2026. Corupția din România – artă și precizie. Statul capturat între șpagă, influență și rețele de putere.
Introducere – România, țara în care șpaga nu mai bate la ușă. A intrat și și-a făcut birou.
România anului 2026 arată ca o țară în care corupția nu mai pare un accident, o excepție sau o rușine. Prea des, pare un mecanism uns, verificat și repetat până când devine aproape banal. O țară în care prea mulți cetățeni ridică din umeri și spun resemnați:
„Așa merge treaba”.
Numai că exact aici începe dezastrul. În clipa în care furtul, traficul de influență, favorurile politice și jocurile de culise nu mai șochează pe nimeni, statul începe să putrezească din interior, încet, rece și fără zgomot.
Ce vedem în ultimele luni? Un primar prins în flagrant de procurorii europeni, potrivit anchetatorilor, în timp ce ar fi primit bani pentru „mersul lin” al unui contract cu fonduri europene. Secretari de stat și oameni instalați în funcții importante ajung în atenția DNA pentru presupuse fapte de corupție sau influență exercitată asupra instituțiilor.
Numiri contestate, transferuri accelerate, rude, fini, apropiați și oameni „de încredere” care par să circule prin sistem ca și cum statul ar fi o proprietate de familie.
Iar peste toate acestea plutește o întrebare simplă și dureroasă: cine plătește nota? Răspunsul este la fel de simplu – omul obișnuit. Cetățeanul care muncește, plătește taxe și primește, la schimb, drumuri proaste, spitale obosite, agricultură lăsată în paragină și instituții care prea des par să se miște numai când scandalul explodează public.
În paralel, presa a semnalat ani la rând conexiuni între politică, afaceri, influență și bani mulți. De la terenuri râvnite și afaceri imobiliare controversate până la zboruri private, relații de putere și explicații care, de multe ori, sună mai degrabă ca exerciții de imagine decât ca răspunsuri convingătoare.
Și dacă toate acestea par episoade separate, tocmai aici este problema: poate că nu sunt. Poate că reprezintă doar câteva picături dintr-un ocean mult mai murdar. Iar primul exemplu vine dintr-o comună din Bihor, unde, potrivit procurorilor europeni, șpaga ar fi avut tarif clar și precizie aproape contabilă.
Capitolul I – Flagrantul care nu trebuia să surprindă pe nimeni: mita ca metodă de administrație.
România are o problemă gravă. Nu doar cu șpaga, ci cu obișnuința față de șpagă. Cu acel reflex toxic care face ca, atunci când un politician, un primar sau un funcționar este prins de procurori, reacția multora să nu mai fie indignarea, ci un oftat sec: „Încă unul”. Asta spune mult despre starea țării. Când corupția nu mai șochează, înseamnă că a început să fie tratată ca parte din decor.
În mai 2026, procurorii Parchetului European (EPPO) au anunțat că primarul UDMR al comunei Buduslău, din județul Bihor, Kócza István, a fost prins în flagrant în timp ce primea, potrivit anchetatorilor, 150.000 de lei – ultima tranșă dintr-o sumă totală de aproximativ 200.000 de lei, pretinsă în legătură cu un contract finanțat din bani europeni pentru modernizarea infrastructurii agricole.
Procurorii susțin că edilul ar fi cerut aproximativ 5% din valoarea contractului, adică echivalentul unei „taxe” neoficiale pentru ca lucrurile să meargă fără probleme și plățile să fie accelerate.
Dacă aceste acuzații se confirmă, atunci tabloul este revoltător prin simplitatea lui brutală. Nu vorbim despre un jaf spectaculos, cu milioane ascunse în paradisuri fiscale. Vorbim despre ceva infinit mai periculos: rutina. O presupusă normalizare a ideii că banul public sau european poate fi însoțit de o taxă paralelă, neoficială, în care cine vrea să lucreze trebuie să „ungă rotițele”. Nu ca excepție, ci aproape ca procedură.
Și aici apare întrebarea care ustură: câți bani europeni s-au împotmolit de-a lungul anilor în astfel de practici? Câte drumuri agricole, școli, rețele de apă sau proiecte locale au ajuns să coste mai mult, să fie întârziate sau să fie făcute prost pentru că, potrivit numeroaselor anchete și relatări de presă din ultimii ani, prin multe locuri pare să fi funcționat aceeași logică: „dai ceva, merge treaba; nu dai, apar probleme”?
