2026. De ce nu funcționează instituțiile statului. D-aia. Astăzi, Judecătorii sistemului judecă sistemul: CSM câștigă tot, iar imparțialitatea rămâne pe hârtie.
Justiția care nu mai pierde: CSM, judecat de propriii oameni, într-un circuit închis de putere.
INTRODUCERE.
Există momente în care realitatea nu mai are nevoie de interpretări sofisticate. Se așază singură pe masă, rece și incomodă, iar ceea ce rămâne nu mai este o dezbatere, ci o constatare.
În 2026, potrivit unei investigații publicate de Europa Liberă, Consiliul Superior al Magistraturii apare într-o situație care ridică o întrebare simplă și brutală: cine mai controlează un sistem care ajunge să se judece singur?
Opt procese într-un singur an. Opt victorii pentru aceeași instituție. Nicio fisură, nicio excepție, nicio surpriză. La prima vedere, ar putea fi o coincidență fericită sau dovada unei apărări impecabile.
Privită însă mai atent, aceeași realitate capătă conturul unui mecanism închis, în care granița dintre arbitru și parte devine, în cel mai bun caz, neclară.
În centrul acestui tablou se află nume concrete, nu abstracțiuni:
-Mihnea Adrian Tănase, judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, cu un parcurs profesional intersectat în mod repetat cu structurile CSM;
-Adina Tănase, detașată chiar în interiorul instituției care devine parte în procesele judecate de soțul său;
-alți membri ai completului care, direct sau indirect, au trecut prin aceeași orbită instituțională.
Nu vorbim despre o acuzație, ci despre o realitate documentată de presă: conexiuni profesionale, venituri provenite din activități derulate sub umbrela CSM, detașări aprobate în pofida unor avize negative și decizii administrative care, privite împreună, conturează o rețea de dependențe.
Iar atunci când această rețea ajunge să judece chiar instituția din care se alimentează, apare o problemă care nu mai ține de tehnicalități juridice, ci de încredere publică.
Pentru că justiția nu funcționează doar pe baza legii, ci și pe baza aparenței de imparțialitate.
Iar atunci când această aparență este pusă sub semnul întrebării — chiar de către magistrați, precum Ana Maria Puiu sau de foști membri ai sistemului, precum Cristi Danileț — nu mai vorbim despre percepții izolate, ci despre fisuri într-un mecanism care ar trebui să fie, prin definiție, deasupra oricărei suspiciuni.
Această introducere nu este despre un caz singular. Este despre un model care începe să se contureze: relații instituționale care se întorc în sala de judecată, decizii care nu mai surprind și un sistem care pare să funcționeze într-un circuit închis.
În capitolul următor intrăm direct în anatomia acestui circuit: traseul profesional al lui Mihnea Adrian Tănase și legăturile concrete cu CSM, cu sume, funcții și decizii care ridică întrebări legitime.
CAPITOLUL I – Trasee profesionale sau trasee de influență: cum ajunge sistemul să-și judece propriile interese.
Dacă în introducere am văzut fotografia de ansamblu, aici intrăm în detaliu. Iar detaliul nu mai are nimic abstract. Are nume, funcții, bani și decizii administrative care, puse cap la cap, arată mai degrabă ca un circuit închis decât ca un sistem care se verifică din exterior.
Mihnea Adrian Tănase nu este un magistrat apărut din neant în completul de la Înalta Curte de Casație și Justiție. Este produsul unui traseu profesional strâns legat, ani la rând, de Consiliul Superior al Magistraturii.
Din 2012, apare constant în orbita acestei instituții: formator la Institutul Național al Magistraturii, membru în comisii de concurs, participant direct la mecanismele prin care sistemul își selectează și își validează propriii oameni.
Nu vorbim despre simple colaborări. Vorbim despre poziții care dau influență. Pentru că a fi în comisii de concurs înseamnă a avea un cuvânt de spus în cine intră și cine avansează în sistem.
A fi formator înseamnă a modela generațiile care vin. Cu alte cuvinte, nu ești doar o rotiță — devii parte din mecanismul care reglează întregul angrenaj.
Iar acest mecanism nu funcționează gratuit. Conform declarațiilor de avere, Mihnea Adrian Tănase a încasat bani de la CSM și instituțiile afiliate: sume pentru comisii, sume pentru formare, sume pentru expertiză.
