2026. STALINISM, BOLSEVISM. TREI MALADII INCURABILE ALE ROMANIEI. Astăzi, USRistul Ilie Bolojan. Partea a II a.
Introducere – România dintre factura la curent și factura politică.
Există un tip de politică pe care România îl cunoaște prea bine: politica încruntării televizate, a verdictelor rostite apăsat și a promisiunii că „de data aceasta se face ordine”. Sună bine, aproape reconfortant.
Doar că istoria ultimilor 30 de ani arată ceva brutal: de fiecare dată când statul român s-a grăbit să taie, să blocheze sau să privească investițiile strategice ca pe niște poveri suspecte, nota de plată a venit tot către cetățean. Întotdeauna.
Astăzi, în centrul acestui nou episod se află domnul Ilie Bolojan, omul care, potrivit propriului discurs public, dorește eficiență, disciplină și stoparea risipei. O ambiție legitimă. Întrebarea care începe însă să macine mediul economic și energetic este alta: eficiență pentru cine și cu ce cost?
În timp ce proiectul reactoarelor modulare mici de la Doicești este pus sub lupa scepticismului public, iar investițiile din energie regenerabilă sunt privite cu suspiciune, economia reală începe să transmită semnale de panică.
Presa relatează despre furnizori care refuză factura, despre antreprenori care spun că nu mai pot suporta presiunea fiscală și despre o piață care pare să se pregătească instinctiv pentru vremuri grele.
Între timp, România continuă să aibă una dintre cele mai scumpe piețe de energie din regiune, deficitul bugetar rămâne o rană deschisă, iar spectrul unor noi taxe plutește peste fiecare salariu, fiecare factură și fiecare afacere mică.
Nu spunem că orice proiect energetic trebuie acceptat fără întrebări și nici că piața regenerabilelor ori marile investiții trebuie ferite de control. Din contră.
Complexitatea nu trebuie să fie niciodată paravan pentru incompetență sau pentru eventuale derapaje semnalate public. Dar există o diferență uriașă între control riguros și decredibilizarea grăbită a unor proiecte care pot defini următoarele decenii.
Pentru că România a mai fost aici. În 2007. În 2012. Și de fiecare dată, după discursuri ferme și explicații administrative, au rămas întârzieri, investiții ratate și oameni care au plătit factura.
Iar de aici începe întrebarea incomodă: asistăm la o reformă lucidă sau la repetarea unor greșeli istorice, ambalate într-un nou limbaj al austerității?
Capitolul I – „SMR Doicești: între prudență legitimă și riscul sabotării unei oportunități istorice”.
În politica românească există un reflex aproape patologic: când nu înțelegi un domeniu suficient de bine, îl reduci la o propoziție simplă, apăsată și bună de televizor. În energie, această rețetă a costat România miliarde, ani pierduți și generații de specialiști plecați. Astăzi, aceeași senzație de deja-vu începe să plutească periculos peste proiectul reactoarelor modulare mici de la Doicești.
Iar întrebarea care începe să incomodeze nu mai este doar tehnică. Devine politică. Domnule Ilie Bolojan, când vorbești public despre un proiect nuclear strategic în termeni care lasă impresia unei risipe gigantice, vorbești în numele unei țări sau în numele unei suspiciuni?
Pentru că efectele declarațiilor nu se opresc la talk-show-uri și aplauze de partid. În energie, cuvintele pot îngheța investiții. Pot muta capital. Pot transmite un mesaj devastator: România nu mai pare sigură nici pe propriile proiecte strategice.
Să ne uităm concret la problemă.
În declarațiile publice, domnul Bolojan a pus sub semnul întrebării logica proiectului SMR Doicești, invocând peste 240 de milioane de dolari deja angajați, un teren cumpărat „scump”, o companie de proiect cu angajați și un studiu de fezabilitate care ar cere miliarde suplimentare pentru implementare.
Întrebările privind costurile sunt legitime. Orice ban public trebuie explicat. Dar aici începe prima mare greșeală a actualei guvernări în domeniul energiei: confundarea controlului cu demolarea reputațională înainte de verdict.
Dacă există suspiciuni privind achiziții, contracte sau cheltuieli — există instituții. Audit. Curtea de Conturi. Corp de Control. Verificări financiare. Dacă există probleme, ele trebuie demonstrate. Nu sugerate vag, în timp ce proiectul este prezentat public aproape ca o gaură neagră financiară.
Pentru că aici nu vorbim despre asfaltarea unei ulițe comunale și nici despre schimbarea unor borduri. Vorbim despre nuclear. Un domeniu unde un studiu de fezabilitate costă enorm tocmai pentru că eroarea costă infinit mai mult.
Și aici apare întrebarea pe care prea puțini din politică par dispuși să și-o pună înainte să emită concluzii: știe statul român ce critică?
Când compania Nuclearelectrica invocă standarde precum IAEA SSR-1, SSG-35 sau NS-G-3.6, nu vorbește despre niște coduri puse într-un PowerPoint ca să impresioneze presa. Vorbește despre reguli elaborate de International Atomic Energy Agency privind evaluarea terenului, riscul seismic, stabilitatea geologică, infrastructura și siguranța fundațiilor unei centrale nucleare.