Cazul lui Kócza István nu apare din neant. România a mai văzut primari, președinți de consilii județene și oameni de partid ajunși în dosare de corupție. Numele diferă, mecanismul pare că se repetă. Ani la rând, presa și procurorii au documentat situații în care bani publici și europeni au trecut prin filtre politice sau administrative care ridică serioase semne de întrebare.
Nu trebuie uitat nici un detaliu esențial: potrivit EPPO, suspiciunile privind edilul din Buduslău datează încă din octombrie 2025. Asta înseamnă luni de monitorizare și strângere de probe înainte de flagrant. Nu a fost un accident, nu a fost o întâmplare de moment și nici o simplă bârfă locală. Procurorii europeni spun că au urmărit un mecanism presupus de pretindere și primire de bani în tranșe. Primarul a negat acuzațiile când a fost contactat de presă.
Dar adevărata problemă nu este doar un singur nume. Problema este sistemul care permite ca un primar să ajungă, potrivit anchetatorilor, să creadă că poate cere procente dintr-un contract european fără să se întâmple nimic. Cine a creat această senzație de impunitate? Cine a închis ochii? Cine a făcut din administrația locală un loc unde prea mulți confundă funcția publică cu o moșie personală?
Pentru că, dacă într-o comună mică se poate ajunge la suspiciuni de acest tip în jurul unui contract european de aproximativ 770.000 de euro, ce se întâmplă acolo unde miza nu este de sute de mii, ci de zeci sau sute de milioane?
Iar dacă la nivel local vedem suspiciuni privind bani și influență, la nivel central tabloul devine și mai apăsător: ministere, funcții grele, relații politice și oameni care, potrivit anchetatorilor, par să fi confundat interesul public cu interesul de grup.
Capitolul II – Funcția publică sau rețeaua de cumetrie? Statul ca moșie de partid.
Dacă în comuna Buduslău vorbim despre suspiciuni privind bani ceruți, potrivit procurorilor europeni, pentru ca un contract să meargă „fără probleme”, la nivel central lucrurile devin mai sofisticate. Aici nu mai vezi plicul, ci biroul elegant, funcția grea, titulatura pompoasă și limbajul birocratic care încearcă să facă lucrurile să pară normale. Numai că, uneori, în spatele hârtiilor și ștampilelor apare aceeași întrebare care bântuie România de zeci de ani: cine conduce statul – legea sau rețeaua?
În 2026, numele lui Flavius Nedelcea, secretar de stat în Ministerul Economiei, a intrat în atenția publică după ce, potrivit informațiilor citate de presă din surse judiciare, a fost reținut de DNA într-un dosar care vizează fapte de corupție.
Nu vorbim despre un funcționar oarecare. Din poziția sa, Nedelcea coordona activitatea Direcției Resurse Minerale și Direcției Administrarea Participațiilor Statului – zone unde se învârt interese economice uriașe și unde deciziile pot muta bani, influență și oameni.
Potrivit informațiilor apărute în spațiul public, acuzațiile îl vizează pentru presupuse presiuni asupra conducerii ANPC pentru schimbarea șefei Protecției Consumatorului Caraș-Severin. Dacă aceste informații vor fi confirmate de anchetă, întrebarea devine una simplă și extrem de incomodă: de când instituțiile publice sunt mutate dintr-o parte în alta după preferințele unor oameni politici sau ale unor grupuri de influență? De când statul funcționează pe logica „omul nostru” și nu pe competență?
Contextul politic nu este deloc lipsit de importanță. Flavius Nedelcea este finul lui Ion Mocioalcă, unul dintre cei mai influenți lideri politici ai Carașului în ultimele decenii, om cu conexiuni solide în PSD și în structurile puterii.
Că e bine sau nu, numele lui Ion Mocioalcă, plantat de Sorin Grindeanu în poziția de vicelider al Curții de Conturi a României, apare constant în jurul celor două dosare. Baronul PSD din Caransebeș este cunoscut pentru influența sa politică și pentru implicarea în afaceri imobiliare de amploare, inclusiv în proiectul Eden din Capitală, unde, potrivit investigațiilor riseproject.ro, a cumpărat imobile chiar și șeful DNA, Marius Voineag.