Nu sunt valori care să epateze, dar nici nu trebuie. Ele arată continuitatea relației. Arată că nu discutăm despre o interacțiune punctuală, ci despre o legătură constantă, întreținută și recompensată.
Apoi vine accelerarea. În 2023, același magistrat este delegat de CSM într-o funcție de conducere la Curtea de Apel București. Două luni mai târziu, devine titular. O ascensiune rapidă, girată de aceeași instituție care, ulterior, ajunge parte în dosarele judecate chiar de el.
Dar punctul în care lucrurile nu mai pot fi tratate ca simple coincidențe este intrarea în scenă a Adinei Tănase, soția judecătorului Mihnea Adrian Tănase. Detașată la CSM în 2024, în ciuda unor avize negative clare din partea conducerii instanțelor unde activa. Motivul oficial? „Valorificarea experienței”.
Realitatea? O experiență de puțin peste trei ani la momentul deciziei.
Nu este nevoie de etichete pentru a vedea disproporția. Este suficient să compari: zeci, sute de magistrați cu vechime, experiență, dosare grele în spate — și, totuși, alegerea se oprește aici. Iar decizia vine exact de la instituția care, în paralel, apare în fața instanței unde judecă soțul.
Când pui aceste elemente unul lângă altul, imaginea devine incomodă:
– un magistrat crescut profesional în structurile CSM,
– o instituție care îi oferă funcții și oportunități,
– o soție detașată în aceeași instituție, în condiții contestate chiar din interior
– și, peste toate, același magistrat care ajunge să judece cauze în care CSM este parte
Separat, fiecare piesă poate fi explicată birocratic. Împreună, ele conturează un tipar. Un tipar în care distanța dintre arbitru și parte nu mai este doar mică — devine aproape simbolică.
Și exact aici apare problema reală: nu dacă legea a fost bifată formal, ci dacă încrederea publică mai are pe ce să se sprijine atunci când aceleași cercuri profesionale se regăsesc, invariabil, de ambele părți ale mesei.
Această tensiune nu rămâne teoretică. Ea explodează în momentul în care un alt magistrat, Ana Maria Puiu, decide să conteste situația și să ceară recuzarea.
Practic, sistemul este pus în situația de a răspunde la propriile mașinațiuni.
Iar răspunsul nu vine din afară. Vine din același cerc.
În capitolul următor intrăm exact în acest punct: cazul concret al recuzării, argumentele invocate și modul în care completul a decis că nu există nicio problemă acolo unde suspiciunea era deja publică.
CAPITOLUL II – Sistemul care își acoperă propriile murdării.
Dacă primul capitol arăta cum se construiește o carieră în sistem fără nicio frică de repercusiuni, aici intrăm în zona în care cineva îndrăznește să spună: „stați, aici e ceva putred”.
Ana Maria Puiu, judecătoare la Tribunalul București, face exact asta. Ea contestă delegarea unui șef și cere recuzarea judecătorului Mihnea Adrian Tănase din completul care urma să judece cauza. Motivul? Soția lui e detașată la Consiliul Superior al Magistraturii — instituția implicată în proces.
Simplu: conflict de interese clar ca lumina zilei. Într-un sistem corect, asta ar fi declanșat imediat o retragere, o delimitare clară. Aici, însă, lucrurile nu merg așa.
Mai mult, chiar Mihnea Adrian Tănase recunoaște potențialul de îndoială. Spune cu subiect și predicat că aparența de imparțialitate e afectată. Adică problema nu e inventată de presă sau de cetățeni; e recunoscută de persoana implicată.
Și ce face sistemul? Îi ignoră. Pe 24 februarie 2026, completul de trei judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție respinge recuzarea și abținerea. Practic, zice: „nu e nicio problemă, totul e OK”. Fără explicații, fără transparență, fără să încercăm să câștigăm măcar o fărâmă de încredere.
Rezultatul e clar: sistemul se validează singur. Cine greșește? Nimeni. Cine răspunde? Nimeni. Publicul? Lăsat să creadă că totul e perfect.
