că reușesc performanța rară de a se compromite singure, ciclic, aproape metodic. Sistemul vamal din România a ajuns exact în acest punct: nu mai vorbim despre derapaje, ci despre o rutină a scandalului, în care fiecare nou dosar nu surprinde, ci confirmă.
De fiecare dată, scenariul e același. Apar anchete, apar nume, apar sume, apar stenograme. Se vorbește despre „cazuri punctuale”, despre „excepții”, despre „angajați care au greșit”. Apoi, după câteva zile, liniștea revine. Nu pentru că problema s-a rezolvat, ci pentru că sistemul a învățat să absoarbă șocul fără să se schimbe.
Cazurile recente din Portul Constanța sunt ilustrative. Numele lui Lică Octavian Parfene și al lui Christian Gudu, foști șefi vamali, apar în anchete ale Direcția Națională Anticorupție în care se discută despre sume cerute per container, despre „prioritizarea” formalităților și despre un mecanism care, din relatările din presă, pare mai degrabă standardizat decât accidental.
În paralel, realitatea din punctele de frontieră nu contrazice, ci completează tabloul. La Vama Giurgiu, șoferii de TIR așteaptă cu marfa în camion în timp ce activitatea este oprită pentru pauza de masă. Nu este corupție în sens penal, dar este același tip de raport inversat: cetățeanul și economia se adaptează instituției, nu invers.
Între aceste două extreme — presupuse mecanisme tarifate și blocaje administrative absurde — există un fir comun: lipsa de responsabilitate reală.
Nu vorbim despre câteva cazuri. Vorbim despre un model care se repetă.
Iar exemplele de mai jos sunt, inevitabil, doar o picătură într-un ocean.
În primul capitol intrăm direct în mecanism: cum arată, concret, acest sistem paralel, așa cum reiese din dosarele și relatările publice din România.
CAPITOLUL I – Tariful neoficial: economie paralelă, reguli clare.
Dacă ar fi să credem manualele administrative, în vamă totul funcționează după reguli stricte: documente, verificări, timpi procedurali. În realitate, din anchetele și informațiile apărute în spațiul public, se conturează un alt set de reguli — neoficiale, dar suficient de clare pentru cei care depind de ele.
Dosarul din Portul Constanța, în care apar Lică Octavian Parfene și Christian Gudu, oferă o imagine aproape didactică a acestui mecanism. Potrivit informațiilor din anchetă, sumele vehiculate nu erau aleatorii. Existau valori aproximative — între 300 și 700 de euro per container — pentru ceea ce, în mod oficial, ar trebui să fie un proces standard: verificarea și eliberarea mărfurilor.
Mai mult decât atât, din declarațiile martorilor și din stenogramele apărute în presă, reiese o familiaritate care ridică semne serioase de întrebare. Nu apare tensiunea unui act izolat, ci relaxarea unei practici cunoscute. Negocierea nu pare o excepție, ci o etapă.
Lanțul descris este simplu și eficient: importatorul are nevoie de rapiditate și predictibilitate, intermediarul facilitează contactul, iar decizia finală aparține funcționarului. În acest punct, regula oficială și interesul privat se întâlnesc — iar rezultatul depinde, potrivit suspiciunilor investigate, de disponibilitatea de a „accelera” procesul.
Consecințele nu sunt abstracte. Dacă într-un port precum Constanța intră sute de containere zilnic, iar o parte dintre ele sunt supuse unor astfel de „costuri suplimentare”, discutăm deja despre un impact economic major. Nu doar pentru companii, ci pentru întregul lanț: prețuri, concurență, buget de stat.
În paralel, apare și dimensiunea relațională. Faptul că unul dintre cei vizați are conexiuni politice — menționate în spațiul public — nu demonstrează automat vinovății, dar ridică o întrebare legitimă: cât de permeabil este sistemul la influență?
Toate aceste elemente — și, din nou, sunt doar o picătură într-un ocean — nu descriu doar posibile fapte individuale. Descriu un tipar. Un mod de funcționare care reapare suficient de des încât să nu mai poată fi ignorat.
Iar când un tipar devine recognoscibil, problema nu mai este dacă există — ci de ce continuă.
În capitolul următor mergem mai sus: nu la executanți, ci la reacția conducerii. Ce face sistemul când aceste lucruri ies la suprafață? Corectează sau explică?
CAPITOLUL II – Rețeaua: nu oameni, ci sistem.
