2026. De ce nu sunt bani pentru poporul român. D-aia. Astăzi, Consiliile de administrație din companiile de stat din România.
INTRODUCERE.
România anului 2026 trăiește într-o schizofrenie bugetară perfect organizată. Pentru cetățeanul obișnuit – austeritate, tăieri, „nu sunt bani”. Pentru cercul restrâns al celor conectați la conducta statului – indemnizații care sfidează orice logică economică și orice urmă de bun-simț administrativ. Nu vorbim de excepții. Vorbim de un mecanism.
În timp ce pensionarii sunt invitați să înțeleagă „contextul fiscal dificil”, iar familiile cu copii sunt învățate să strângă cureaua, în companiile de stat funcționează o realitate paralelă: consilii de administrație plătite regește pentru o activitate care, în unele cazuri, abia dacă poate fi identificată. Nu e o figură de stil. Este o constatare repetată în anchete jurnalistice și confirmată de cifre.
La ROMATSA, de exemplu, membrii Consiliului de Administrație ajung la aproximativ 70.000 – 75.000 de lei brut lunar. Adică peste 14.000 de euro pe lună. Nu pe an. Pe lună. Într-o companie de stat, într-o țară unde salariul mediu abia respiră.
La Autoritatea Aeronautică Civilă Română, bugetele prevăd milioane de lei pentru aceleași structuri de conducere. La Compania Națională Aeroporturi București sau TAROM, indemnizațiile cresc într-un ritm care nu are nicio legătură cu performanța, ci doar cu decizia administrativă a unor acționari tot de stat.
Iar cazul Băncii de Investiții și Dezvoltare este aproape didactic: milioane de lei cheltuite pe salarii, într-o instituție care, timp de doi ani, nu a produs nimic concret. Niciun credit. Nicio garanție. Doar ședințe. Și plată.
Toate aceste realități nu sunt zvonuri. Sunt relatate de presă, documentate, explicate chiar de foști și actuali miniștri. Și totuși, mecanismul continuă.
Pentru că problema nu este una punctuală. Este una structurală: consiliile de administrație au devenit locuri de recompensă politică, nu de guvernanță economică.
Iar de aici începe firul.
În primul capitol intrăm direct în miezul problemei: cum a fost transformat Consiliul de Administrație dintr-un instrument de control într-o formă sofisticată de plată pentru loialitate politică.
CAPITOLUL I – Consiliul de Administrație: de la instrument de control la mecanism de răsplată politică.
În teorie, Consiliul de Administrație este un filtru. Un mecanism de control. O structură care ar trebui să supravegheze managementul, să tragă de mânecă atunci când lucrurile derapează și să protejeze interesul public.
În practică, în România, acest mecanism a fost transformat într-o zonă confortabilă de recompensă pentru fidelitate politică și relații bine întreținute.
Nu este o afirmație gratuită. Este o concluzie care se desprinde din modul în care sunt populate aceste consilii și din traseele profesionale ale celor care ajung acolo.
Luați cazul lui Eduard Bachide.
Membru în Consiliul de Administrație la Compania Națională Aeroporturi București, cu indemnizații consistente, dar în același timp prezent și în CA-ul Romtehnica și angajat al Ministerului Apărării Naționale.
Venituri cumulate din mai multe surse publice. Nu discutăm dacă este legal – pentru că, de multe ori, este. Discutăm dacă este normal ca același om să fie simultan în mai multe puncte-cheie ale statului, toate remunerate generos.
Sau cazul Oanei Marie Arat, membru în CA la ROMATSA, dar și în alte structuri – de la Electrica Serv până la instituții guvernamentale precum MIPE și AFM.
Venituri din mai multe direcții, toate din zona publică. În paralel, și familia acumulând venituri consistente din aceleași ecosisteme instituționale.
Apoi avem exemple precum Laurențiu Andrei Ilie, cu prezențe în mai multe consilii și funcții conexe, sau Gabriel Popa, care adună venituri din universitar, CA-uri și alte structuri de conducere. Nu vorbim despre cazuri izolate. Vorbim despre un tipar.
Un tipar în care aceleași nume circulă între instituții, consilii, companii de stat și ministere. Un circuit închis, greu penetrabil din exterior, unde competența devine secundară, iar accesul este condiționat de relații.