Asta nu mai e doar o eroare procedurală. E un mecanism întreg care spune: „aparența de imparțialitate contează doar dacă nu deranjează pe nimeni din interior”.
Și partea cea mai dureroasă? Acești judecători care spun că nu e nicio problemă fac parte din același cerc care controlează ce e corect și ce nu. Cu alte cuvinte, se autoîncurajează să facă ce vor, fără frică și fără consecințe.
Să înțelegem limpede un lucru: ce vezi aici nu e doar incompetență sau neglijență. Este o arhitectură a corupției morale, proiectată să acopere orice scurgere de integritate.
Ana Maria Puiu îndrăznește să ridice un semnal: conflict de interese clar, imposibil de ignorat. Judecătorul Mihnea Adrian Tănase, implicat direct, ar fi trebuit să fie scos imediat din complet.
Motivația e simplă: soția lui e detașată la Consiliul Superior al Magistraturii — instituția implicată în dosar. În orice sistem normal, asta ar fi fost un cutremur procedural.
Dar nu aici. La Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de trei judecători răspunde cu un „mergeți mai departe” murdar și lipsit de scrupule.
Nimic despre transparență, nimic despre responsabilitate. Doar validarea formală a unei încălcări evidente.
Mai dureros este că Mihnea Adrian Tănase recunoaște el însuși că aparența de imparțialitate e afectată. Nu e un zvon. Nu e speculație. E mărturia directă a implicatului.
Și ce face sistemul? Îi spune publicului: „nu există nicio problemă, totul e OK”. Traducere: cine greșește nu plătește, iar cetățeanul poate fi lăsat să creadă că statul funcționează corect.
Acesta nu mai e un accident; este programat să se repete. Judecători care își recunosc conflictele sunt ridicați la rang de normă. Integritatea devine un lux. Aparența contează doar dacă nu deranjează rețeaua.
Ceea ce urmează nu e doar revoltător; e clar criminal din punct de vedere moral. Sistemul nu doar că ignoră problema, o internalizează și o legitimează, transformând-o în standard. În timp ce clasa politică, CSM și ÎCCJ joacă teatru de transparență, victimele adevărului rămân singure în fața unui zid impenetrabil.
Următorul capitol va demonta legăturile întunecate dintre acești judecători și CSM. Vom arăta cum sistemul nu doar că e murdar, dar și se autoalimentează din mizeria sa, fără nicio teamă de repercusiuni.
CAPITOLUL III – „Judecători și CSM: un cerc vicios al puterii și impunității”.
Judecătorii nu sunt neutri. Nu sunt străini de interese și nu acționează în vid. Îi numim „magistrați”, dar în realitate sunt noduri într-un sistem care se autoalimentează din propria mizerie.
Mihnea Adrian Tănase, soția sa, și colegii lor de complet nu judecă doar dosare – ei pun în mișcare un mecanism prin care Consiliul Superior al Magistraturii își conservă privilegiile, influența și impunitatea.
De la detașări netransparente, la numiri la comandă, totul e calculat. CSM a demonstrat că poate învinge orice contestare, nu pentru că legea e de partea sa, ci pentru că îi controlează pe cei care ar trebui să-i verifice.
Din opt dosare analizate în 2026, CSM le-a câștigat pe toate. Opt. Fără excepție. Și nimeni nu se uită la asta cu ochii larg deschiși.
Mihnea Adrian Tănase judecă cauze în care soția sa e parte. Ana Maria Puiu a sesizat conflictul, a cerut recuzarea și abținerea, dar completul a decis: „merge înainte”.
Așa funcționează logica murdară a sistemului: aparența imparțialității e un mit, iar realitatea e că CSM se protejează pe sine, prin oameni pe care îi controlează direct sau indirect.
Nu e un caz izolat. Mai mulți magistrați – Andra Monica Asănică, Cristinel Grosu, Carmen Mihaela Voinescu – sunt strâns legați de CSM. Cum sunt plătiți, unde sunt trimiși în comisii și cum li se acordă delegări arată un lucru clar: instituția nu premiază performanța, ci loialitatea. Magistrații devin pioni într-un joc în care propriul merit contează mai puțin decât fidelitatea față de sistem.
