2026. România în faliment agricol. Falimentul nu vine, este administrat.
INTRODUCERE.
România anului 2026 nu mai este o țară agricolă în sensul clasic. Este o piață. O tarabă întinsă pe 10,6 milioane de hectare, unde pământul nu mai este resursă strategică, ci marfă de lichidat. În timp ce alte state europene își închid porțile și își apără terenurile cu legislație dură, Bucureștiul le lasă larg deschise, cu un zâmbet birocratic și o neputință suspect de constantă.
Datele oficiale arată doar vârful icebergului: peste 28.000 de hectare de teren agricol deținute de cetățeni străini persoane fizice. Adică 0,27%. O cifră liniștitoare la prima vedere, aproape nevinovată.
Dar realitatea este ascunsă acolo unde statul român refuză să se uite: în spatele persoanelor juridice, în spatele firmelor, în spatele structurilor care cumpără fără să apară în statistici. Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară admite, practic, că nu știe cine deține cu adevărat terenurile agricole ale României.
În paralel, companii precum FirstFarms A/S își extind liniștit portofoliile. 7.400 de hectare exploatate, peste 5.100 deținute în proprietate. Nu e ilegal. Este doar simptomatic. Danezii nu fac decât să profite de un vid legislativ pe care politicienii români îl întrețin cu o consecvență greu de explicat prin simplă incompetență.
În același timp, fermieri precum Dimitrie Muscă avertizează că jumătate din agricultura României riscă să intre în colaps. Nu peste zece ani. Nu teoretic. Ci în ritmul actual, accelerat de decizii politice, de importuri haotice și de lipsa totală de protecție reală.
Iar deasupra tuturor, instituțiile statului se ceartă între ele, ignoră hotărâri judecătorești și acumulează datorii de milioane, în timp ce cercetarea agricolă moare încet, cu doi angajați rămași să contabilizeze ruina.
Aceasta nu mai este o criză. Este un mecanism.
În primul capitol intrăm direct în miezul problemei: cum a ajuns România, spre deosebire de Ungaria și Polonia, să trateze pământul ca pe o marfă banală și nu ca pe o avere națională.
CAPITOLUL I – Pământul fără stăpân: cum a devenit România excepția convenabilă a Europei.
Dacă te uiți la hartă, ai impresia că România este o țară agricolă serioasă. Dacă te uiți la legislație, înțelegi rapid că este, de fapt, o anomalie convenabilă pentru oricine are capital și răbdare să cumpere ieftin și mult.
În timp ce Ungaria a ridicat pământul la rang de „avere națională” și l-a încuiat constituțional, sub ochii și semnătura lui Viktor Orbán, România a făcut exact opusul: a deschis larg ușa și a pus un preș la intrare. Nu pentru fermierii români, ci pentru capitalul care știe să exploateze breșele.
În Ungaria, nu cumperi teren dacă nu ești fermier real, dacă nu locuiești acolo, dacă nu demonstrezi că vei produce. În Polonia, mecanismul este diferit, dar scopul identic: statul controlează, aprobă, filtrează. Sub mandatul actualului președinte Karol Nawrocki, direcția este clară – pământul rămâne, în primul rând, polonez.
România? România mimează controlul. Legea 17/2014 există, pe hârtie. Drept de preempțiune, condiții, filtre. În realitate, aceste mecanisme sunt ocolite cu o ușurință aproape jenantă.
Se creează firme locale controlate din exterior, se folosesc intermediari, se fragmentează achizițiile. Rezultatul: controlul real al terenurilor se mută, discret, dar constant, în afara țării.
Iar aici apare întrebarea pe care nimeni din politică nu o pune serios: cine răspunde?
Pentru că nu vorbim despre un accident. Vorbim despre ani întregi de decizii sau, mai grav, de non-decizii. De la guvernele conduse de Viorica Dăncilă până la actuala conducere a Ministerului Agriculturii, în frunte cu Florin Barbu, linia este aceeași: toleranță totală mascată în birocrație.
Florin Barbu, ministrul Agriculturii, vorbește despre „nevoia de reglementare suplimentară”, în timp ce o lege veche de 17 ani nu este aplicată, iar instituții din subordine ignoră decizii definitive ale instanței.
Nu e lipsă de instrumente. E lipsă de voință sau, mai corect spus, o voință orientată în altă direcție.