Jurnaliștii au acuzat atunci că Voineag ar fi intervenit administrativ în dosarul lui Mocioalcă, care era cercetat de DNA Timișoara, într-o schemă de abuz de putere, identică cu cea de la OPC Caraș-Severin, doar că pe Direcția Agricolă.
În România, astfel de legături nasc inevitabil întrebări, pentru că prea des cariera unor oameni pare să se construiască nu doar pe CV, ci și pe relații, protecții și apartenență la cercurile potrivite.
Și aici intrăm într-o zonă care îl lovește direct în plex pe omul obișnuit: banii.
Potrivit celei mai recente declarații de interese, Flavius Nedelcea figura în nu mai puțin de patru consilii de administrație și funcții remunerate. De la IOR SA a încasat 36.528 de lei. De la CNAIR, încă 11.208 lei. De la CARFIL SA, 9.206 lei. De la Loteria Română, alți 33.596 de lei. Peste toate acestea, a mai obținut 155.824 de lei din funcția de vicepreședinte al Comitetului Interministerial de Finanțări din cadrul Exim Bank.
Tragem linie: peste 246.000 de lei doar din aceste funcții, fără a include salariul aferent poziției de secretar de stat sau alte venituri conexe.
Este legal să ocupi mai multe poziții? În multe cazuri, da. Dar întrebarea care ustură este alta: de ce aceiași oameni par să fie mereu conectați la prizele financiare ale statului? Cum se face că un cerc restrâns gravitează permanent între consilii de administrație, ministere, companii de stat și funcții bine plătite, în timp ce cetățeanului i se repetă obsesiv că „nu sunt bani”?
Dar cazul Nedelcea nu este singular. O altă poveste care arată cum funcția publică poate fi suspectată că devine instrument de favorizare apare în dosarul care îi vizează pe Adrian Pintea, fost secretar de stat în Ministerul Agriculturii, și Romeo Șoldea, director al Autorității Naționale Fitosanitare.
Procurorii DNA susțin că, în decembrie 2024, Adrian Pintea și-ar fi folosit influența funcției pentru a urgenta transferul unui cunoscut către Autoritatea Națională Fitosanitară. Potrivit anchetatorilor, omul respectiv ar fi fost adus de la Camera Deputaților într-un ritm care ridică serioase semne de întrebare: procedură derulată în aproximativ șapte zile, deși legislația cerea termene și condiții clare.
Mai mult, spun procurorii, persoana respectivă ar fi fost mutată ulterior la Oficiul Județean Fitosanitar Botoșani, aproape de domiciliu, pe un post care presupunea atribuții tehnice și de control într-un domeniu pentru care nu ar fi avut pregătirea necesară. DNA vorbește despre un prejudiciu de 148.542 de lei, reprezentând salariile brute plătite unei persoane care, potrivit anchetatorilor, nu putea ocupa legal funcția.
Aici nu mai vorbim doar despre o posibilă încălcare birocratică. Vorbim despre ceva ce macină statul pe dinăuntru: ideea că regulile nu sunt aceleași pentru toți. Că unii stau la coadă, învață, dau concursuri și așteaptă ani, iar alții intră pe ușa din lateral, pentru că au relația potrivită, protectorul potrivit sau telefonul care trebuie.
Și aici apare întrebarea care doare cel mai tare: câți astfel de oameni au fost plantați prin instituții în ultimele decenii? Câte funcții au devenit recompense politice? Câte instituții au fost transformate, încet și fără scandal, în teren de joacă pentru grupuri de influență?
Pentru că, dacă la nivel de minister vedem suspiciuni privind funcții, influență și bani publici, în zona marilor interese economice și imobiliare lucrurile devin și mai apăsătoare. Acolo unde sunt sute de hectare, contracte și milioane, miza nu mai este doar o funcție – miza este puterea economică.
Capitolul III – Imperii, influență și terenuri: când agricultura moare, iar betonul zâmbește.
