2026. Alianța USR-PSD-PNL-UDMR lasă România în curu’ gol.
INTRODUCERE.
România se pregătește să devină, pe hârtie, un jucător energetic regional. În realitate, riscă să rămână doar o benzinărie fără chei, în care alții decid cine alimentează și la ce preț.
Povestea gazelor din Marea Neagră, în special a zăcământului Neptun Deep, nu este doar o poveste despre resurse. Este o radiografie a modului în care statul român își administrează — sau, mai exact, își cedează — propriul viitor.
Informațiile apărute în spațiul public, ridică o întrebare simplă, dar devastatoare: cum ajunge statul român, prin Romgaz, să plătească peste un miliard de dolari pentru o participație într-un zăcământ al cărui gaz fusese deja contractat, în parte, către o companie controlată de statul ungar?
Nu vorbim despre o speculație, ci despre un mecanism contractual despre care presa a relatat: obligații asumate anterior de ExxonMobil de a livra aproape 2 miliarde de metri cubi anual către o entitate controlată de guvernul de la Budapesta, în orbita politică a lui Viktor Orbán.
În paralel, statul român, prin decizia Ministerului Energiei condus la momentul cheie de Virgil Popescu, a ales să cumpere compania — nu doar activele — preluând astfel și obligațiile acesteia.
O decizie tehnică? Poate. O decizie strategică? Aici începe problema.
Pentru că, în timp ce oficialii vorbesc despre „securitate energetică europeană” și „exporturi infime”, întrebarea de fond rămâne: cine a negociat, în numele statului român, condițiile în care resursa pleacă înainte ca beneficiul intern să fie asigurat?
Mai mult, dacă aceste contracte au existat și au fost cunoscute, de ce nu au fost explicate public înainte de tranzacție? Și, mai ales, cine răspunde pentru situația în care România ajunge să cumpere scump ceva ce nu mai controlează pe deplin?
Aici nu discutăm doar despre gaze. Discutăm despre capacitatea unui stat de a-și apăra interesul.
În primul capitol intrăm în miezul problemei: cum a fost construit, pas cu pas, cadrul legal și contractual care a permis această situație — de la guvernul lui Mugur Isărescu până la deciziile recente ale autorităților.
CAPITOLUL I – Cum a început totul: concesionarea resurselor și prima verigă slabă.
Povestea Neptun Deep nu începe nici cu ExxonMobil, nici cu Romgaz și nici măcar cu scandalurile recente. Începe mult mai devreme, în anul 2000, când guvernul condus de Mugur Isărescu pune prima cărămidă a ceea ce avea să devină un mecanism greu de controlat ulterior.
Prin HG nr. 1.233/2000, statul român concesionează perimetrul XIX Neptun către două entități: Petrom — pe atunci integral deținută de stat — și compania franceză Elf Aquitaine. Pe hârtie, o asociere logică: statul rămâne prezent, partenerul străin aduce expertiză. În realitate, o primă cedare de control mascată sub umbrela „parteneriatului strategic”.
Ulterior, lucrurile încep să alunece metodic. Elf Aquitaine devine Total, iar Petrom ajunge, prin privatizarea din 2004, sub controlul OMV — una dintre cele mai discutate tranzacții din economia României, inclusiv prin prisma condițiilor favorabile acordate investitorului. Statul român nu doar că pierde controlul asupra Petromului, dar își diluează indirect influența asupra resurselor din Marea Neagră.
În 2008 intră în scenă ExxonMobil, care preia participația francezilor și devine partener al OMV Petrom. Din acest moment, statul român dispare complet din structura de control a exploatării. Resursa rămâne „proprietate publică”, dar decizia economică și comercială se mută în afara granițelor.
Și aici apare întrebarea pe care nimeni nu a tratat-o serios la momentul respectiv: cum îți aperi interesul național când nu mai ești la masa la care se împart deciziile?
Mai departe, lucrurile devin și mai interesante. Potrivit informațiilor apărute în presă, inclusiv cele prezentate de analistul Petrișor Peiu, ExxonMobil ar fi încheiat contracte de vânzare în avans pentru gazul din Neptun Deep. Nu vorbim despre intenții, ci despre obligații contractuale — aproximativ 1,9 miliarde de metri cubi anual, timp de 8 ani.