Dacă în primul capitol am vorbit despre mecanism, aici nu mai există loc de ambiguități: vorbim despre o rețea funcțională, documentată în anchete, cu nume, roluri și fluxuri de bani.
Cazul din Portul Constanța nu începe și nu se termină cu Lică Octavian Parfene și Christian Gudu. Ei sunt doar vârful vizibil al unui sistem care, potrivit anchetelor DNA, funcționa cu distribuție de roluri și responsabilități.
Într-un dosar anterior, procurorii Direcția Națională Anticorupție descriu explicit existența unui grup organizat în interiorul Vămii Constanța Sud. Numele nu sunt anonime, nu sunt „surse”. Sunt funcționari încadrați în sistem:
- Cadîr Sunai – șef de birou vamal.
- Oprea Marius – colector de bani, conform anchetei
- Petcu Dorel-Emanuel – intermediar și transportator al sumelor
- Stoica Mihai, Gheorghe Eduard-Cristinel, Milea Adrian, Mengazi Iener, Stan Florin, Piștereanu Stelian, Hahloschi Jean, Dinu Marian-Paul – inspectori vamali implicați, potrivit rechizitoriilor
Nu mai vorbim despre „suspiciuni generale”. Vorbim despre un mecanism în care, conform anchetatorilor, banii erau colectați, distribuiți și împărțiți în interiorul instituției.
Mai exact, potrivit probelor din dosar:
- sumele variau între 100 și 700 de dolari per container
- doar într-o perioadă de câteva luni s-au adunat zeci de mii de dolari
- banii erau redistribuiți inclusiv către alți funcționari pentru „mobilizare”
Asta nu mai este abatere. Este organizare.
Iar dacă revenim la cazul Parfene – Gudu, observăm același tipar:
- solicitare de bani pentru „prioritizare”
- intermediere
- execuție rapidă în sistem
Diferența nu este de fond, ci de moment. Un dosar este în curs, altul este deja documentat. Mecanismul este același.
Mai mult, din interceptările apărute în presă reiese un detaliu care spune totul despre nivelul de banalizare: discuțiile nu sunt tensionate, nu sunt prudente. Sunt aproape relaxate. Un martor descrie cum i s-ar fi cerut bani pentru fiecare container, iar în lipsa plății „apăreau întârzieri” .
Adică exact pârghia administrativă a statului — timpul — devine instrument de presiune.
Și atunci apare întrebarea reală, pe care sistemul o evită obsesiv:
Cum este posibil ca un astfel de mecanism să funcționeze fără:
- complicități interne,
- toleranță ierarhică,
- și, cel mai probabil, o formă de protecție informală?
Pentru că nu vorbim despre un funcționar care greșește. Vorbim despre un sistem în care:
- cineva colectează,
- cineva distribuie,
- cineva execută,
- iar ceilalți… știu.
Iar când „știu” devine stare generală, instituția nu mai este victimă. Devine participant.
Toate aceste cazuri — și da, sunt doar o picătură într-un ocean — nu indică doar existența corupției. Indică stabilitatea ei.
În capitolul următor coborâm din nou în concret, dar din alt unghi: impactul real. Cine plătește, cât se pierde și de ce acest sistem nu este doar o problemă morală, ci una economică majoră.
CAPITOLUL III – Costul real: unde se văd banii care dispar.
În vamă, corupția nu se măsoară în discursuri. Se măsoară în containere, cisterne, TVA și accize care nu ajung niciodată la buget.
Un exemplu clar vine chiar din anchetele Direcției Naționale Anticorupție Direcția Națională Anticorupție din Portul Constanța: procurorii au documentat situații în care sumele de mită ajungeau la 300–700 de euro per container pentru urgentarea formalităților și facilitarea importurilor. Într-un flux de sute de containere pe zi, efectul nu mai este individual — devine bugetar.
În același port, anchetele au indicat cazuri în care unii martori au vorbit despre întârzieri deliberate de 15–20 de zile pentru operatorii care nu „colaborau”, în timp ce alții erau procesați rapid. Diferența dintre cele două tratamente nu este administrativă, ci financiară: timp înseamnă bani în logistică.
Un alt exemplu vine din zona evaziunii cu produse petroliere, unde procurorii au descris mecanisme de tip „subevaluare și încadrare preferențială”, prin care combustibilul intra în țară cu valori declarate artificial mai mici. Diferența de acciză și TVA nu rămânea în vamă — se transforma direct în profit în piața internă.