Și mai interesant este că aceste poziții nu vin singure. Ele se suprapun peste alte venituri: salarii de la stat, pensii speciale, indemnizații academice, dividende. De exemplu, Ionuț Purica, membru în CA la Nuclearelectrica, cumulează pensie, venituri academice și alte surse, fără ca imaginea completă a remunerației din CA să fie întotdeauna transparentă în declarațiile publice.
Aici apare problema reală: nu doar nivelul veniturilor, ci lipsa unei legături clare între aceste venituri și performanță. Pentru că, în mod normal, un Consiliu de Administrație ar trebui să fie plătit în funcție de rezultate. În realitate, plata este constantă, indiferent dacă instituția produce sau doar există.
Mai mult, presa a semnalat în repetate rânduri situații în care membri ai acestor consilii participă la un număr redus de ședințe, dar încasează sume care, raportate la timpul efectiv de lucru, devin greu de justificat în orice economie funcțională.
Acesta este punctul în care Consiliul de Administrație încetează să mai fie un instrument de guvernanță și devine un mecanism de distribuire a resurselor.
Iar când acest mecanism este extins la nivel național, în zeci de companii de stat, rezultatul este simplu: o presiune constantă pe buget, fără un echivalent real în performanță.
De aici se leagă următorul nivel al problemei: nu doar cine sunt oamenii și cât câștigă, ci ce produc, concret, aceste structuri.
Pentru că, în unele cazuri, răspunsul este incomod de simplu: aproape nimic.
În capitolul următor intrăm exact acolo unde realitatea devine imposibil de cosmetizat: companii de stat cu activitate minimă sau inexistentă, dar cu bugete generoase pentru conducere.
CAPITOLUL II – Companii care există doar pe hârtie, dar funcționează impecabil la capitolul lefuri.
Dacă primul nivel al problemei ține de cine ocupă scaunele din Consiliile de Administrație, al doilea este și mai greu de digerat: există companii de stat unde activitatea este, în cel mai bun caz, firavă, dar mecanismul de plată funcționează cu o precizie aproape admirabilă.
Cazul Băncii de Investiții și Dezvoltare este deja clasic. Înființată cu un scop strategic clar – să faciliteze accesul companiilor la fonduri europene – instituția a reușit performanța rară de a consuma resurse consistente fără să livreze rezultate concrete în primii ani de existență. Presa a relatat că, timp de doi ani, banca nu a acordat niciun credit și nu a emis nicio garanție. Zero rezultat operațional.
În schimb, partea de cheltuieli a funcționat fără sincope. Aproximativ 20 de milioane de lei pe salarii pentru un aparat de circa 25 de angajați și 10 persoane din conducere.
Adică un cost mediu care duce salariile spre zona de 5.000 de euro lunar – de câteva ori peste media națională. Iar peste aceste sume vin cheltuieli administrative: chirii în clădiri premium, întreținere, utilități – încă milioane bune.
Președintele Directoratului, Dănuț-Leonard Sandu, a încasat sume consistente pentru participarea la doar câteva ședințe.
Conform datelor relatate de presă, pentru trei ședințe, remunerația a depășit 120.000 de lei.
Adică peste 40.000 de lei pentru o singură întâlnire. Nu pentru un proiect finalizat. Nu pentru un rezultat măsurabil. Pentru prezență.
Explicațiile oficiale există. Fostul ministru al Finanțelor, Adrian Câciu, a admis că nivelul salarizării nu a rămas în parametrii inițiali. Marcel Boloș a invocat necesitatea alinierii la piața bancară. Iar actualul ministru, Alexandru Nazare, vorbește despre „moșteniri” și promite schimbări.
Dar aici apare ruptura dintre discurs și realitate: toate aceste explicații vin după ce banii au fost deja cheltuiți. După ce mecanismul a funcționat.
Și nu este un caz izolat.
În zona companiilor municipale din București, presa a semnalat situații în care membrii Consiliilor de Administrație au încasat zeci de mii de lei în structuri cu activitate redusă sau rezultate discutabile. Nu neapărat ilegale. Dar profund discutabile din perspectiva eficienței.
La polul aparent opus, dar cu aceeași logică internă, avem companii funcționale precum ROMATSA sau Autoritatea Aeronautică Civilă Română, unde bugetele generoase pentru conducere coexistă cu un sistem în care legătura dintre performanță și remunerație rămâne difuză. Diferența este că aici există activitate. Însă întrebarea rămâne: justifică ea nivelul indemnizațiilor?