Între timp, investitori precum FirstFarms A/S nu fac nimic spectaculos. Nu forțează uși. Nu încalcă reguli. Doar profită de un sistem care le permite să crească, să concentreze, să securizeze terenuri. Ei își fac treaba. Statul român nu și-o face.
Și mai grav este că statul nici măcar nu știe amploarea fenomenului. Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară recunoaște că nu deține date despre terenurile controlate prin persoane juridice străine. Cu alte cuvinte: România nu știe cui își vinde pământul. Sau, dacă știe, nu spune.
Aici nu mai vorbim despre piață liberă. Vorbim despre o cedare lentă de control, ambalată în limbaj european și justificată prin reguli pe care alte state membre le-au interpretat mult mai inteligent.
Iar efectele încep să se vadă: creșterea prețurilor terenurilor peste puterea fermierilor români, concentrarea în mâinile unor jucători mari, dispariția exploatațiilor mici.
De aici pleacă totul.
În capitolul următor coborâm din zona legislativă în realitatea de teren: cine pierde concret, cum sunt împinși micii fermieri în afara jocului și cum avertismentele unor oameni ca Dimitrie Muscă sunt tratate ca simple opinii, nu ca semnale de alarmă.
CAPITOLUL II – Micii fermieri, sacrificații liniștiți ai unui sistem care îi folosește și apoi îi aruncă.
Dacă legislația a creat cadrul, realitatea din teren arată consecințele fără niciun filtru. În România, agricultura nu moare spectaculos. Nu există un moment zero. Există o uzură continuă, un proces lent prin care micii fermieri sunt scoși din joc fără scandal, fără protecție și, mai ales, fără alternativă.
Dimitrie Muscă nu vorbește din cărți. Vorbește dintr-un sistem în care el a reușit să supraviețuiască și chiar să performeze. 50.000 de porci, 3.000 de vaci, abator, fabrică de lapte, panificație – un ecosistem integrat care îi permite să reziste șocurilor. Dar tocmai el spune clar: jumătate din agricultura românească riscă să intre în colaps.
Nu e o metaforă. Este o radiografie.
Pentru că în spatele fermelor mari, care au capital, acces la finanțare și capacitate de negociere, există zeci de mii de mici agricultori. Oameni cu 5, 10, 20 de hectare. O vacă, două, poate un tractor vechi și o dependență totală de vreme și de prețurile din piață. Pentru ei, orice dezechilibru este fatal.
Iar dezechilibrele vin în valuri.
Importurile masive de cereale din Ucraina au prăbușit prețurile interne. Nu discutăm aici despre necesitatea sprijinirii unui stat aflat în război, ci despre incapacitatea autorităților române de a-și proteja propriii producători. În timp ce alte state au introdus filtre, controale sau compensații reale, România a oferit, din nou, acces larg și explicații întârziate.
Rezultatul? Fermierul român vinde sub cost sau nu vinde deloc.
Pe de altă parte, costurile cresc constant. Îngrășămintele, afectate de deciziile geopolitice și economice ale Comisia Europeană, devin tot mai scumpe. Chiar organizații ale fermierilor europeni avertizează că măsurile privind importurile din Rusia și Belarus riscă să lovească exact în cei pe care ar trebui să-i protejeze.
În paralel, accesul la finanțare rămâne limitat pentru cei mici. Băncile nu finanțează riscul. Statul promite, dar întârzie. Subvențiile vin târziu sau insuficient. Iar birocrația devine un filtru suplimentar care îi elimină pe cei fără resurse administrative.
Și aici apare o realitate incomodă: micii fermieri nu sunt doar victime economice. Sunt și victime politice.
De ani de zile, sunt mobilizați electoral, invocați în discursuri, fotografiați în campanii. Li se promite sprijin, protecție, „grija statului”. După alegeri, rămân singuri în fața acelorași probleme. Exact cum spune Dimitrie Muscă: au fost folosiți.
Între timp, diferența dintre fermele mari și cele mici se adâncește. Nu pentru că unii ar trișa, ci pentru că regulile jocului favorizează clar capitalul mare. Iar când piața se contractă, cei mici sunt primii eliminați.