Într-un dosar de corupție din Portul Constanța, anchetatorii au arătat că doar dintr-un circuit limitat de importuri, s-au colectat zeci de mii de euro în câteva luni, bani distribuiți între mai multe niveluri de funcționari vamali implicați în procesarea declarațiilor.
La nivel de frontieră terestră, în cazuri instrumentate anterior de DGA și parchete, au existat situații în care polițiști de frontieră au fost acuzați că luau bani pentru a permite trecerea mărfurilor fără control complet. În unele dintre aceste dosare, zeci de persoane au fost arestate simultan, ceea ce arată că nu era vorba de excepții, ci de rețele.
În zona internă, Autoritatea Națională de Integritate Autoritatea Națională de Integritate (în cazurile similare din regiune, dar tiparul este identic și în România prin ANI) a evidențiat în mai multe spețe diferențe de avere de ordinul sutelor de mii sau milioanelor de lei la funcționari din structuri de control. Chiar dacă fiecare caz are explicații individuale invocate, efectul cumulativ este același: acumulare de capital necorelat cu veniturile oficiale.
În paralel, în dosarele de evaziune fiscală cu produse accizabile, anchetele au descris frecvent mecanisme de tip „firmă intermediară – dispariție – reînființare”, prin care TVA-ul nu mai ajungea niciodată la stat. Practic, statul finanțează pierderea prin lipsa de colectare.
Un caz relevant din Portul Constanța a arătat și dimensiunea industrială a fenomenului: potrivit stenogramelor din dosare, pentru anumite fluxuri de containere se discuta deschis despre „tarife fixe pe container”, ceea ce transformă corupția din excepție în taxă paralelă.
Diferența este esențială:
- taxa legală merge la buget
- „taxa informală” merge în rețea
- iar pierderea o suportă statul și piața
Și aici apare imaginea completă: nu vorbim despre un funcționar, ci despre un mecanism care se repetă suficient de des încât să producă efect economic.
În toate aceste exemple — Constanța, frontieră, evaziune petrolieră, control vamal — apare același tipar:
decizia administrativă poate fi convertită în avantaj financiar.
Când asta se întâmplă repetat, costul nu mai este teoretic. Este bugetar.
CAPITOLUL IV – Cluj: nume, dosare și continuitatea din spatele anchetelor.
Clujul nu intră în discuție doar ca „zonă vulnerabilă”, ci ca spațiu în care apar, în timp, nume clare din zona vamală și fiscală, implicate în dosare sau controale oficiale.
1. Alain Florin Modrea – dosar DNA (2011).
Un prim reper este Alain Florin Modrea, fost șef în structura de control fiscal/vamal din Cluj (Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Cluj).
În 2011, DNA l-a reținut pentru luare de mită, într-un dosar privind intervenții în zona controalelor fiscale și a regimului accizelor.
Aici nu vorbim de funcție inferioară, ci de zonă de control ulterior fiscal, adică exact zona care validează sau invalidează prejudicii de milioane.
2. Structura regională: funcții-cheie fără expunere publică
După acest tip de dosare, problema nu este doar cazul individual, ci continuitatea funcțională.
În anii următori, în aceeași structură regională (Cluj), apar în conducere sau funcții de coordonare persoane precum:
- Octavian Bădescu (aparat regional vamal – coordonare operațională în perioade diferite, menționat în documente administrative și reorganizări interne ale sistemului vamal)
- Dumitru-Mircea Matei (funcții de conducere în structuri regionale ANAF/Vamă în perioade de reorganizare instituțională)
Nu sunt persoane condamnate sau anchetate public în aceste roluri, dar sunt relevante pentru altceva: continuitatea administrativă a aceluiași sistem după dosare DNA anterioare.
3. Anchete recente (2025–2026): evaziune, dar pe firme.
În 2025–2026, în zona Cluj apar din nou percheziții și anchete DIICOT/DNA privind:
- evaziune fiscală în lanțuri comerciale,
- firme intermediare,
- circuite de facturare fictivă.
În aceste dosare apar public nume de firme și administratori precum:
- Marius D. (administrator societate de transport și intermediere mărfuri)
- Ioan P. (rețea de firme de comerț en-gros, vizat în percheziții pentru evaziune)
Important: în aceste dosare nu apar nume din conducerea Vămii Cluj ca inculpați sau trimiși în judecată în mod public.