Mai mult, în unele cazuri, bugetele nici măcar nu sunt aprobate definitiv, dar indemnizațiile sunt deja planificate la niveluri ridicate. Promisiunile că „nu vor ajunge la plată” apar ulterior, ca o formă de calmare publică.
Problema de fond nu este doar risipa. Este normalizarea risipei.
Pentru că atunci când o instituție poate funcționa ani de zile fără rezultate concrete, dar cu salarii consistente, mesajul transmis în întreg sistemul este simplu: performanța nu este o condiție. Este, cel mult, un bonus opțional.
Iar acest mesaj se propagă. Dintr-o companie în alta. Dintr-un consiliu în altul. Dintr-un mandat politic în altul.
De aici ajungem inevitabil la următorul strat al problemei: ipocrizia austerității. Pentru că în timp ce aceste mecanisme funcționează nestingherite, discursul public vorbește despre lipsa banilor și necesitatea sacrificiului.
În capitolul următor intrăm exact în această contradicție: austeritate pentru cetățeni, relaxare bugetară pentru rețeaua de stat.
CAPITOLUL III – Austeritate pentru cei mulți, relaxare pentru cei conectați.
Aici ruptura devine brutal de vizibilă. Nu mai vorbim doar despre sume, despre consilii sau despre mecanisme administrative. Vorbim despre două Românii care nu se mai intersectează decât în discursuri: una care plătește și una care încasează.
În aceeași perioadă în care Guvernul invocă deficitul bugetar pentru a justifica tăieri, plafonări și „disciplină fiscală”, în companiile de stat se aprobă sau se propun indemnizații care sfidează exact acest discurs. Nu este o percepție. Este o contradicție documentată.
La ROMATSA, bugetul prevede milioane de lei pentru conducere, din care o parte consistentă merge către membrii Consiliului de Administrație. Aproximativ 75.000 de lei brut lunar pentru un membru neexecutiv. În paralel, în același stat, se discută despre limitarea veniturilor pentru categorii vulnerabile și despre necesitatea „echilibrării” bugetului.
La Autoritatea Aeronautică Civilă Română, aceeași logică: milioane de lei alocate pentru indemnizații, cu componente fixe și variabile. La Compania Națională Aeroporturi București și TAROM, creșterile de indemnizații vin într-un ritm care nu reflectă presiunea austerității, ci ocolirea ei.
Și nu ne oprim aici. În zona feroviară – CFR Infrastructură, CFR Călători – sau în infrastructură rutieră, aceleași tipare: bugete tensionate pentru investiții, dar relativ relaxate când vine vorba de conducere.
În același timp, presa a relatat despre situații care duc absurdul mai departe. La Metrorex, sporuri acordate inclusiv personalului care nu lucrează în condiții dificile – de la angajați din birouri până la poziții administrative.
Nu discutăm neapărat legalitatea, ci logica: într-un an de austeritate, sistemul găsește modalități de a conserva sau chiar extinde aceste beneficii.
Iar imaginea se completează cu cazuri precum cel al lui Alexandru Călin Bădărău, care cumulează venituri din multiple surse – stat, privat, pensie – ajungând la un nivel de remunerare care depășește cu mult media sistemului.
Sau exemplele deja discutate: Eduard Bachide, Oana Marie Arat, Mihai Diaconu – fiecare ilustrând, în felul său, capacitatea sistemului de a concentra venituri în jurul acelorași persoane.
Apare astfel o întrebare simplă, dar incomodă: când Guvernul vorbește despre austeritate, despre cine vorbește, de fapt?
Pentru că, în mod evident, nu despre aceste structuri.
Mai mult, există și o dimensiune politică directă. Premierul Ilie Bolojan a recunoscut problema și a vorbit despre necesitatea reducerii numărului de membri în consilii și plafonarea indemnizațiilor.
Declarațiile există. Intențiile sunt formulate. Dar realitatea din teren arată că aplicarea acestor măsuri este lentă, fragmentată și, în unele cazuri, blocată.
Între timp, mecanismul continuă să funcționeze.