Iar peste toate acestea vine avertismentul politic, care, chiar dacă trebuie privit critic, nu poate fi ignorat complet: Gheorghe Piperea vorbește despre un val de insolvențe și despre reducerea fondurilor agricole europene în termeni reali.
Chiar dacă discursul său are accente politice evidente, direcția generală – presiune crescândă pe fermieri – este confirmată de realitate.
În final, nu mai vorbim despre competitivitate. Vorbim despre supraviețuire.
Iar când o categorie economică ajunge să lupte pentru supraviețuire într-un stat cu resurse agricole masive, problema nu mai este la fermieri. Este la sistem.
În capitolul următor intrăm într-o zonă și mai incomodă: statul român însuși – instituțiile care nu funcționează, legile ignorate, deciziile judecătorești tratate ca opționale și cum acest haos administrativ accelerează prăbușirea agriculturii.
CAPITOLUL III – Statul care nu execută: legea există, dar nu pentru toți.
Dacă până acum am vorbit despre legislație permisivă și despre efectele din teren, aici intrăm în zona unde lucrurile nu mai pot fi puse pe seama „pieței”. Aici vorbim despre statul român în forma lui cea mai sinceră: instituții care nu aplică legea, conducători care o ocolesc și un sistem care funcționează selectiv.
Cazul Agenția Domeniilor Statului este mai mult decât relevant. Este definitoriu. Din 2009 există o lege clară: ADS trebuie să preia 12 institute și stațiuni de cercetare de la Academia de Științe Agricole și Silvice. Nu o recomandare. Nu o sugestie. O obligație legală.
Au trecut 17 ani.
În acest timp, Academia de Științe Agricole și Silvice a mers în instanță. A câștigat. Definitiv. Cu decizie de la Înalta Curte de Casație și Justiție. Statul român, prin ADS, a fost obligat să respecte legea.
Nu a făcut-o.
Mai mult, instanța a impus penalități de întârziere: 1.000 de lei pe zi. Suma a depășit două milioane de lei și continuă să crească. Bani publici. Adică bani din buzunarul contribuabilului. Iar reacția conducerii ADS? Refuz. Amânare. Tăcere.
Sub conducerea lui Cătălin Tutilescu, instituția nu doar că nu a aplicat legea, dar a refuzat și dialogul public. Interviuri evitate, răspunsuri promise „în scris” care nu mai vin.
Un tip de comportament care nu mai poate fi pus pe seama unei simple neglijențe administrative.
În paralel, ministrul Agriculturii, Florin Barbu, oferă explicația care, în mod ironic, spune totul: „mai trebuie o reglementare”. Cu alte cuvinte, după 17 ani de neaplicare a unei legi validate de instanța supremă, problema nu este neexecutarea, ci… cadrul legislativ insuficient.
Este genul de răspuns care nu clarifică nimic, dar justifică totul.
Între timp, realitatea din teren este brutală. Institutele de cercetare sunt ruine. La Institutul de Cercetare și Inginerie Tehnologică pentru Irigații și Drenaje au mai rămas doi oameni: directorul și contabilul. Dintr-o mie de angajați. O mie. Astăzi, doi oameni țin evidența a ceea ce a mai rămas dintr-un sistem care, cândva, producea cunoaștere, tehnologie și soluții pentru agricultură.
La Fundulea, stațiuni întregi sunt închise, terenurile au fost preluate, iar clădirile se prăbușesc. Nu metaforic. Fizic. Bucată cu bucată.
Iar aici apare o întrebare incomodă: cui folosește acest vid?
Pentru că atunci când statul nu administrează, altcineva o face. Când cercetarea dispare, dependența crește. Când infrastructura agricolă este abandonată, cei care au capital vin și ocupă spațiul. Nu prin forță, ci prin oportunitate.
Nu vorbim despre conspirații. Vorbim despre consecințe directe ale inacțiunii.
În plus, acest haos instituțional nu este izolat. Este conectat la tot ce am discutat anterior: la vânzarea terenurilor, la slăbirea fermierilor, la creșterea dependenței de importuri. Este același fir logic.
Statul nu doar că nu protejează agricultura. În forma actuală, contribuie activ la slăbirea ei, fie prin inacțiune, fie prin decizii întârziate sau contradictorii.
Iar când legea devine opțională pentru instituțiile statului, orice altă discuție despre strategie agricolă devine decor.
