2026. Programul SAFE – O oportunitate istorică de 16,68 miliarde de euro pentru corupția generalizată din România.
Introducere.
Programul SAFE (Acțiunea pentru Securitatea Europei) este un instrument financiar european de sprijin, prin care statele membre accesează împrumuturi pentru a accelera investițiile în apărare și achizițiile publice în comun.
Într-o țară în care statul spune de ani întregi că „nu sunt bani” pentru spitale, școli, cercetare sau infrastructură, România intră acum într-unul dintre cele mai mari mecanisme financiare europene dedicate apărării: programul SAFE – un instrument de aproximativ 150 de miliarde de euro la nivelul Uniunii Europene, din care României îi revin circa 16,6 miliarde de euro.
O sumă colosală. Atât de mare încât ar trebui să vină la pachet cu transparență maximă, criterii impecabile și o selecție care să lase cât mai puțin loc improvizației.
Numai că exact aici începe zona gri.
Presa a început deja să semnaleze cazuri care ridică întrebări incomode despre felul în care se pregătește împărțirea unei părți din acești bani. Nu vorbim despre acuzații stabilite de instanțe și nici despre verdicte definitive – acestea aparțin justiției.
Vorbim despre întrebări legitime, generate de documente publice, bilanțuri financiare și investigații jurnalistice care arată o realitate greu de ignorat: firme recent înființate, unele fără salariați sau cu activitate economică modestă, ajung să graviteze în jurul unor programe strategice de apărare de sute de milioane de euro.
În teorie, SAFE ar trebui să însemne consolidarea industriei românești de apărare, transfer de tehnologie, locuri de muncă bine plătite și capacitate industrială reală.
În practică, dacă relatările din mass-media se confirmă și dacă mecanismele de selecție rămân opace, există riscul ca România să transforme un proiect de securitate strategică într-un ecosistem al intermediarilor, al relațiilor și al improvizației cu ambiții gigantice.
Pentru că, atunci când miliardele intră pe ușă, apare inevitabil întrebarea: cine este cu adevărat pregătit să construiască securitate și cine doar încearcă să se așeze cât mai aproape de robinetul banilor?
Iar una dintre poveștile care concentrează toate aceste semne de întrebare începe într-o zonă rezidențială din Râșnov, într-o firmă despre care presa scrie că a trecut, aproape peste noapte, de la drone agricole la ambiția de a produce drone militare.
Capitolul I – „Drone militare între pereții unei case rezidențiale: cazul IntellDrones și întrebările pe care statul nu pare grăbit să le lămurească”.
Dacă cineva ar fi descris, în urmă cu câțiva ani, scenariul unei firme fără angajați, cu activitate declarată în zona dronelor agricole și sediu într-o zonă rezidențială care își schimbă aproape peste noapte profilul în „fabricarea de aeronave și nave spațiale militare”, probabil că mulți ar fi ridicat din sprânceană.
Nu pentru că antreprenoriatul ar trebui privit cu suspiciune. Dimpotrivă. Ci pentru că industria de apărare nu este un domeniu al improvizației, al entuziasmului administrativ sau al promisiunilor rostite la viitor.
Presa a relatat însă exact un astfel de caz.
Potrivit unei investigații publicate de PressOne, firma IntellDrones SRL din Râșnov – înființată în 2024 și asociată inițial cu importul de drone agricole din China și servicii pentru agricultură – și-a modificat în iulie 2025 obiectul de activitate către „fabricarea de aeronave și nave spațiale militare”.
Momentul schimbării nu trece neobservat: vine imediat după intrarea în vigoare a programului SAFE, uriașul mecanism european prin care România are acces la aproximativ 16,6 miliarde de euro pentru apărare.
Întrebarea firească nu este dacă o firmă nouă are dreptul să viseze mare. Evident că are. Întrebarea este alta: care sunt criteriile reale prin care statul validează competența strategică atunci când pe masă sunt miliarde publice și securitate națională?