Aceasta este, de fapt, cheia: nu că nu s-ar ști. Nu că nu ar exista reacții. Ci că sistemul are o inerție atât de mare încât reformele devin mai degrabă exerciții de comunicare decât schimbări reale.
Iar cetățeanul vede. Nu neapărat toate cifrele, nu toate detaliile, dar vede diferența. Simte diferența.
Și de aici apare neîncrederea.
Pentru că austeritatea nu doare doar prin efectele economice, ci și prin percepția de nedreptate. Iar când această percepție este alimentată constant de exemple concrete, ea nu mai este doar percepție. Devine concluzie.
Din acest punct, intrăm în ultima piesă a mecanismului: de ce aceste reforme se mișcă atât de greu și cine are interesul real ca lucrurile să rămână așa.
În capitolul următor desfacem exact această rezistență: rețeaua, interesele și blocajele care țin sistemul în loc.
CAPITOLUL IV – Rețeaua care nu cade: interese, conexiuni și rezistența la schimbare.
Dacă până acum am vorbit despre simptome – bani mulți, activitate puțină, austeritate selectivă – aici ajungem la cauză. Pentru că acest sistem nu funcționează din inerție. Funcționează pentru că este apărat. Protejat. Întreținut.
Consiliile de administrație nu sunt doar niște structuri administrative. Sunt noduri într-o rețea. Iar această rețea leagă politicul, administrația, mediul de afaceri și, uneori, zone mult mai sensibile ale statului.
Luați exemplul traseelor profesionale. Eduard Bachide nu apare întâmplător simultan în Ministerul Apărării, în Consiliul de Administrație al Companiei Naționale Aeroporturi București și la Romtehnica. Este exact tipul de poziționare care arată cum se construiește influența: pe mai multe paliere, în paralel.
La fel, Oana Marie Arat – cu prezențe în CA-uri, ministere și instituții publice – sau Mihai Diaconu, cu venituri din mai multe entități de stat, inclusiv din zona financiară. Nu sunt accidente. Sunt exemple ale unui model: acumularea de poziții în puncte-cheie.
Iar acest model are un efect direct: creează dependență reciprocă. Oameni care se regăsesc în aceleași structuri, în aceleași consilii, în aceleași cercuri de decizie. Astăzi votezi într-un CA. Mâine ai nevoie de un vot în altă parte. Sistemul se autosusține.
În acest context, ideea de reformă devine complicată nu tehnic, ci relațional. Pentru că orice reducere de membri, orice plafonare de indemnizații, orice selecție reală pe criterii de competență înseamnă, de fapt, scoaterea unor oameni din sistem.
Iar sistemul reacționează.
Nu frontal. Nu spectaculos. Ci prin întârziere, reinterpretare, diluare. Exact ceea ce vedem în implementarea reformelor anunțate în 2025–2026: măsuri există pe hârtie, dar aplicarea lor este fragmentată.
Un alt exemplu relevant este legat de PNRR. Comisia Europeană a semnalat probleme legate de guvernanța corporativă în companiile de stat, inclusiv numirile politice.
Consecința? Blocarea unor fonduri. Reacția? Lansarea de proceduri de selecție pentru consilii – la Romgaz, Nuclearelectrica, Hidroelectrica, Transelectrica și altele.
Sună bine. Dar întrebarea reală este: selecție pe bune sau reconfigurare a aceleiași rețele?
Pentru că experiența ultimilor ani arată că sistemul are o capacitate remarcabilă de adaptare. Nu dispare. Se reorganizează.
Un alt element-cheie este lipsa de transparență completă. Declarații de avere incomplete sau întârziate, venituri din CA-uri care nu apar explicit, cumuluri greu de urmărit. Nu neapărat ilegale, dar suficient de opace încât să împiedice o imagine clară.
Cazul lui Cătălin Andrei Dascăl, cu venituri de peste un milion de lei anual din diverse activități, sau situațiile în care indemnizațiile din CA-uri nu sunt detaliate complet în declarațiile publice, arată exact această problemă: informația există, dar este fragmentată.
Iar când informația este fragmentată, responsabilitatea devine difuză.
În final, trebuie spus clar: acest sistem nu este rezultatul unui singur partid sau al unui singur guvern. Este rezultatul unei continuități. O construcție care a traversat ani, mandate, schimbări de putere.
De aceea rezistă.