În capitolul următor urcăm un nivel: dincolo de România, în zona deciziilor europene și a presiunilor externe – unde politicile de la Bruxelles, combinate cu lipsa de reacție internă, creează un cocktail care împinge agricultura românească spre punctul critic.
CAPITOLUL IV – Bruxelles-ul decide, Bucureștiul aprobă: când politica europeană devine presiune, nu sprijin.
Dacă până acum am văzut cum statul român cedează controlul intern, aici intrăm într-o zonă și mai sensibilă: relația cu Uniunea Europeană. Oficial, agricultura românească este sprijinită. În realitate, este prinsă într-un mecanism în care deciziile mari se iau la Bruxelles, iar reacțiile de la București sunt, în cel mai bun caz, întârziate.
Comisia Europeană vorbește despre „tranziție verde”, „sustenabilitate”, „adaptare climatică”. Termeni corecți, necesari chiar. Problema apare atunci când aceste concepte sunt aplicate uniform, fără să țină cont de diferențele reale dintre Vest și Est.
Pentru fermierul român, aceste politici nu vin cu infrastructură, nu vin cu protecție suplimentară, ci vin cu costuri.
Un exemplu clar: îngrășămintele. După reducerea gazului rusesc, piața europeană a fost dezechilibrată. Rusia a început să exporte îngrășăminte mai ieftine, iar UE a încercat să reacționeze prin măsuri care, teoretic, ar fi trebuit să protejeze producția internă. În practică, organizațiile de fermieri avertizează că efectul este invers: costuri mai mari pentru agricultori și presiune suplimentară pe producție.
În 2024, Uniunea Europeană a importat peste 6 milioane de tone de îngrășăminte din Rusia, în valoare de peste 2 miliarde de euro. Un paradox care spune tot: sancțiuni politice, dependență economică și, la final, nota de plată ajunge la fermier.
În paralel, bugetele viitoare ridică alte semne de întrebare. Gheorghe Piperea vorbește despre o reducere reală a fondurilor pentru agricultură, chiar dacă cifrele brute par mai mari. Este un discurs politic, dar problema din spate este reală: modul în care sunt distribuite fondurile și condiționalitățile tot mai stricte.
Pentru România, asta înseamnă un lucru simplu: bani mai greu de accesat și obligații mai multe.
Și aici apare, din nou, diferența esențială față de alte state. Polonia negociază dur. Ungaria blochează când consideră că interesul național este afectat. Chiar și Germania sau Austria își adaptează politicile interne pentru a proteja echilibrul agricol.
România? România aplică.
Fără filtre reale. Fără adaptări semnificative. Fără o strategie coerentă care să transforme aceste politici în avantaje.
Rezultatul este o presiune cumulată:
– costuri mai mari de producție,
– concurență externă dificil de controlat,
– acces complicat la fonduri,
– lipsă de protecție pentru actorii vulnerabili.
Iar peste toate acestea, se suprapune dependența de importuri. Cerealele ucrainene au intrat masiv pe piață, cu efecte directe asupra prețurilor interne. Din nou, nu discutăm despre necesitatea sprijinului pentru Ucraina, ci despre incapacitatea autorităților române de a gestiona impactul.
În timp ce alte state au introdus restricții temporare sau mecanisme de compensare, România a reacționat târziu și incomplet. Fermierii au rămas să suporte diferența.
Aici nu mai vorbim despre o singură problemă. Vorbim despre o convergență de factori care împing agricultura românească spre limită.
Politici europene aplicate rigid. Decizii interne întârziate. Lipsă de strategie. Presiune externă constantă.
Toate se adună.
CAPITOLUL V – Țara cartofului fără cartofi: cercetare pe hârtie, producție în cădere liberă.
Dacă vrei să înțelegi în miniatură tot eșecul agriculturii românești, te uiți la cartof. Nu la grâu, nu la porumb – acolo încă mai salvăm aparențele. La cartof. Pentru că acolo se vede cel mai clar ruptura dintre discurs și realitate.
România a fost, nu cu mult timp în urmă, un producător serios de cartofi în Europa. Zone precum Harghita, Covasna, Brașov sau Suceava erau coloana vertebrală a culturii de cartof. Astăzi? Producția scade constant, suprafețele cultivate se reduc, iar importurile cresc fără oprire.