Dacă aceste informații se confirmă, apare o problemă juridică și politică majoră: cum poate o companie să promită vânzarea unei resurse care aparține statului român fără ca statul să fie, explicit, parte în acel acord?
Există doar două variante: fie statul a știut și a acceptat tacit, fie statul nu a știut — iar atunci vorbim despre o neglijență de proporții. Niciuna dintre variante nu arată bine.
Mai mult, mecanismul financiar invocat — contracte de vânzare în avans pentru a garanta finanțarea investiției — este unul uzual în industrie. Dar uzual nu înseamnă automat și avantajos pentru statul care deține resursa. Pentru că, în lipsa unor condiții ferme impuse de autorități, aceste contracte pot bloca ani întregi flexibilitatea comercială a producției.
În paralel, statul român continua să privească. Sau, mai exact, să reacționeze târziu. Legea offshore din 2018, modificată sub presiunea pieței și a companiilor, a fost mai degrabă un exercițiu de echilibristică decât o demonstrație de forță. Liviu Dragnea și guvernările succesive au oscilat între tentația de a stoarce mai mult de la investitori și nevoia de a nu-i speria complet.
Rezultatul? Proiect blocat ani de zile. Decizii amânate. Incertitudine legislativă. Iar între timp, actorii privați și-au securizat pozițiile.
Aceasta este prima verigă slabă: un stat care a cedat inițial controlul, apoi a încercat să-l recupereze fără instrumente reale și, în final, s-a trezit reacționând la decizii deja luate de alții.
În capitolul următor intrăm exact în punctul în care situația devine critică: momentul deciziei Romgaz de a cumpăra participația ExxonMobil — și, odată cu ea, posibilele obligații ascunse.
CAPITOLUL II – Tranzacția care ridică semne de întrebare: Romgaz cumpără și ce se vede, și ce nu se vede.
Momentul în care Romgaz decide să cumpere participația ExxonMobil din Neptun Deep ar fi trebuit să fie o demonstrație de forță a statului român. În teorie, revenirea în jocul mare, recâștigarea controlului asupra unei resurse strategice, corectarea unei erori istorice.
În practică, însă, această mișcare ridică o întrebare incomodă: a cumpărat statul român control… sau a cumpărat, la pachet, și obligațiile altora?
În decembrie 2020, directorul general al Romgaz de atunci, Adrian Volintiru, îi transmite o scrisoare ministrului Energiei, Virgil Popescu.
Nu o notă banală, ci un avertisment administrativ în toată regula: există două opțiuni — achiziția acțiunilor companiei deținute de Exxon sau preluarea unor active. Diferența nu este semantică. Este esențială.
Pentru că, atunci când cumperi acțiuni, nu cumperi doar participația într-un proiect. Cumpărați și trecutul acelei companii. Contracte, obligații, eventuale penalități. Cu alte cuvinte, nu intri într-o casă goală, ci într-una mobilată — inclusiv cu datorii ascunse în sertare.
Potrivit informațiilor prezentate în spațiul public și analizate de Petrișor Peiu, una dintre aceste obligații ar fi fost contractul de livrare a aproximativ 1,9 miliarde de metri cubi de gaz anual către compania ungară, preluată ulterior de statul lui Viktor Orbán.
Dacă această obligație a fost activă la momentul tranzacției, atunci întrebarea devine brutal de simplă: a fost statul român informat complet despre ceea ce cumpără?
Și mai important: a acceptat conștient această situație sau a fost pus în fața faptului împlinit?
Valoarea tranzacției — aproximativ 1,06 miliarde de dolari — adâncește suspiciunea. În condițiile în care investițiile realizate de ExxonMobil în faza de explorare erau estimate la circa 700–800 de milioane de dolari, diferența nu este una neglijabilă.