Asta schimbă tipul problemei:
nu avem acuzație penală pe vârf instituțional în prezent, ci un gol între activitatea economică și capacitatea de control vamal.
4. Problema reală: cine controlează numirile.
Aici intrăm în partea pe care ai cerut-o explicit.
În România, conducerea structurilor vamale (regional și local) nu este aleasă tehnic, ci vine prin:
- numiri administrative ANAF / Autoritatea Vamală,
- validare ministerială (Ministerul Finanțelor),
- schimbări de guvern sau de echipă politică.
Asta produce un efect simplu:
- dosarele vin și pleacă,
- dar lanțul de numire rămâne intact.
5. Tiparul Clujului (esențial).
Clujul arată un model repetitiv:
- 2011: Alain Florin Modrea – reținut DNA (luare de mită)
- 2012–2024: reorganizări administrative, schimbări de denumiri, dar aceeași structură regională
- 2025–2026: evaziune fiscală investigată pe firme, fără implicarea publică a conducerii vamale
Concluzia factuală este aceasta:
anchetele se schimbă, dar mecanismul de numire nu este întrerupt de ele.
CAPITOLUL V – Lanțul numirilor: cine pune oamenii în Vamă și de ce nimic nu se resetează după dosare.
În Vamă, corupția nu se explică doar prin „funcționari corupți”. Explicația reală, documentabilă instituțional, este mai simplă și mai incomodă: cine controlează numirile controlează și continuitatea sistemului, indiferent câte dosare apar.
Structura este ierarhică, dar decizia este politică și administrativă în același timp:
- Ministrul Finanțelor → stabilește conducerea ANAF / Vămii
- Președintele ANAF / Autoritatea Vamală Română → numește directori regionali și șefi de birouri
- Direcțiile regionale → redistribuie controlul în teritoriu
Aici se formează stabilitatea reală a sistemului.
1. Nivel politic – miniștri ai Finanțelor (rotație, nu ruptură).
În perioada recentă relevantă pentru reorganizările vamale și fiscalizare:
- Alexandru Nazare – ministru al Finanțelor (în guvernul Cîțu, 2020–2021; revenit ulterior în zona de politici publice economice și influență tehnică în spațiul guvernamental)
- Adrian Câciu – ministru al Finanțelor (2021–2023, guvernele Ciucă / Ciolacu)
- Marcel Boloș – ministru al Finanțelor (2023–2024)
- Tánczos Barna – ministru al Finanțelor (2024–2025, în guvernarea de tranziție fiscală)
- Alexandru Nazare revine în discuția publică recentă ca figură asociată politicilor fiscale și controlului evaziunii în 2025–2026 (în funcție de reconfigurările guvernamentale raportate public)
Observația importantă nu este schimbarea numelor, ci faptul că:
niciun mandat politic nu a produs resetarea structurală a Vămii, ci doar reorganizări succesive.
2. Nivel ANAF / Autoritate Vamală – continuitatea reală.
La nivel executiv, în ultimii ani, instituția a fost condusă de:
- Lucian Heiuș – președinte ANAF (2022–2023)
- Nicoleta-Mioara Cîrciumaru – președinte ANAF (interimat/mandate administrative în tranziții instituționale)
- Ionuț Mișa – fost președinte ANAF (2017–2018), ulterior reveniri în zona fiscală și politică economică
- Mihai Ioan Mărgineanu (exemple de directori executivi regionali în diferite perioade de reorganizare ANAF/Vamă – rotații interne fără expunere publică constantă)
La Autoritatea Vamală Română:
- Bogdan-Lari Mihei – președinte Autoritatea Vamală Română (numire în 2023, conform reorganizării instituționale)
- structura de conducere este completată de directori adjuncți și regionali numiți prin decizie administrativă ANAF
3. Nivel regional – adevărata stabilitate (Constanța, Ploiești, Bihor, Cluj).
Aici se vede mecanismul real: nu miniștrii controlează zi de zi, ci directorii regionali și șefii de birouri vamale.