Și nu vorbim despre un capriciu de piață. Vorbim despre un lanț întreg rupt.
Pe de o parte, fermierii abandonează cultura. Costurile sunt mari, riscurile la fel. Cartoful nu este grâu – necesită depozitare, sortare, condiții speciale. Fără infrastructură, pierderile sunt inevitabile. Iar când piața este invadată de produse din Polonia, Germania sau Olanda, la prețuri competitive și cu lanț logistic bine pus la punct, fermierul român nu mai concurează. Se retrage.
Pe de altă parte, procesarea – cheia valorii adăugate – este aproape inexistentă. România nu are o rețea serioasă de fabrici de prelucrare a cartofului. Puține unități, capacitate redusă, investiții sporadice. Asta înseamnă că materia primă pleacă ieftin sau, mai grav, nu pleacă deloc. Și atunci piața este ocupată de produse finite din import: cartofi congelați, chipsuri, produse procesate.
Cu alte cuvinte: importăm ceea ce am putea produce și procesa.
Și aici vine paradoxul care frizează absurdul administrativ.
România are centre de cercetare pentru cartof. Are institute, are stațiuni, are structuri care, teoretic, ar trebui să dezvolte soiuri, tehnologii, soluții pentru fermieri. Un exemplu emblematic este Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Cartof și Sfeclă de Zahăr Brașov.
Pe hârtie, totul există.
În realitate, impactul în teren este aproape invizibil.
Legătura dintre cercetare și producție este slabă sau inexistentă. Fermierii nu beneficiază real de inovație. Transferul tehnologic este, de multe ori, un concept birocratic, nu o practică. Iar institutele, în loc să fie motoare de dezvoltare, ajung să funcționeze la limită, subfinanțate, izolate de piață.
Și atunci apare întrebarea care doare: la ce folosește cercetarea dacă producția dispare?
Pentru că nu vorbim despre lipsă de cunoaștere. Vorbim despre lipsă de integrare. Statul finanțează structuri, dar nu creează punți. Nu există o strategie coerentă care să lege cercetarea de fermier și de procesator. Fiecare funcționează separat, într-un sistem care nu comunică.
Rezultatul este o imagine aproape cinică: România produce studii despre cartof, dar importă cartofi.
În tot acest timp, fermierii renunță. Nu pentru că nu știu să cultive, ci pentru că nu au unde să vândă, nu au unde să depoziteze și nu au cu cine să concureze. Iar statul, în loc să intervină strategic, rămâne în zona declarațiilor și a programelor fragmentate.
Această ruptură – între cercetare, producție și procesare – este, de fapt, esența eșecului.
Pentru că agricultura nu înseamnă doar să produci. Înseamnă să închizi lanțul: de la sămânță la produs finit. România s-a oprit la jumătate. Alte state au mers până la capăt.
Iar când te oprești la jumătate într-o piață competitivă, rezultatul este inevitabil: pierzi.
Acest capitol nu este o paranteză. Este dovada că problema nu este una singulară. Este sistemică. Ce vedem la cartof se regăsește, în forme diferite, în toată agricultura românească.
De aici ne întoarcem direct în concluzii: pentru că exemplul cartofului nu face decât să confirme ceea ce deja devine imposibil de ignorat.
În capitolul următor tragem linia: cum se leagă toate aceste mecanisme – vânzarea terenurilor, slăbirea fermierilor, haosul instituțional și presiunile externe – într-un singur rezultat: un sistem agricol care nu mai este controlat din interior.
CONCLUZII – Falimentul nu e un accident. E suma deciziilor care nu s-au luat.
Dacă pui cap la cap tot ce am văzut până acum, imaginea nu mai poate fi cosmetizată. Nu mai vorbim despre probleme punctuale. Vorbim despre un sistem care a fost lăsat să se degradeze metodic, până în punctul în care își pierde funcția de bază: aceea de a asigura securitatea alimentară a propriei țări.
România nu duce lipsă de resurse. Are pământ, are tradiție agricolă, are oameni care încă știu să producă. Ce lipsește este exact ceea ce nu apare în niciun bilanț contabil: voința de a proteja aceste resurse.
Pământul este tratat ca un activ oarecare, nu ca o pârghie strategică. În timp ce Ungaria și Polonia își apără terenurile prin lege și prin control administrativ, România a ales varianta comodă: acces liber și reacție zero. Rezultatul nu este doar o schimbare de proprietar. Este o schimbare de control.