Explicația oficială ține de potențialul zăcământului. Explicația neoficială, sugerată în spațiul public, este mai incomodă: prețul ar putea include și costuri indirecte, inclusiv eventuale despăgubiri sau obligații contractuale asumate anterior.
Dar aici intervine un alt element care transformă o tranzacție discutabilă într-una opacă: secretizarea contractului.
Decizia de a nu face publice detaliile acordului — într-un proiect de asemenea anvergură, cu impact direct asupra securității energetice — nu este doar o problemă de transparență. Este o problemă de încredere publică. Pentru că, în lipsa informației, orice suspiciune devine legitimă.
Ministerul Energiei, condus atunci de Virgil Popescu, nu a oferit explicații detaliate privind aceste obligații. Nici ulterior, sub conducerea lui Sebastian Burduja, lucrurile nu au fost clarificate în profunzime, fiind preferat un discurs general despre „securitate energetică” și „beneficii pe termen lung”.
În paralel, contractele în avans sunt prezentate drept o practică standard în industrie. Corect. Dar standard pentru cine? Pentru companii care își securizează profitul sau pentru state care își securizează interesul?
Pentru că există o diferență majoră: o companie își maximizează câștigul. Un stat ar trebui să maximizeze beneficiul public.
Iar aici apare ruptura. Pentru că, în timp ce statul român cumpără scump o participație, există indicii că o parte semnificativă din producția viitoare este deja direcționată contractual în afara țării.
Nu este ilegal. Dar este, cel puțin, discutabil din punct de vedere strategic.
Aceasta este a doua verigă slabă: o decizie luată sub presiunea timpului, într-un context neclar, cu informații incomplete pentru public și cu posibile consecințe pe termen lung.
În capitolul următor mergem mai departe: cine beneficiază concret de aceste aranjamente și cum ajunge gazul românesc să alimenteze economiile altor state — în timp ce România rămâne, din nou, furnizor de materie primă.
CAPITOLUL III – Cine câștigă, de fapt: traseul gazului și beneficiarii reali.
După concesiuni discutabile și o tranzacție care ridică mai multe întrebări decât răspunsuri, ajungem la miezul problemei: cine beneficiază concret de gazul din Marea Neagră? Pentru că, dincolo de declarațiile oficiale și de limbajul tehnic, realitatea economică este simplă — resursa pleacă acolo unde există contracte.
Potrivit informațiilor apărute în presă și declarațiilor lui Petrișor Peiu, o parte semnificativă din producția viitoare a zăcământului Neptun Deep ar fi fost deja „rezervată” prin contracte încheiate anterior de ExxonMobil. Beneficiarul: o companie din Ungaria, aflată în zona de control a statului condus de Viktor Orbán.
Această companie, devenită ulterior parte din grupul MVM, nu este un jucător oarecare. Este instrumentul energetic al statului ungar, într-o strategie bine definită de securizare a resurselor. Ungaria nu are resurse naturale semnificative, dar are o politică agresivă de a-și asigura accesul la energie. Și, din toate aparențele, reușește.
În paralel, OMV Petrom — partenerul Romgaz în proiect — confirmă existența unor contracte de vânzare în avans, inclusiv către piața germană, prin acorduri cu companii precum Uniper. Oficial, aceste volume sunt „infime”, sub 1% din producție. Neoficial, ele indică o direcție clară: gazul românesc intră într-o rețea europeană în care România nu dictează regulile.
Ministerul Energiei, prin vocea lui Sebastian Burduja, insistă că nu există niciun pericol pentru consumul intern și că România va produce dublu față de necesar. O afirmație liniștitoare, dar incompletă. Pentru că problema nu este doar cantitatea, ci și valoarea adăugată.
Exportăm gaz brut și importăm produse finite. Exact modelul economic pe care România îl repetă de decenii.
În timp ce alte state își construiesc industrii în jurul resurselor — petrochimie, îngrășăminte, energie ieftină pentru industrie — România riscă să rămână la nivelul de furnizor. Un exemplu concret: combinatul Azomureș, cândva pilon al industriei de îngrășăminte, funcționează intermitent, afectat de prețul gazului. În același timp, gazul care ar putea susține această industrie pleacă spre alte piețe.