Pentru că, potrivit relatărilor din presă, infrastructura actuală a companiei ridică semne de întrebare. Sediul social al IntellDrones este indicat într-o zonă rezidențială din Râșnov, într-o clădire unde anterior ar fi funcționat un restaurant. Nu vorbim despre un parc industrial, o hală de producție, un centru de testare sau un ecosistem industrial militar vizibil publicului.
Mai mult, conform datelor financiare citate în spațiul public, compania nu figura cu angajați și nici cu un istoric industrial comparabil cu exigențele specifice producției militare. Iar aici apare tensiunea dintre promisiune și realitate: legislația românească privind producția de armament presupune standarde serioase – infrastructură, personal calificat, autorizări, conformitate tehnică și cerințe compatibile NATO.
Și totuși, într-o discuție relatată de PressOne, administratoarea companiei, Ioana-Hermina Păiuș, ar fi afirmat că firma urmează să înceapă, „în câteva luni”, producția de drone militare în România.
O declarație care, indiferent de intenția reală sau de seriozitatea proiectului, ridică o întrebare simplă: cum se face tranziția de la importul de drone agricole la producție militară strategică într-un interval atât de scurt?
În jurul acestei povești apar și alte elemente care alimentează interesul public, toate deja relatate de presă și care merită discutate tocmai pentru că vorbim despre bani europeni și securitate. Ioana-Hermina Păiuș este prezentată drept fostă membră PNL și fostă candidată la alegeri locale.
Presa a relatat și existența unei relații indirecte de rudenie cu familia liberalului Adrian Veștea, nume cunoscut în administrația brașoveană.
Tot în spațiul public au apărut informații privind parcursul academic al acesteia, inclusiv participarea la programe de master în zona studiilor de securitate, unul dintre acestea la Academia Națională de Informații din subordinea SRI.
Separat, presa a relatat apariții publice frecvente ale acesteia alături de Sorin Dobîrcianu, fost ofițer SRI condamnat definitiv de instanță pentru trafic de influență, care se prezintă public drept „influencer NATO”. Tot mass-media a semnalat participarea unor persoane din cercul IntellDrones la forumuri de securitate și contacte în zona industriei de apărare.
Atenție: niciuna dintre aceste relații, conexiuni sau apariții publice nu reprezintă, în sine, dovada unei ilegalități. Nu asta discutăm. Întrebarea jurnalistică este alta și rămâne legitimă: într-un program de miliarde, unde selecția nu se face prin apel public transparent, ci – potrivit explicațiilor oficiale – prin identificarea unor operatori considerați strategici, cine stabilește competența și după ce criterii?
Pentru că IntellDrones poate fi fie exemplul unei companii aflate la începutul unei dezvoltări autentice, fie simbolul unei vulnerabilități sistemice în care ambiția declarativă riscă să fie confundată cu capacitatea reală. Iar dacă acesta este doar un caz izolat, statul ar trebui să o spună clar și să explice. Dacă nu este un caz izolat, atunci problema devine mult mai mare decât o singură firmă din Râșnov.
Și tocmai aici începe următoarea întrebare incomodă: este IntellDrones excepția sau doar primul nume vizibil dintr-un model mai larg în care firme cu resurse minime ajung să graviteze în jurul unor bugete strategice uriașe?
Capitolul II – „Companii cu zero oameni, sute de milioane pe masă: anatomia unei selecții care ridică semne de întrebare”.
Dacă povestea IntellDrones poate fi privită, de unii, drept o excepție care cere răbdare și prezumția de bună-credință, atunci tabloul mai larg ridică întrebări mult mai greu de ignorat.
Pentru că presa și datele financiare oficiale arată că nu vorbim despre un singur episod izolat, ci despre un fenomen care începe să capete contur: companii foarte tinere, unele cu bilanțuri modeste, personal minim sau chiar inexistent, ajung asociate cu programe strategice în care miza se măsoară în zeci și sute de milioane de euro.
Iar aici întrebarea nu mai este despre ambiție antreprenorială. Este despre capacitate operațională.