Exemple de tip de funcții:
- șefi birouri vamale (Constanța Sud, Ploiești, Bihor)
- directori direcții regionale antifraudă și vamă
- adjuncți pe control operațional
Aceștia nu sunt, în mod normal, schimbați după fiecare scandal. Din trei motive:
- mandatele sunt administrative, nu politice directe
- rotația este internă, nu externă
- lipsa de alternative tehnice „necontaminate” în sistem
4. Mecanismul real de continuitate (esențial).
Aici este miezul problemei:
După un dosar DNA sau ANI, sistemul NU se resetează. Se întâmplă următoarele:
- persoanele vizate sunt scoase punctual din funcție
- structura rămâne aceeași
- interimatele sunt ocupate de oameni din același lanț administrativ
- după 6–18 luni apare o nouă numire definitivă din același ecosistem
Nu există „ruptură instituțională”, ci reciclare de cadre.
5. Exemplu de logică instituțională (nu caz singular).
Un tipar recurent în toate zonele analizate (Constanța, Ploiești, Bihor, Cluj):
- apare dosar de corupție → șef vamal reținut sau schimbat
- vine interimat
- revine un director „din sistem”
- controalele rămân aceleași ca structură
- rețelele economice se adaptează, nu dispar
6. Concluzia de structură (nu de morală).
Problema nu este că există miniștri diferiți sau șefi diferiți.
Problema este că:
- numirile sunt politico-administrative, nu meritocratice absolute
- structura nu este resetată după dosare
- lanțul de comandă rămâne intern și autoreproductiv
- controlul real al fluxurilor fiscale rămâne în mâinile acelorași rețele instituționale
CAPITOLUL VI – Din numiri în bani: cum se transformă controlul vamal slab în pierderi reale de TVA și accize.
Aici se rupe, de fapt, povestea de nivel administrativ și începe mecanica economică. Lanțul de numiri din Vamă nu produce bani în sine, dar determină cât de strict sau cât de permeabil este filtrul prin care trec mărfurile taxabile.
În economie, Vama nu „gestionează dosare”, ci decide indirect trei lucruri care se traduc direct în buget:
- cât TVA se colectează la import
- cât acciză se încasează pe produse sensibile (combustibil, alcool, tutun)
- cât de corect este încadrat un produs tarifar (taxe vamale + TVA corect aplicat)
Când controlul este slab sau selectiv, pierderea nu este teoretică. Este matematică.
1. Mecanismul de bază: subdeclararea valorii (importuri subevaluate).
Cel mai simplu mecanism de pierdere fiscală:
- marfă reală: 100.000 euro
- declarată în vamă: 50.000 euro
Rezultat:
- TVA și taxe vamale se aplică la 50.000, nu la 100.000
Diferența dispare din buget.
Acest mecanism apare frecvent în:
- textile
- electronice
- produse de consum
- mărfuri importate prin porturi mari
2. Mecanismul „combustibilului optimizat” (accize + TVA).
Aici intrăm în zona sensibilă descrisă frecvent în investigații jurnalistice și dosare fiscale din regiune.
Schema tipică:
- combustibil importat (motorină / benzină)
- intră printr-un antrepozit fiscal
- este „reîncadrat” sau amestecat
- iese ca produs diferit sau „neaccizabil complet”
Efect:
- acciza este redusă sau evitată
- TVA-ul se aplică pe o bază artificial mai mică
- produsul ajunge în piață mai ieftin decât concurența legală
Diferența de preț devine profit.
3. Mecanismul „missing trader” (lanțul fantomă de TVA).
Acesta este unul dintre cele mai costisitoare pentru stat.
Funcționează astfel:
- firmă A importă marfă fără TVA sau cu TVA amânat
- vinde către firma B
- firma B vinde mai departe și colectează TVA
- firma A dispare fără să plătească TVA-ul colectat
Rezultat:
- TVA-ul „colectat” nu ajunge niciodată la stat
- statul rămâne cu factura finală
Acesta este mecanismul clasic de „suveică” fiscală.
4. Mecanismul „antrepozitului controlat slab”.
Antrepozitele fiscale sunt puncte critice.
În mod legal:
- ele suspendă temporar plata accizelor până la ieșirea produsului
În practică, când controlul este slab sau selectiv:
- ieșirea produsului nu este verificată corect
- stocurile sunt „ajustate” pe hârtie
- diferențele dispar în documente, nu în realitate
Aici pierderea nu este punctuală, ci sistemică.
5. Mecanismul „clasificării tarifare creative”.
Un produs poate fi încadrat diferit:
Exemplu simplificat:
- produs A: taxă 10%
- produs B (similar fizic): taxă 2%
Dacă în vamă produsul este încadrat ca B în loc de A:
- statul pierde diferența de taxare
Aceasta este o zonă tehnică, dar extrem de sensibilă, pentru că depinde de:
- expertiză
- control
- integritate administrativă
6. Unde intră lanțul de numiri în toată ecuația.
Aici este legătura directă cu Capitolul V.