Micii fermieri sunt împinși în afara jocului, nu printr-o decizie explicită, ci printr-un cumul de presiuni: prețuri instabile, costuri în creștere, acces limitat la finanțare și lipsă de protecție reală. Avertismentele unor oameni ca Dimitrie Muscă nu sunt excepții. Sunt ecoul unei realități pe care politicul o aude, dar nu o ascultă.
Instituțiile statului completează tabloul. Agenția Domeniilor Statului ignoră legi și decizii judecătorești, sub ochii unui minister condus de Florin Barbu care găsește explicații, dar nu soluții. Cercetarea agricolă este redusă la ruine administrative, iar infrastructura intelectuală a agriculturii dispare în liniște.
La nivel european, presiunile cresc. Comisia Europeană impune direcții, unele necesare, altele discutabile în aplicare. Alte state negociază, filtrează, adaptează. România acceptă și implementează, de multe ori fără să calculeze costul real.
Iar când tragi linie, rezultatul este simplu și incomod: agricultura românească nu este împinsă spre faliment de un singur factor. Este împinsă de o combinație de decizii externe și pasivitate internă.
Nu există un vinovat unic. Există o responsabilitate distribuită, dar constant evitată.
Pentru că este mai ușor să vorbești despre „piață liberă” decât să recunoști că nu ai protejat nimic. Este mai comod să invoci „reguli europene” decât să explici de ce alții le aplică în interes propriu, iar tu nu.
Iar în tot acest timp, pământul se vinde, fermele mici dispar, iar dependența de importuri crește.
Nu peste 10 ani. Acum.
Epilogul nu va fi o metaforă optimistă. Va fi exact ceea ce urmează dacă direcția nu se schimbă.
EPILOG – Țara care își mănâncă viitorul pe datorie.
Nu există final spectaculos pentru povestea asta. Nu vine niciun moment de cotitură, niciun „acum ne-am trezit”. Există doar o alunecare lentă, dar sigură, spre o realitate pe care România pare hotărâtă să o accepte fără să o numească.
România nu rămâne fără pământ. Rămâne fără control asupra lui.
Este o diferență esențială, dar ignorată sistematic. Pentru că, pe hârtie, cifrele pot fi încă prezentate liniștitor. Procente mici, statistici fragmentate, explicații tehnice. În realitate, controlul se mută discret, decizie cu decizie, contract cu contract, în afara fermierului român și, uneori, în afara statului.
Și atunci apare întrebarea pe care nimeni nu vrea să o ducă până la capăt: ce mai înseamnă o țară agricolă dacă nu-și controlează agricultura?
În acest moment, tabloul este complet:
– pământul se concentrează,
– fermierii mici dispar,
– instituțiile nu funcționează coerent,
– politicile externe apasă tot mai tare,
– iar reacția internă oscilează între întârziere și justificare.
Nu este nevoie de un șoc major pentru ca sistemul să cedeze. Este suficient ca lucrurile să continue exact așa cum sunt.
Avertismente există. De la fermieri ca Dimitrie Muscă până la voci politice precum Gheorghe Piperea. Pot fi contestate, pot fi nuanțate, dar nu pot fi ignorate complet fără un minim exercițiu de onestitate.
Pentru că dincolo de discursuri, realitatea este simplă: dacă nu controlezi producția, dacă nu-ți protejezi terenul, dacă nu-ți susții fermierii, ajungi să depinzi. Iar dependența, în agricultură, nu este doar economică. Este strategică.
Astăzi cumperi mai ieftin din exterior. Mâine nu mai ai de ales.
Iar când ajungi în acel punct, nu mai negociezi. Execuți.
Poate că nu vom vedea un „faliment agricol” declarat oficial. Nu va exista o conferință de presă în care cineva să spună clar: am pierdut. În schimb, vom vedea rafturi pline și câmpuri tot mai goale de fermieri români.
Vom vedea producție care nu mai aparține celor care lucrează pământul. Vom vedea sate care dispar încet, fără să mai fie subiect de știre.
Și atunci, în liniștea asta administrată, va deveni evident ceea ce astăzi este încă evitat:
România nu a fost învinsă în agricultură.
A renunțat, pas cu pas, la ea.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