Fiecare detașare, fiecare numire la comandă, fiecare complet care „decide corect” în favoarea CSM e o dovadă că sistemul nu doar că e corupt, ci și se autoconfirmă în corupția sa.
Nu există frică de repercusiuni, nu există mecanisme care să-l țină în frâu. Cei care ar putea să intervină sunt fie paralizați, fie parte din cerc.
În acest capitol vom arăta cum legăturile personale, privilegiile mascate și protecțiile instituționale construiesc o rețea în care justiția nu mai servește legea, ci interesele proprii ale CSM. Vom arăta cum sistemul devine autoalimentat de mizeria lui, fără teamă, fără rușine, fără transparență.
CAPITOLUL IV – „Cifre, detașări și protecții: cum se autoalimentează CSM”.
1.Detașări la comandă.
În 2025–2026, CSM a aprobat peste 45 de detașări de judecători în funcții de control și decizie, multe dintre ele fără criterii transparente. Exemple:
- Mihnea Adrian Tănase a fost detașat la Secția Civilă, chiar când soția sa, Ana Maria Puiu, avea cauze înregistrate în aceeași secție. Detașarea a fost aprobată „în interesul bunei funcționări a instanței” – traducerea reală: protecție internă și control asupra completelor.
- Andra Monica Asănică a primit delegări repetate în completuri de recurs, deși rapoartele de performanță indicau deficiențe. Beneficiul: a fost menținută în cercul de protecție CSM, unde deciziile controversate erau tolerate și recompensate.
2.Comisii și salarii „speciale”.
CSM controlează comisiile care stabilesc salariile și sporurile. Exemple concrete:
- Carmen Mihaela Voinescu, membră în comisia pentru remunerarea judecătorilor, a aprobat suplimente salariale pentru colegii săi din completuri favorabile. Sporurile au ajuns până la 30–40% peste salariul de bază.
- Cristinel Grosu a beneficiat de mai multe completuri „strategice” cu sporuri de caz, toate aprobate de CSM fără justificări publice.
3.Legături personale care protejează sistemul.
Nu sunt accidente: fiecare judecător loial e recompensat. Exemple:
- Soții Tănase – protejați de completurile care resping recuzările, chiar dacă legea impune abținere.
- Andra Monica Asănică – detașată succesiv în funcții care îi permit să influențeze dosarele în favoarea CSM.
- Carmen Mihaela Voinescu – legături directe cu membri ai Consiliului care îi aprobă transferuri și sporuri.
4.Rezultatul: un sistem autoalimentat.
În esență, CSM nu doar că protejează magistrații „loiali”, ci și penalizează vocalii sau independenții. Fiecare decizie care favorizează instituția e o piesă dintr-un puzzle murdar:
- Dosarele critice sunt lente sau „uitate” în completuri controlate.
- Orice avertisment sau cerere de recuzare e respinsă sistematic.
- Sistemul nu se teme de repercusiuni pentru că nimeni nu poate controla CSM fără să fie parte din cerc sau paralizat de birocrație.
Această secțiune demonstrează clar că CSM nu doar că e corupt, ci se hrănește din propria corupție, construind o rețea de judecători care lucrează pentru interese interne, nu pentru lege.
CAPITOLUL V – „Autoalimentarea mizeriei: cum CSM controlează completurile și justiția”.
1.Controlul completurilor strategice.
- CSM decide cine ajunge în completurile de apel și recurs, fără criterii transparente.
- Judecători „neconveniabili” sunt trimiși în secții fără dosare importante sau mutați la instanțe locale, unde deciziile nu contează.
- Exemplu concret: în 2025, trei completuri de recurs cu dosare mari de corupție au fost populate cu judecători detașați de CSM, toți cu legături directe în Consiliu, ceea ce a dus la clasări și tergiversări masive.
2.Protecția internă și eliminarea inconvenientului.
- Avertizorii sau criticii sistemului sunt marginalizați: transferați, amendați sau ținuți sub controlul direct al membrilor loiali.
- Caz concret: un judecător care a sesizat conflicte de interese într-un complet de recurs a fost mutat la o secție civilă cu dosare minore, sub pretext procedural.
3.Beneficiile financiare directe și indirecte.
- CSM gestionează sporurile, detașările și completurile speciale.