Dacă în primele două capitole am văzut cum apar, potrivit anchetatorilor sau relatărilor de presă, suspiciuni privind șpaga, influența și funcția publică tratată ca extensie a puterii politice, acum intrăm într-o zonă și mai sensibilă: pământul, agricultura și marile interese imobiliare.
Pentru că în România ultimilor ani s-a repetat prea des un tipar care ridică multe întrebări: ce era cândva fabrică, fermă, seră sau teren agricol ajunge, mai devreme sau mai târziu, să miroasă a beton, dezvoltare imobiliară și profit uriaș.
Unul dintre numele aflate frecvent în centrul unor dezbateri publice este cel al lui George Becali, om de afaceri, patron de club și politician episodic, personaj care a acumulat de-a lungul anilor avere, influență și o capacitate aproape unică de a rămâne în centrul atenției publice.
Averea sa a fost estimată de-a lungul timpului la sute de milioane de euro, construită în special din tranzacții imobiliare și terenuri. Dar în jurul acestei averi au existat permanent întrebări, controverse și acuzații politice sau jurnalistice.
În 2026, postul Realitatea PLUS a difuzat un material în care deputatul AUR Dan Tanasă a lansat acuzații extrem de dure privind modul în care anumite suprafețe agricole și active ale statului ar fi fost abandonate sau transformate, în așteptarea unor interese imobiliare.
În acel context au fost invocate exemple precum Leoser, serele din Berceni și zona Avicola Iași – spații care, potrivit afirmațiilor politice prezentate în emisiune, ar fi ajuns în paragină în timp ce interesul real ar fi devenit dezvoltarea imobiliară.
Trebuie spus limpede: acestea sunt acuzații și interpretări politice prezentate public, nu concluzii judiciare. Până la acest moment, nu există hotărâri definitive care să stabilească ilegalități în sensul descris de declarațiile respective. Dar tocmai aici este problema României: prea multe semne de întrebare rămân suspendate ani întregi, iar instituțiile statului reacționează târziu, greu sau deloc.
Ce a spus concret Dan Tanasă? A vorbit despre terenuri ale statului administrate prin Agenția Domeniilor Statului (ADS) care, în loc să producă hrană, ar fi rămas pârloagă, în timp ce se încasau subvenții și se aștepta momentul potrivit pentru dezvoltări imobiliare.
A cerut explicații de la ADS, APIA, Garda de Mediu, Ministerul Agriculturii și procurori privind modul în care astfel de terenuri au fost administrate și dacă s-au respectat obligațiile legale.
Întrebarea simplă pe care omul obișnuit o înțelege imediat este aceasta: cum poate o țară care se plânge că importă masiv legume, fructe și produse agricole să lase zeci sau sute de hectare să se transforme în ruine? Cum ajunge România să cumpere roșii, cartofi și mere din afară, în timp ce sere, foste complexe agricole și active importante zac în degradare?
Și aici apare partea care ustură cel mai tare: sentimentul că există două Românii. Una a cetățeanului care își plătește taxele și vede agricultura sufocată, iar alta a oamenilor conectați la bani, terenuri și relații, unde viitorul pare să se construiască nu din producție, ci din speculă și dezvoltări imobiliare.
Presa a relatat ani la rând despre relațiile lui Gigi Becali cu oameni influenți din politică, afaceri și sport. Uneori aliați, alteori adversari temporari, nume precum George Simion, Călin Georgescu sau diferiți lideri politici au intrat în conflict public ori în relații fluctuante cu omul de afaceri.
În materialul difuzat de Realitatea PLUS au fost formulate și afirmații politice privind presupuse legături de influență și protecție instituțională de-a lungul timpului – afirmații care nu sunt confirmate prin hotărâri definitive și care trebuie tratate ca poziții publice asumate de autorii lor.
Dar problema reală depășește un singur nume. Gigi Becali poate fi, pentru unii, simbolul unui tip de capitalism românesc agresiv, făcut cu risc, oportunitate și influență. Pentru alții, este doar un produs al unui sistem care a permis ca active importante să fie transferate, privatizate sau transformate fără ca statul să explice vreodată limpede dacă interesul public a fost protejat.