Aici apare ruptura majoră între discurs și realitate. Oficial, România contribuie la „securitatea energetică europeană”. Neoficial, își reduce propriile șanse de reindustrializare.
Și mai există un element care merită atenție: infrastructura. Conductele BRUA și Tuzla–Podișor, finanțate inclusiv din bani publici, sunt prezentate ca investiții strategice. În practică, ele facilitează exportul. Nu este neapărat un lucru rău — dar devine problematic în absența unei strategii interne clare.
Cu alte cuvinte, statul român a investit în infrastructură care permite plecarea resursei, fără să se asigure că există o prioritate reală pentru utilizarea ei în economie.
În timp ce Ungaria își securizează contracte pe termen lung, Germania își consolidează aprovizionarea, iar companiile își garantează profitul, România rămâne prinsă între discursuri politice și realități contractuale.
Aceasta este a treia verigă slabă: lipsa unei strategii coerente care să transforme resursa în dezvoltare economică internă.
În capitolul următor mergem și mai departe: cine răspunde politic pentru această situație și cum se leagă deciziile luate de-a lungul anilor într-un lanț de responsabilitate pe care nimeni nu pare dispus să și-l asume.
CAPITOLUL IV – Lanțul slăbiciunilor: mulți decidenți, puțină asumare.
Dacă în capitolele anterioare am văzut cum s-a construit mecanismul și cine pare să beneficieze de el, acum ajungem la întrebarea care deranjează cel mai mult: cine răspunde?
Pentru că povestea Neptun Deep nu este opera unui singur om. Este rezultatul unui șir de decizii politice, administrative și economice întinse pe mai bine de două decenii. Un lanț lung, în care fiecare verigă a „contribuit”, dar în care, paradoxal, responsabilitatea pare să se evapore.
Începutul îl avem în guvernarea lui Mugur Isărescu, când concesiunea a fost acordată în condiții care au permis ulterior pierderea controlului. Continuarea vine în perioada privatizării Petrom, sub guvernarea lui Adrian Năstase, când statul român a acceptat un pachet de condiții favorabile pentru OMV. O tranzacție care, deși legală, a fost constant criticată pentru dezechilibrul ei.
Mai departe, intrăm în zona deciziilor moderne, unde lucrurile devin și mai greu de justificat prin „moștenire”. Legea offshore din 2018, asociată politic cu perioada lui Liviu Dragnea, a fost modificată într-un climat de tensiune între stat și companii. Rezultatul: blocaj. Investitorii au tras frâna, statul a pierdut ani întregi.
Apoi vine momentul critic al tranzacției. Sub mandatul ministrului Virgil Popescu, statul român, prin Romgaz, decide să cumpere participația ExxonMobil. Decizia este prezentată ca una strategică. Dar lipsa transparenței și refuzul de a detalia condițiile reale ale contractului au alimentat suspiciunile.
Iar aici apare un tipar: decizii majore, luate fără explicații complete pentru public.
Mai departe, actuala conducere a Ministerului Energiei, prin Sebastian Burduja, a preluat proiectul și a dus discursul într-o zonă optimistă: securitate energetică, exporturi minore, beneficii pentru România. Un discurs coerent, dar care evită răspunsul la întrebările sensibile: ce obligații există deja și cât de mult mai controlează statul fluxul real al gazului?
În paralel, în spațiul public apar acuzații politice dure, precum cele lansate de Petrișor Peiu, care vorbește despre o „cedare” a resurselor. Aceste afirmații sunt parte a luptei politice, dar ele se sprijină pe un teren fertil: lipsa de transparență.
Și nu putem ignora nici contextul mai larg. România nu este singura țară care exportă resurse. Diferența este că alte state își negociază poziția dintr-o poziție de forță. Aici, impresia generală este de reacție, nu de strategie.
În tot acest lanț, instituțiile-cheie — de la Agenția Națională pentru Resurse Minerale până la ministerele de resort — apar mai degrabă ca executanți decât ca gardieni ai interesului public. Iar când lucrurile scapă de sub control, răspunderea devine difuză.