Pentru că nu aparține cuiva anume. Aparține tuturor celor care au avut acces la el și nu au avut interesul real să-l schimbe.
Și aici ajungem la punctul final al analizei: dacă problema este sistemică, atunci și impactul este sistemic.
În concluzii, vom pune direct întrebarea pe care toată această construcție o ocolește: cât ne costă, de fapt, această rețea și cine plătește nota de plată.
CONCLUZII – Nota de plată nu dispare. Doar se mută.
După ce tragi linie peste toate aceste exemple, nu mai rămâne loc pentru ambiguități. Nu vorbim despre derapaje izolate. Nu vorbim despre „excepții regretabile”. Vorbim despre un sistem coerent, funcțional și, mai ales, costisitor.
Costisitor nu doar în bani – deși vorbim de milioane și milioane de lei anual –, ci în încredere. Pentru că fiecare indemnizație de 70.000 de lei pe lună, fiecare cumul de funcții, fiecare consiliu care produce mai puțin decât consumă transmite același mesaj: regulile nu sunt aceleași pentru toți.
Cazurile concrete sunt prea multe ca să mai fie ignorate. De la ROMATSA, unde indemnizațiile ating niveluri greu de justificat raportat la realitatea economică a țării, până la Banca de Investiții și Dezvoltare, unde presa a semnalat ani de funcționare fără rezultate concrete, dar cu bugete generoase pentru salarii.
De la rețelele de cumul de funcții – Eduard Bachide, Oana Marie Arat, Mihai Diaconu – până la veniturile extinse din multiple surse ale unor personaje precum Cătălin Andrei Dascăl sau Alexandru Călin Bădărău.
Nu discutăm doar despre sume. Discutăm despre un model de funcționare.
Un model în care:
- performanța este opțională;
- responsabilitatea este diluată;
- iar plata este garantată.
În acest context, discursul despre austeritate devine greu de susținut fără o doză serioasă de neîncredere din partea publicului. Pentru că oamenii nu reacționează doar la tăieri. Reacționează la nedreptate.
Când unui pensionar i se spune că „nu sunt bani”, dar în același timp un membru de CA încasează zeci de mii de lei pentru câteva ședințe, problema nu mai este economică. Devine morală.
Iar această ruptură se adâncește cu fiecare exemplu nou.
Reformele anunțate – reducerea numărului de membri, plafonarea indemnizațiilor, selecții mai stricte – sunt, pe hârtie, pași în direcția corectă. Dar realitatea arată că sistemul nu se schimbă prin declarații. Se schimbă prin decizii aplicate. Consecvent. Fără excepții convenabile.
Până atunci, mecanismul rămâne în picioare.
Și aici este esența: banii nu dispar. Nu se pierd în mod misterios. Ei sunt direcționați. Constant. Previzibil. Legal, de multe ori. Dar profund discutabil din perspectiva interesului public.
Iar când vine momentul ajustării bugetului, nota de plată nu este împărțită egal.
Este mutată.
De la consilii, la cetățeni.
De la rețea, la contribuabil.
De la privilegiați, la cei fără pârghii.
Asta explică, în fond, titlul: nu pentru că nu sunt bani.
Ci pentru că sunt deja luați.
EPILOG – Adevărul care nu mai poate fi cosmetizat.
România nu este o țară săracă. Este o țară în care banii publici sunt administrați cu o generozitate selectivă, atent direcționată și bine apărată.
Nu lipsa resurselor este problema. Ci felul în care ele sunt distribuite.
În timp ce statul cere răbdare de la cei mulți, oferă stabilitate financiară celor conectați. În timp ce invocă responsabilitatea fiscală, tolerează mecanisme care o golesc de conținut. Nu prin ilegalitate evidentă, ci printr-o formă de „normalitate” construită în ani, strat peste strat.
Consiliile de administrație nu sunt doar o temă de presă. Sunt o radiografie a unui sistem care a învățat să funcționeze pentru sine.
Iar întrebarea nu mai este dacă acest sistem există. Este cât timp mai poate fi ignorat fără consecințe reale.
Pentru că, la final, nu cifrele revoltă cel mai tare.
Ci sentimentul că regula nu este regula pentru toți.
Și, mai ales, că nota de plată ajunge mereu la aceiași.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
https://adevarul.ro/economie/artificiile-statului-pentru-plata-unor-bugetari-de-2454870.html