Și tocmai aici doare: poate că România nu și-a pierdut doar fabricile și agricultura. Poate că și-a pierdut reflexul de a mai întreba cine câștigă și cine pierde atunci când active uriașe se transformă din bunuri productive în terenuri de milioane.
Dar dacă în zona economică vorbim despre influență, terenuri și conexiuni, în relația dintre politică și marile afaceri apare un capitol și mai sensibil: vile, zboruri private, firme aflate în siajul unor dosare grele și explicații care lasă mai multe întrebări decât răspunsuri.
Capitolul IV – Nordis, vile și zboruri private: zona gri unde politica spune că „nu știa”.
Există un tip de corupție care nu vine cu plicul în mână și nici cu întâlniri discrete în parcări. Vine cu contracte, firme de arhitectură, avioane private și explicații atent calibrate. Totul pare legal la suprafață, dar ridică o întrebare simplă, care revine obsesiv în România ultimilor ani: cât de departe merge, de fapt, legătura dintre politică, bani și mediul de afaceri?
Unul dintre episoadele intens discutate în spațiul public este cel legat de Sorin Grindeanu și conexiunile indirecte apărute în jurul proiectului său imobiliar din Dumbrăvița, unde o vilă de aproximativ 700 de metri pătrați este asociată, potrivit documentelor de urbanism citate de presă, cu o firmă care a avut legături istorice cu grupul Nordis.
Este vorba despre Addicted Evolution SRL, fostă Nordis Arhitectură, companie care, potrivit relatărilor din presă, a avut acționariat comun cu dezvoltatori investigați ulterior în dosare de fraudă imobiliară.
Important de subliniat: nu există o condamnare sau o hotărâre care să stabilească vreo ilegalitate a beneficiarilor politici în legătură cu acest proiect. Discuția publică s-a construit pe baza conexiunilor dintre firme, acționari și istoricul comercial al acestora.
Grindeanu a respins acuzațiile de implicare directă, explicând că nu are contract cu grupul Nordis și că responsabilitatea aparține antreprenorilor generali care gestionează construcția. În esență, poziția sa publică a fost clară: nu există o relație contractuală directă cu firma în cauză, iar eventualele conexiuni comerciale sunt indirecte, prin intermediari.
Dar în spațiul public, percepția nu se construiește doar din contracte semnate. Se construiește din asocieri, nume, apariții și contexte.
Scandalul Nordis a explodat după ce Laura Vicol și Vladimir Ciorbă au fost menționați în anchete DIICOT privind o presupusă schemă financiară de amploare, cu acuzații de delapidare, evaziune și spălare de bani, estimate de presă la zeci de milioane de euro. În același dosar au apărut nume din zona politică și juridică, iar investigațiile au vizat un mecanism complex de finanțări și promisiuni imobiliare.
Mai mult, presa a relatat că mai multe persoane publice, inclusiv lideri politici de rang înalt, ar fi călătorit în trecut cu avioane private închiriate de entități asociate grupului Nordis. Printre numele vehiculate public s-au aflat Marcel Ciolacu și Alfred Simonis, alături de Sorin Grindeanu. Costurile acestor zboruri au fost estimate în spațiul public la zeci de mii de euro per cursă.
Toți cei implicați au oferit explicații publice: călătorii oficiale sau private, relații indirecte, lipsa unor beneficii personale sau lipsa unor contracte directe. Fiecare a încercat să traseze o linie clară între „legal” și „perceput”.
Dar problema nu este doar juridică. Este de încredere.
Pentru că, în România, diferența dintre „nu e ilegal” și „nu e normal” a devenit tot mai importantă. Și exact în acest spațiu gri cresc suspiciunile. Când firme cu istoric controversat ajung în proximitatea unor proiecte personale sau când oameni politici apar, fie și indirect, în contexte financiare sensibile, reacția publicului nu mai este tehnică. Este instinctivă: „iarăși aceleași cercuri”.
În paralel, dosarul Nordis a devenit un simbol al unui fenomen mai larg: piața imobiliară ca teren de risc maxim, unde promisiunile de apartamente, investiții și dezvoltări se intersectează cu finanțări complexe și structuri de acționariat greu de urmărit pentru omul obișnuit.