Nimeni nu a greșit decisiv. Dar, cumulat, deciziile au dus exact aici.
Aceasta este a patra verigă slabă: responsabilitate împărțită până la diluare, în care fiecare decident invocă contextul, moștenirea sau necesitatea momentului.
În capitolul următor închidem cercul: ce pierde concret România din această ecuație și dacă mai există spațiu real de corecție.
CAPITOLUL V – Nota de plată: ce pierde România și cât mai poate recupera.
După două decenii de concesiuni, privatizări, blocaje și decizii opace, ajungem la întrebarea care contează cu adevărat pentru cetățean: ce pierde România din această ecuație?
Răspunsul nu este unul spectaculos, dar este constant și apăsător: pierde oportunitate. Pierde timp. Pierde valoare adăugată. Și, poate cel mai grav, pierde controlul asupra modului în care își transformă resursele în dezvoltare.
Oficial, România nu pierde nimic. Statul, prin Romgaz, deține 50% din proiectul Neptun Deep. Redevențele și impozitele rămân în țară. Producția estimată ar urma să dubleze consumul intern. Totul sună corect, coerent și liniștitor.
Dar economia reală nu funcționează pe comunicate.
Dacă o parte din producție este deja contractată în avans — către Ungaria, Germania sau alte piețe — atunci marja de manevră a statului devine limitată. Nu zero, dar nici decisivă. Pentru că, în economie, cine semnează primul contractul stabilește direcția.
Și aici apare pierderea invizibilă: lipsa unei strategii industriale care să folosească gazul ca motor intern.
România ar fi putut face ceea ce alte state au făcut de decenii: să lege resursa de industrie. Petrochimie, îngrășăminte, producție de energie competitivă. În schimb, realitatea arată altfel.
Exemplele sunt la vedere: Azomureș funcționează sub presiunea costurilor, alte capacități industriale au fost închise sau reduse drastic, iar deficitul comercial pe produse chimice rămâne unul dintre cele mai mari.
Cu alte cuvinte, România riscă să repete un model vechi: exportă materie primă și importă produse finite, la prețuri mai mari. Diferența nu o pierd companiile. O pierde economia.
În paralel, infrastructura construită — conducte precum BRUA sau Tuzla–Podișor — facilitează această realitate. Ele sunt prezentate drept proiecte strategice, dar fără o politică industrială coerentă în spate, devin simple autostrăzi pentru resursele care pleacă.
Ministerul Energiei, prin Sebastian Burduja, insistă că statul are pârghii legale pentru a interveni în caz de nevoie. Corect. Legea permite restricții temporare, priorități pentru consumul intern, mecanisme de control.
Întrebarea este însă alta: vor fi folosite aceste pârghii sau vor rămâne doar instrumente teoretice?
Pentru că, în practică, intervențiile statului în contracte comerciale sunt rare și complicate. Și, de cele mai multe ori, vin cu costuri — inclusiv juridice și financiare.
Pe de altă parte, există și o realitate care nu poate fi ignorată: exportul nu este, în sine, o problemă. România face parte dintr-o piață europeană. Solidaritatea energetică este reală. Dar diferența dintre o țară care exportă din surplus și una care exportă din lipsă de strategie este esențială.
Aici este miza reală.
Pentru că, dacă România ajunge să aibă gaz, dar să nu aibă industrie, atunci a ratat exact ceea ce conta. Nu cantitatea, ci utilizarea.
Aceasta este a cincea verigă slabă: incapacitatea de a transforma o resursă strategică într-un avantaj economic durabil.
Iar întrebarea finală nu mai este cine a greșit. Ci dacă mai există timp să corectăm.
În continuare, tragem linie: concluziile — fără menajamente.
CONCLUZII – România, între resursă și renunțare controlată.
Povestea gazelor din Marea Neagră nu este, în esență, despre Ungaria, Germania sau despre companii precum ExxonMobil ori OMV. Este despre România. Despre modul în care statul român își gestionează — sau își scapă printre degete — propriile resurse.