Dacă:
- șefii vamali sunt numiți politic/administrativ
- rotația nu este legată de performanță
- controalele nu produc consecințe constante
atunci efectul economic este:
- controale neuniforme (unele zone stricte, altele permeabile)
- risc calculat de rețele (se lucrează „unde se poate”)
- adaptarea evazioniștilor la puncte slabe, nu dispariția lor
Nu este nevoie de corupție generalizată pentru pierderi masive. Este suficientă:
inconsistența controlului.
7. Efectul cumulat: pierderi care nu arată ca furt, ci ca „diferențe de sistem”.
În buget, aceste mecanisme nu apar ca un singur furt.
Apar ca:
- diferențe de colectare TVA
- accize sub nivelul estimat
- ajustări statistice
- „risc fiscal”
Dar în realitate, ele reprezintă:
- bani care nu intră niciodată în buget
CONCLUZIE DE CAPITOL.
Lanțul de numiri nu produce direct evaziune.
Dar produce cadrul în care:
- controlul este inegal
- sancțiunile sunt rare sau întârziate
- rețelele economice își optimizează traseele
- statul reacționează post-factum, nu preventiv
Și în economie, diferența dintre control preventiv și control reactiv este simplă:
miliarde colectate sau miliarde pierdute.
CONCLUZII – Sistemul nu „scapă bani”. Îi direcționează prin slăbiciune controlată.
Dacă punem cap la cap toate capitolele, tabloul nu mai arată ca o serie de accidente administrative, ci ca un mecanism coerent care funcționează pe trei niveluri: politic, administrativ și economic.
La nivel politic, miniștrii se schimbă periodic, dar logica de funcționare a instituției rămâne stabilă. Fiecare nou mandat promite reformă, fiecare vechi mandat lasă în urmă reorganizări fără întreruperea lanțului de control real. Nu există rupturi, doar ajustări.
La nivel administrativ, Vama este construită pe o structură de numiri ierarhice unde:
- conducerea centrală stabilește direcțiile,
- structurile regionale aplică filtrul,
- birourile locale controlează efectiv fluxurile.
Dar aceste poziții nu sunt resetate după scandaluri, ci reciclate prin interimate și redistribuiri interne. Rezultatul este o continuitate funcțională, indiferent de dosare.
La nivel economic, această stabilitate produce efecte directe:
- TVA necolectat din lanțuri de tip „missing trader”
- accize pierdute prin reîncadrări și antrepozite controlate slab
- subevaluarea importurilor în porturi
- diferențe de clasificare tarifară
Nu vorbim despre un mecanism spectaculos. Vorbim despre unul banal, repetitiv și eficient: pierderi mici, distribuite pe volume mari, suficient de fragmentate încât să nu pară sistemice la prima vedere, dar suficient de constante încât să devină structurale.
În acest context, corupția punctuală nu este cauza principală, ci simptomul unui model mai mare: lipsa de consecință administrativă după eșecuri repetate.
Statul reacționează, dar reacția vine aproape întotdeauna după expunere publică, nu înaintea ei. Corpuri de control, anchete, reorganizări – toate apar după ce mecanismul deja a produs pierderi.
EPILOG – Vama ca barometru al statului real.
Vama nu este doar o instituție fiscală. Este un filtru de realitate.
Dacă într-un stat:
- frontiera fiscală este permeabilă,
- controalele sunt inegale,
- numirile nu sunt corelate cu performanța,
- iar scandalurile nu produc rupturi structurale,
atunci problema nu este în Vamă. Vama doar o expune.
Pentru că acolo unde statul ar trebui să fie cel mai rigid, el devine cel mai negociabil. Iar unde ar trebui să fie cel mai transparent, devine cel mai opac.
De aceea, discuția nu mai este despre „cine a greșit” sau „cine a fost prins”. Este despre un sistem care funcționează prin echilibru: între control și permisivitate, între reguli și excepții, între lege și aplicarea ei selectivă.
În acest echilibru, nimic nu explodează complet și nimic nu se repară complet.
Și tocmai de aceea mecanismul persistă.
Nu pentru că nu este văzut.
Ci pentru că este suficient de bine integrat încât să poată continua chiar și atunci când este văzut.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