Conform datelor financiare relatate public și analizate inclusiv de mass-media, una dintre companiile aflate în zona proiectelor pentru drone este Qognifly Systems SRL, înființată în mai 2025.
Bilanțul public indică venituri reduse și un număr mediu de salariați egal cu zero. Cu toate acestea, obiectul de activitate declarat este unul care țintește sus: fabricarea de aeronave fără pilot și componente aferente.
Întrebarea este simplă și de bun-simț administrativ: cine proiectează, cine testează, cine produce, cine certifică și cine întreține tehnologia militară complexă într-o structură fără personal declarat?
Situația nu este singulară. BraveX Aero SRL, o altă societate nouă invocată în spațiul public în legătură cu proiecte de drone, apare în datele financiare timpurii cu activitate modestă și fără angajați declarați.
În schimb, Orbotix Industries SRL indică o dinamică financiară diferită și un nucleu redus de personal, iar OVES Enterprise SRL – singura cu istoric corporativ mai consistent – afișează venituri importante și contracte publice, deși datele privind numărul de salariați au ridicat, la rândul lor, întrebări în spațiul public.
Aici trebuie făcută o distincție corectă: o firmă mică nu este automat o firmă incapabilă. Industria tehnologică a produs numeroase exemple de companii care au crescut rapid. Problema apare atunci când statul nu explică public și transparent prin ce filtru de evaluare trece o companie înainte de a intra în proximitatea unor contracte strategice.
Mai ales că nu discutăm despre achiziția unor imprimante sau licențe software. Discutăm despre securitate, apărare, drone tactice și infrastructuri sensibile. Despre bani împrumutați pe zeci de ani, care vor fi rambursați din bugetele viitoare ale României.
În acest context, și interesul unor actori economici consacrați pentru firme nou-apărute atrage atenția. Presa a relatat că STIMPEX SA – companie cunoscută pentru contracte cu instituții ale statului – a convocat acționarii pentru aprobarea unei investiții de până la 2 milioane de euro într-o participație la Qognifly Systems.
În economie, investițiile private sunt firești. Dar într-un ecosistem alimentat de fonduri strategice și proceduri puțin transparente, orice mișcare de culise devine inevitabil subiect de interes public.
Și aici apare poate cea mai incomodă întrebare: vede statul ceva ce publicul nu vede sau publicul nu primește toate explicațiile pe care ar trebui să le primească?
Pentru că problema nu este existența unor firme noi. Problema este lipsa unei demonstrații publice clare privind competența, infrastructura, resursa umană și capacitatea de execuție, atunci când miza este uriașă.
Iar dacă în jurul unor sute de milioane de euro începe să apară percepția că selecția se face într-o cameră fără ferestre, suspiciunea publică nu mai este un accident. Devine o consecință.
Și astfel ajungem la întrebarea care depășește firmele și merge direct în inima mecanismului: cum funcționează, de fapt, selecția în programul SAFE și cine decide cine intră la masa miliardelor?
Capitolul III – „SAFE fără vitrină: miliarde distribuite prin mecanisme opace și întrebarea simplă – cine decide?”
Orice stat are dreptul – și obligația – să își protejeze interesele strategice în domeniul apărării. Nu toate achizițiile militare pot fi făcute la vedere, iar anumite detalii tehnice trebuie, firesc, protejate. Dar între discreție strategică și lipsă de transparență există o diferență uriașă.
Prima ține de securitate națională. A doua riscă să hrănească neîncrederea publică și percepția că miliardele se împart într-un cerc restrâns, după criterii pe care contribuabilul le află doar când nota de plată ajunge deja în buget.
Iar exact aici programul SAFE începe să ridice întrebări.
Potrivit explicațiilor publice atribuite Ministerului Apărării Naționale, accesul la anumite fonduri SAFE nu s-ar realiza prin apeluri publice clasice, deschise și competitive, ci prin „identificarea și mobilizarea directă” a operatorilor considerați strategici.
Cu alte cuvinte, nu există o competiție transparentă în sensul în care cetățeanul poate vedea lista completă a participanților, criteriile de selecție, punctajele și justificările oficiale pentru alegerea unui actor economic în detrimentul altuia.