Lanțul deciziilor este clar. De la concesiunea acordată în vremea lui Mugur Isărescu, la privatizarea Petrom din perioada lui Adrian Năstase, la blocajele legislative din epoca Liviu Dragnea și până la decizia de cumpărare a participației Exxon sub mandatul lui Virgil Popescu — fiecare etapă a adăugat o piesă într-un puzzle care, astăzi, arată incomod.
Nu există un „vinovat unic”. Există, însă, o succesiune de decizii care, puse cap la cap, au dus la același rezultat: un stat care reacționează, în loc să conducă.
În tot acest timp, alții au făcut ceea ce statele serioase fac: și-au securizat interesul. Ungaria, prin structuri apropiate de politica lui Viktor Orbán, și-a asigurat accesul la resurse. Germania, prin contracte comerciale, își consolidează aprovizionarea. Companiile și-au garantat profitul prin contracte în avans.
România? România explică. Altceva nimic.
Explică de ce exportul este „infim”. Explică de ce „nu există pericol”. Explică de ce „este uzual” ca producătorii să vândă în avans. Explicații corecte tehnic, dar insuficiente strategic.
Pentru că problema nu este dacă exportăm. Problema este cum exportăm și ce rămâne în urmă.
În acest moment, există două Românii paralele. Una, oficială, în care Sebastian Burduja vorbește despre securitate energetică, dublarea producției și beneficii bugetare. Alta, reală, în care industria chimică se stinge, iar exemple precum Azomureș devin simboluri ale unei economii care nu mai are acces competitiv la propria resursă.
Între aceste două Românii există o ruptură. Iar această ruptură nu este ideologică. Este economică.
Cât despre transparență — elementul care ar putea calma orice suspiciune — ea lipsește exact acolo unde ar conta cel mai mult. Contracte secretizate, detalii neclare, explicații parțiale. În absența lor, orice suspiciune devine legitimă, iar încrederea publică se erodează.
Și mai există un aspect care nu poate fi ignorat: prețul deciziilor. Nu doar cel plătit de Romgaz pentru participația cumpărată, ci prețul pe termen lung. Prețul unei industrii care nu mai există. Prețul unei oportunități ratate.
România nu este o țară fără resurse. Este o țară care, prea des, nu știe ce să facă cu ele.
Iar concluzia, oricât de incomodă ar fi, este aceasta: nu am pierdut gazul. Dar riscăm să pierdem ceea ce era mai important — controlul asupra modului în care acest gaz ne-ar fi putut schimba economia.
Epilogul nu va aduce liniște. Va pune, direct, degetul pe rană.
EPILOG – De la resursă la hoție și corupție.
România stă astăzi pe propriile resurse, dar privește spre ele cu ochii închiși. Gazele din Marea Neagră nu sunt doar o cifră în statisticile de export sau un subiect pentru conferințe de presă. Ele sunt testul clar al capacității statului de a transforma bogăția naturală în securitate, în industrie și în bunăstare reală pentru cetățean.
În loc să exploatăm inteligent ceea ce este al nostru, ne pierdem în explicații, în blocaje legislative și în contracte semnate pe genunchi. În timp ce vecinii și partenerii strategici își pun rezervele la adăpost, România explică — explică de ce nu se poate mai mult, explică de ce „așa e normal”. Dar normalul ăsta costă: pierdem timp, pierdem oportunități, pierdem credibilitate internațională.
Iar în final, prețul nu îl plătesc doar companiile de stat sau guvernanții din ziua respectivă. Prețul îl plătim cu toții: cetățenii care așteaptă energie mai ieftină, industrie mai puternică și viitor economic predictibil.
Gazul nu s-a pierdut. Dar lecția este clară: cine nu înțelege valoarea controlului asupra propriei resurse, va plăti mai scump decât dacă ar fi învățat să-l gestioneze responsabil. România trebuie să aleagă între a fi martorul propriului său potențial sau a fi spectator pasiv al deciziilor altora.
Epilogul nu oferă scuze, oferă adevărul — dur, incomod, dar necesar.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
https://www.cotidianul.ro/petrisor-peiu-noi-romanii-cu-ce-ne-alegem/