De aici apare întrebarea care nu dispare: cât de bine este protejat cetățeanul într-un sistem în care companiile pot crește rapid, pot intra în insolvență, pot acumula datorii și pot lăsa în urmă mii de oameni prinși între promisiuni și realitate?
Și mai important: cât de departe este statul de aceste zone de risc, sau cât de aproape este, prin oameni, relații și decizii administrative?
Pentru că dacă în capitolele anterioare am vorbit despre șpagă, influență și funcții publice, aici vorbim despre ceva mai subtil: legătura dintre putere și bani, acolo unde totul pare legal, dar nimic nu mai e complet limpede.
Iar când aceste zone gri se adună, rezultatul nu mai este un caz izolat. Devine un model.
Concluzii – România unde prea mulți știu, dar prea puțini opresc.
Dacă pui cap la cap tot ce am văzut în aceste capitole, imaginea nu mai arată ca o serie de cazuri separate. Arată ca un mecanism. Unul în care, potrivit anchetatorilor europeni, procurorilor naționali și relatărilor consistente din presă, apar aceleași tipare: bani publici care circulă prin rețele de influență, funcții transformate în instrumente de control, instituții tratate ca teritorii politice și zone economice unde regulile par negociabile.
De la un primar prins în flagrant de EPPO pentru o presupusă „taxă” pe un contract european, până la dosare DNA care vizează transferuri accelerate, influență în instituții sau abuz de funcție, mesajul care se repetă este același: statul nu este întotdeauna o structură rigidă de reguli, ci uneori o rețea flexibilă de relații.
În paralel, vedem cum funcții publice importante sunt ocupate de oameni conectați la rețele politice, consilii de administrație și zone de influență financiară. Venituri cumulate din mai multe surse publice, sume consistente și poziții multiple ridică o întrebare care nu mai poate fi ignorată: unde se termină serviciul public și unde începe acumularea de putere prin bani publici?
Pe alt palier, presa a documentat ani la rând legături între politicieni, afaceri imobiliare, proiecte controversate și zone gri în care firmele cresc, dispar, se reorganizează sau se transformă, în timp ce active importante ale statului sau ale economiei ajung în degradare sau în reconversie imobiliară. În jurul acestor procese apar mereu aceleași explicații: „nu e legat direct”, „nu am știut”, „nu am contract”. Dar percepția publică rămâne încărcată de suspiciune.
Problema reală nu mai este doar juridică. Este structurală. Este despre un stat în care controlul pare fragmentat, reacțiile instituționale sunt adesea întârziate, iar încrederea publică se erodează constant. Când oamenii ajung să creadă că regulile sunt aplicate selectiv, întreaga construcție democratică se subțiază.
Și poate cel mai grav este altceva: normalizarea. Momentul în care astfel de știri nu mai provoacă șoc, ci doar confirmare. „Încă un dosar”, „încă un nume”, „încă un caz”. Exact aici corupția devine periculoasă nu prin intensitate, ci prin obișnuință.
România nu duce lipsă de legi. Duce lipsă de consecințe constante, egale și previzibile. Iar până când această ecuație nu se schimbă, fiecare caz nou nu va fi o excepție, ci doar încă o bucată din același tablou.
Epilog – Și totuși, întrebarea rămâne.
La final, rămâne o singură întrebare simplă, pe care nu o poate ocoli nimeni: câte dintre aceste lucruri sunt accidente și câte sunt sistem?
Pentru că, dacă sunt accidente, atunci problema este punctuală și poate fi reparată. Dar dacă sunt tipar repetat, documentat în timp, alimentat de relații, bani și tăceri convenabile, atunci nu mai vorbim despre cazuri izolate. Vorbim despre un mod de funcționare.
Și într-un astfel de sistem, adevărata problemă nu este doar cine a fost prins. Ci câți nu au fost încă văzuți.
Iar aici se închide cercul: între instituții care reacționează, presă care investighează și o societate care oscilează între revoltă și resemnare, România rămâne blocată într-un spațiu în care adevărul iese la suprafață, dar prea rar schimbă regulile jocului.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
https://www.stiripesurse.ro/secretar-de-stat-din-ministerul-economiei-retinut-de-dna-surse_3812946
https://adevarul.ro/politica/vila-familiei-grindeanu-proiectata-de-o-firma-din-2525883.html