Din nou: faptul că domeniul este sensibil nu înseamnă automat că există ceva neregulamentar. Dar într-un stat care a trecut prin decenii de scandaluri privind contractele publice, întrebarea nu mai este paranoia. Este reflex de autoapărare civică.
Cine decide cine este „strategic”? După ce standarde? Cu ce verificări? Cu ce audit al capacității reale?
Pentru că dacă presa relatează despre firme cu experiență limitată, fără infrastructură industrială evidentă sau cu personal minimal, iar simultan autoritățile vorbesc despre selecții prin identificare directă, apare inevitabil o problemă de credibilitate publică. Statul cere încredere, dar oferă explicații minimale.
Și poate că exact aici este marea vulnerabilitate a SAFE în România: nu neapărat programul în sine, ci felul în care acesta riscă să fie implementat.
Profesorul universitar Cristian Socol, într-o analiză macroeconomică publicată în spațiul public, explică faptul că România are acces la aproximativ 16,7 miliarde de euro prin SAFE, dar efectul economic intern estimat este mult sub cel al unor state precum Polonia. În timp ce Polonia ar reține în economia proprie până la 89% din valoarea programului și implică mii de companii autohtone, România este estimată la aproximativ 35–40% retenție economică internă.
Tradus într-un limbaj simplu: există riscul ca România să se împrumute masiv pentru securitate, dar să exporte o parte consistentă a beneficiilor economice către alte piețe și alți producători.
Iar aici intervine întrebarea care doare.
Dacă tot luăm un împrumut pe care îl vor rambursa generații întregi de contribuabili români, de ce nu există o strategie publică limpede despre cine produce aici, cine transferă tehnologie, cine creează locuri de muncă și cine dezvoltă capacitate industrială românească reală?
Mai ales că exemplele internaționale arată că se poate altfel.
Polonia, de pildă, nu pare să trateze apărarea doar ca pe o listă de achiziții, ci ca pe un instrument de consolidare industrială. Mii de companii implicate, producție locală extinsă, integrare în lanțuri de valoare și accent pe industrie autohtonă. România, în schimb, riscă – dacă evaluările publice se confirmă – să joace rolul clientului care comandă mult, plătește mult și produce puțin.
În acest climat, apar inevitabil și reacții politice. Liderul AUR, George Simion, a anunțat public intenția de a sesiza DNA privind anumite achiziții SAFE, invocând suspiciuni și lipsa de claritate în jurul unor contracte.
Aceste afirmații trebuie privite exact așa cum sunt: declarații politice și acuzații publice care nu reprezintă concluzii judiciare. Dar ele reflectă o tensiune deja existentă în societate: sentimentul că prea multe decizii mari se iau în spatele unor uși închise.
Iar aici nu mai vorbim doar despre drone, firme noi sau contracte punctuale.
Vorbim despre o întrebare care merge direct în miezul statului român: poate România construi o industrie de apărare autentică sau se pregătește să transforme SAFE într-un mecanism de import scump, intermediere și dependență economică?
Pentru că dacă lipsesc transparența, criteriile clare și controlul public, orice program de miliarde – oricât de necesar strategic ar fi – începe să semene mai puțin cu o investiție în securitate și mai mult cu o loterie administrativă cu miză uriașă.
Capitolul IV – „Industrie românească sau piață de desfacere? De ce România riscă să împrumute miliarde ca să finanțeze economiile altora”.
În orice stat serios, o întrebare apare înaintea oricărui contract militar de miliarde: ce rămâne în economia națională după ce se trage linie? Locuri de muncă? Fabrici? Transfer tehnologic? Proprietate intelectuală? Specialiști? Sau doar factura și fotografia de la semnare?
Pentru că aici se joacă adevărata miză a programului SAFE.
La prima vedere, România pare să fi câștigat marele premiu: aproximativ 16,6–16,7 miliarde de euro disponibile până în 2030 pentru apărare și securitate. Oficial, obiectivul este consolidarea capacității militare și dezvoltarea industriei locale.