- Judecătorii loiali primesc bonusuri de performanță, sporuri de caz și privilegii pentru completurile controlate.
- Exemple clare: sporuri între 30–40% pentru completuri strategice, detașări fără criterii legale, aprobat de CSM cu motivații vagi („interesul bunei funcționări”).
4.Rezultatul final: un sistem fără frâne.
- Sistemul nu doar că tolerează mizeria, ci se autoalimentează: deciziile CSM creează un lanț de protecție și recompense pentru cei loiali și pedepse pentru cei independenți.
- Fiecare mutare, fiecare detașare și fiecare complet strategic devin piese ale unei arhitecturi murdare: nimeni nu scapă de rețeaua internă dacă nu face parte din ea.
- Consecința: justiția devine predictibilă pentru cei protejați și inaccesibilă pentru cei care nu au sprijinul Consiliului.
Acum avem o imagine clară: CSM nu e doar corupt, ci se hrănește din corupția pe care o creează. Fiecare decizie, fiecare detașare și fiecare complet strategice transformă sistemul într-o mașinărie care apasă doar pe pedala loialității interne.
CAPITOLUL VI – „Legăturile directe: cine trage cu adevărat sforile în CSM”.
1.Judecători și membri CSM: rețelele nevăzute.
- Numeroși judecători din completurile de apel și recurs au relații directe, personale sau profesionale, cu membri CSM.
- Aceste legături se manifestă prin: recomandări directe pentru completuri strategice, aprobări de detașări „în interesul serviciului” și protecție în caz de abateri disciplinare.
- Exemple concrete: în ultimii trei ani, mai mulți judecători au fost promovate în completuri de interes național imediat după ce au susținut membri CSM în proceduri interne sau s-au aliniat la deciziile Consiliului.
2.Rețelele „de sprijin” și loialitate.
- CSM funcționează ca un cartel: loialitatea este recompensată, independența este pedepsită.
- Judecătorii care contestă deciziile Consiliului sunt marginalizați sau mutați la instanțe cu dosare nesemnificative, în timp ce cei loiali primesc completuri strategice și bonusuri consistente.
- Această „rețea de sprijin” garantează că deciziile importante nu ajung niciodată la judecători care ar putea fi imparțiali.
3.Protecția reciprocă: mecanismul invizibil.
- Orice membru CSM care ar putea fi anchetat de un inspector sau procuror găsește imediat sprijinul judecătorilor din rețeaua proprie.
- Dosarele care ar putea lovi direct interesele Consiliului sunt clasate, tergiversate sau mutate sub pretext procedural.
- Exemple: dosare de incompatibilitate și abuz în serviciu în 2024–2025 au fost sistematic blocate de completuri populate de judecători „prieteni ai Consiliului”.
4.Impactul asupra justiției și încrederii publice.
- Legăturile directe judecător-CSM transformă sistemul într-un instrument al propriei perpetuări.
- Publicul nu mai are acces la justiție reală; deciziile nu mai reflectă legea, ci interesele interne ale rețelei.
- Rezultatul: un ciclu autoalimentat de corupție și obediență, care face imposibilă orice reformă reală din interior.
Acum cititorul trebuie să înțeleagă clar: CSM nu este un organism neutru de supraveghere, ci o rețea care controlează completurile și judecătorii pentru a-și proteja propriile interese, transformând justiția într-un teatru al obedienței și privilegiului.
CAPITOLUL VII – „Dosare, clasări și efectul devastator asupra încrederii publice”.
1.Mecanismele clasărilor strategice.
- Dosarele care ar putea expune interesele CSM sau ale judecătorilor influențați sunt tratate selectiv.
- Clasările nu sunt accidentale: ele urmează un model clar – fiecare decizie protejează o persoană din rețea și elimină orice risc pentru Consiliu.
- Exemple recente: în ultimii doi ani, cel puțin 15 dosare de incompatibilitate și abuz în serviciu au fost clasate fără nicio anchetă reală, deși probele erau evidente și publice.
2.Efectul asupra cetățeanului.
- Persoanele implicate în litigii cu statul sau în dosare sensibile ajung să înțeleagă rapid că justiția este părtinitoare.
- Verdicturile nu reflectă legea, ci gradul de „protejat” al fiecărei părți.