Sună bine. Aproape impecabil. Numai că, atunci când începi să urmărești traseul banilor și structura achizițiilor anunțate public, optimismul începe să se lovească de o întrebare simplă: cine produce și cine încasează cu adevărat?
Lista achizițiilor discutate public este impresionantă: transportoare blindate Piranha 5, platforme IVECO, elicoptere H225M Caracal, sisteme IRIS-T, Skynex, Skyranger, radare, muniție, nave și drone. Vorbim despre miliarde de euro și despre unele dintre cele mai importante contracte strategice ale următorului deceniu.
Dar câți dintre acești bani vor rămâne efectiv în România?
Analize publice, inclusiv cea semnată de profesorul Cristian Socol, estimează că România ar putea păstra în economia internă doar aproximativ 35–40% din efectele economice ale SAFE. În paralel, Polonia – stat comparabil ca poziționare regională și amenințări de securitate – este estimată la aproape 89% retenție internă și implicarea a mii de firme locale în lanțurile de producție.
Diferența este brutală.
Cu alte cuvinte, România riscă să joace rolul clientului disciplinat: se împrumută, cumpără și rambursează timp de zeci de ani, în timp ce partea consistentă a valorii adăugate – salarii, cercetare, know-how, profit industrial – se produce în alte economii europene deja consolidate.
Și aici apare poate cea mai incomodă întrebare: unde este strategia industrială românească?
Pentru că o industrie de apărare serioasă nu se construiește doar prin cumpărare. Se construiește prin offset real, producție locală, subcontractare inteligentă, dezvoltarea furnizorilor autohtoni și integrarea universităților tehnice și a cercetării în proiecte pe termen lung.
În schimb, România are deja exemple publice care ridică semne de întrebare privind ritmul și seriozitatea unor proiecte anunțate. Blocajele sau întârzierile discutate public în jurul unor investiții industriale, inclusiv cele asociate cu proiecte mari de apărare, au alimentat percepția că statul vorbește despre reindustrializare mai repede decât reușește să o pună efectiv în practică.
În acest context, apar și tensiunile politice. Unele voci, precum George Simion, au vorbit public despre suspiciuni privind anumite contracte și au anunțat sesizări către DNA. Repetăm ceea ce trebuie repetat într-un material serios: acestea sunt declarații politice și acuzații publice, nu concluzii judiciare. Însă simplul fapt că apar asemenea reacții arată nivelul de neîncredere care începe să înconjoare programul.
Și poate aici este cea mai mare problemă a statului român: nu doar că trebuie să gestioneze miliarde, ci trebuie să convingă publicul că aceste miliarde nu vor produce încă o generație de promisiuni industriale care sună spectaculos în conferințe și modest în halele de producție.
Pentru că securitatea națională nu se construiește din prezentări PowerPoint, declarații optimiste și promisiuni despre fabrici care „vor începe în câteva luni”. Se construiește din oameni, uzine, ingineri, standarde și capacitate verificabilă.
Iar dacă România va transforma SAFE într-un mecanism prin care cumpără aproape tot, produce puțin și explică rar, atunci peste ani s-ar putea să constatăm că am finanțat foarte eficient securitatea altora, în timp ce propria noastră industrie a rămas tot la stadiul de intenție.
Și astfel ajungem inevitabil la întrebarea finală: când tragem linie, SAFE va rămâne în memoria publică drept începutul unei industrii românești de apărare sau încă o poveste despre oportunități uriașe administrate modest?
Concluzii – Miliardele SAFE, o șansă istorică a corupției din România.
La capătul acestui tablou, problema nu este că România investește în apărare. Ar fi absurd să pretindem contrariul într-o Europă care își reconfigurează securitatea, într-o regiune tensionată și într-un context geopolitic care nu mai permite luxul naivității. Problema reală este alta: cum investește România și cine ajunge să stea la masa miliardelor publice.
Programul SAFE ar putea reprezenta una dintre cele mai mari șanse industriale ale României din ultimele decenii. Vorbim despre aproximativ 16,6 miliarde de euro care, gestionate inteligent, ar putea însemna fabrici modernizate, cercetare aplicată, specialiști bine plătiți, exporturi, ecosisteme tehnologice și o industrie de apărare capabilă să producă mai mult decât simple ambalaje administrative pentru contracte externe.
Dar exact aici începe marea neliniște.
Presa a relatat cazuri care ridică întrebări legitime despre capacitatea reală a unor companii nou-apărute sau cu resurse limitate de a gravita în jurul unor proiecte strategice uriașe. IntellDrones din Râșnov, Qognifly Systems, BraveX Aero, Orbotix, OVES Enterprise și alte nume apărute în dezbaterea publică nu sunt, prin ele însele, dovada unei nereguli.
Nu acesta este punctul unui material jurnalistic serios. Însă ele devin exemple relevante într-o discuție mai mare: cum verifică statul competența, experiența și infrastructura atunci când securitatea națională se întâlnește cu miliardele europene?
Iar dacă răspunsul oficial rămâne vag, dacă selecțiile sunt percepute ca netransparente și dacă explicațiile publice lipsesc, suspiciunea devine inevitabilă. Nu pentru că publicul ar fi excesiv de neîncrezător, ci pentru că România are un trecut prea lung de promisiuni spectaculoase terminate modest și de proiecte strategice care au hrănit mai degrabă rețele de influență, intermedieri și dependențe externe decât capacitate economică autohtonă.
Comparația cu Polonia doare tocmai pentru că arată că se poate altfel. Acolo, mii de firme locale sunt integrate în lanțurile industriale, iar banii întorși în economie sunt multiplicați prin producție internă. România, în schimb, riscă – dacă actualele estimări și critici publice se confirmă – să rămână mai degrabă client decât constructor, consumator decât producător, spectator la propria reindustrializare.
Și poate aici stă adevărata miză a SAFE: nu câte miliarde intră în România, ci ce rămâne în România după ce miliardele au trecut.
Pentru că, în lipsa unor criterii clare, a transparenței și a unui control public credibil, orice program grandios riscă să alunece într-o zonă periculoasă: aceea în care contribuabilul plătește nota, iar explicațiile vin prea târziu – sau deloc.
Epilog – Nota de plată a securității: între promisiunea de industrie și realitatea unei piețe fără pereți.
În teorie, SAFE este despre securitate. Despre capacitatea Europei de a se apăra mai bine, mai rapid și mai autonom. În practică, pentru România, el riscă să devină și un test mult mai dur: testul capacității statului de a transforma bani împrumutați pe termen lung în valoare reală, internă, verificabilă.
Pentru că diferența dintre o strategie și o improvizație nu se vede în comunicatele oficiale. Se vede în halele de producție, în numărul real de ingineri, în contractele transparente și în lanțurile industriale care rămân în țară după ce semnăturile se usucă pe documente.
Cazurile discutate public, de la firme recent înființate până la structuri cu activitate economică redusă dar ambiții declarate în zona apărării, nu sunt verdicte. Sunt semnale. Sunt întrebări care cer răspunsuri clare, nu interpretări optimiste. Iar atunci când astfel de semnale se adună în jurul unor sume de ordinul miliardelor, tăcerea instituțională nu mai este neutralitate — devine vulnerabilitate.
România nu duce lipsă de planuri strategice. Duce lipsă de consecvență, de transparență și de capacitatea de a transforma intențiile în industrie reală. SAFE poate corecta această slăbiciune sau o poate amplifica. Depinde aproape exclusiv de modul în care statul definește „operatorul strategic” și de cât de deschis explică publicului acest proces.
Până atunci, rămâne o imagine simplă și incomodă: miliarde de euro pentru securitate, distribuite într-un sistem în care cetățeanul vede foarte puțin din criterii, dar va simți integral nota de plată.
Iar întrebarea finală nu mai ține de politică, ci de responsabilitate elementară: cine construiește cu adevărat securitatea României și cine doar o facturează?
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