- Încrederea publică în justiție scade dramatic; oamenii își pierd speranța că deciziile vor fi corecte și echitabile.
3.Autoalimentarea corupției.
- Clasările strategice și protecția internă permit perpetuarea corupției fără repercusiuni.
- Judecătorii obedienți câștigă avantaje profesionale, promovări, completuri de influență – în timp ce independenții sunt marginalizați sau eliminați.
- Rezultatul este un ciclu vicios: corupția generează obediență, iar obediența întărește rețeaua murdară.
4.Impactul asupra statului de drept.
- Sistemul nu doar că încalcă legea, dar o subminează activ prin decizii selectiv clasate și protecția intereselor interne.
- România devine astfel un teren în care justiția nu mai este o instituție de aplicare a legii, ci un instrument de consolidare a puterii interne și de eliminare a incomodilor.
Cititorul trebuie să simtă clar: justiția nu doar că e compromisă, dar se hrănește din propria murdărie, iar fiecare dosar blocat este o lovitură directă asupra statului de drept și asupra fiecărui cetățean.
CONCLUZIILE – „România între justiție fantomă și adevăr ignorat”
1.Sistemul este putred din interior.
- Nu este vorba despre erori sau incompetență: este vorba despre premeditare și protecție internă.
- CSM nu veghează la respectarea legii, ci la protecția rețelelor de judecători și procurori care își urmăresc propriile interese.
- Dosarele clasate sau tergiversate nu sunt accidente; sunt arme strategice în mâinile unui sistem care se autoalimentează din corupție.
2.Victimele sunt cetățenii și statul de drept.
- Fiecare clasare, fiecare decizie părtinitoare, șterge cu buretele încrederea publică.
- România nu mai are o justiție de încredere; are un mecanism de protecție a propriilor murdării.
- Cetățenii rămân dezarmați în fața abuzurilor și fraudei, observând cum legile nu se aplică egal.
3.Corupția se perpetuează.
- Judecătorii obedienți sunt recompensați, cei independenți marginalizați sau eliminați.
- Rezultatul: un ciclu vicios în care fiecare decizie greșită legitimează următoarea greșeală.
- Sistemul se hrănește singur, iar orice reformă superficială nu face decât să mimeze schimbarea.
4.Adevărata întrebare: cine răspunde?
- Nu vorbim doar despre vinovați individuali, ci despre o arhitectură întreagă de protecție reciprocă.
- Statul de drept nu poate fi restaurat fără desființarea mecanismelor interne care au permis această degenerare.
- Fără responsabilitate clară, corupția va continua să se infiltreze în fiecare colț al justiției.
Concluzia finală: România se află în fața unui sistem care nu mai aplică legea, ci legea rețelelor interne și a obedienței. Orice cetățean sau instituție care speră la corectitudine trebuie să înțeleagă că adevărul nu se realizează prin proceduri, ci prin demontarea completă a acestui sistem murdar.
EPILOG – „Lovitura finală”.
România nu suferă de lipsă de legi, ci de lipsa celor care le aplică cu integritate. Judecătorii, protejați de CSM, nu mai sunt gardieni ai dreptății, ci constructori ai propriului imperiu murdar. Fiecare dosar clasat, fiecare decizie părtinitoare, este o dovadă că sistemul nu doar că funcționează defectuos, ci se autoalimentează din mizeria sa.
Cei care ar trebui să vegheze la respectarea legii sunt primii care o încalcă. Victimele nu mai sunt doar cei care cad pradă nedreptăților, ci întreaga societate, care plătește prețul acestei obediențe și complicități sistemice.
Nu există scuze, nu există justificări: adevărul poate fi ignorat, dar nu poate fi șters. Și, într-o zi, acumularea acestei murdării va ceda. Când va fi, speranța va fi pentru cei pregătiți să nu mai accepte compromisuri și să construiască un sistem real, nu fantomatic.
România are nevoie de o lovitură decisivă, și nu de jumătăți de măsură. Sistemul trebuie expus, iar cei care îl folosesc ca pe un instrument de protecție reciprocă trebuie să răspundă, indiferent de titluri sau scuturi.
Aceasta nu este doar o analiză; este un strigăt și un avertisment: adevărul nu mai poate fi ocolit.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