Tradus pe limba oamenilor: înainte să torni primul gram de beton, ai obligația să verifici obsesiv dacă acel amplasament este sigur.
Aici se vede una dintre vulnerabilitățile majore ale actualei puteri: impresia că verdictul politic vine uneori înaintea explicației tehnice.
Și poate că exact aici apare întrebarea legitimă adresată domnului Bolojan și echipei sale, inclusiv oamenilor consultați în energie, precum fostul ministru Sebastian Burduja: a existat o evaluare tehnică aprofundată înaintea criticii publice sau doar o evaluare financiară și de oportunitate?
Pentru că România are deja un cimitir energetic plin de promisiuni ratate.
În 2007, reactoarele 3 și 4 de la Cernavodă păreau o șansă istorică. Mari companii europene discutau serios implicarea. România părea gata să intre într-o etapă majoră de dezvoltare energetică. Apoi au venit ezitările, schimbările de strategie, întârzierile și confuzia administrativă. Investitorii au plecat unul câte unul. România a rămas cu machetele și discursurile.
În 2012, alt episod. Modificările bruște privind schema regenerabilelor au provocat, potrivit actorilor din industrie și relatărilor de presă, un șoc major în investițiile verzi. O piață întreagă a intrat într-un deceniu de prudență și blocaj. Cine a plătit? Nu ministerele. Nu partidele. Românul care astăzi deschide factura la curent și vede o piață dezechilibrată.
Iar aici vine poate cea mai incomodă întrebare despre guvernarea Bolojan în energie: care este strategia reală?
Pentru că, până acum, semnalele sunt contradictorii.
România spune că vrea independență energetică, dar privește cu suspiciune proiecte gigantice.
România spune că vrea energie mai ieftină, dar transmite mesaje care pot speria exact investițiile capabile să adauge producție nouă.
România spune că vrea seriozitate economică, dar riscă să reactiveze reflexul fatal al ultimelor decenii: începem proiecte mari, apoi le punem singuri sub semnul întrebării.
Iar investitorii au memorie.
Nu fug când văd dezbatere. Fug când văd nehotărâre. Fug când statul pare că își schimbă tonul înainte să-și clarifice direcția.
Și dacă România blochează sau întârzie din nou mii de MW — fie nucleari, fie regenerabili — nota de plată nu va veni la Palatul Victoria. Va veni în fiecare casă, în fiecare fabrică și în fiecare firmă mică care încearcă să supraviețuiască.
Pentru că atunci când producția nu vine, statul găsește aproape întotdeauna aceeași soluție: mai multe explicații, mai multe taxe și mai multă povară pe cei care încă muncesc.
De aici începe următorul capitol: ce se întâmplă când economia începe să transmită un semnal simplu și brutal — „nu mai putem” — iar statul pare să răspundă cu și mai multă presiune?
Capitolul II – „Taxele și economia subterană: când statul împinge oamenii spre numerar”.
Există momente în care statul nu mai are nevoie să recunoască oficial că pierde controlul economiei. Se vede. În felul în care oamenii își schimbă comportamentul, în felul în care firmele își ajustează instinctele, în felul în care încrederea se evaporă fără comunicate de presă. România pare să fi intrat exact în acest tip de fază: una în care fiscalitatea nu mai este doar instrument de colectare, ci devine factor de fugă.
Și aici apare a doua mare problemă a guvernării coordonate de domnul Ilie Bolojan în logica actuală a politicilor economice: confuzia dintre disciplină fiscală și presiune economică oarbă.
În discursul public, ideea este simplă: trebuie ordine, trebuie colectare, trebuie reducerea deficitului. Nimeni nu contestă aceste obiective. Problema apare când statul transmite simultan un alt mesaj, mult mai periculos: că ajustarea bugetară se face în principal prin creșterea poverii pe mediul privat, în timp ce economia reală își pierde aerul.
În acest context, relatările din spațiul public despre comportamentul pieței devin simptom, nu excepție. Jurnaliști precum Florin Negruțiu au descris o realitate care nu mai poate fi ignorată: furnizori de servicii care refuză factura, meseriași care preferă cash, transportatori care încearcă să ocolească mecanismele fiscale clasice.
Fie că vorbim de horeca, servicii sau mic comerț, mesajul este același: costul conformării devine prea mare pentru a mai fi ignorat.
Și aici este esența greșelii de guvernare: când fiscalitatea devine prea apăsătoare sau prea impredictibilă, statul nu colectează mai mult. Colectează mai puțin, dar mai tensionat.
În loc să reducă zonele de risc structural — marii evazioniști, ineficiențele din aparatul public, pierderile sistemice — presiunea ajunge, inevitabil, în zona vizibilă: micile firme, prestatorii independenți, economia de zi cu zi. Iar efectul nu este disciplinarea economiei, ci adaptarea ei defensivă.
Aceasta este a doua greșeală majoră a actualei guvernări în logica economică: presupunerea că reacția economiei este liniară. Adică mai multe taxe = mai mulți bani la buget. În realitate, economia reacționează ca un organism: când presiunea crește prea mult, începe să se reorganizeze pentru supraviețuire, nu pentru conformare.
De aici apar fenomenele care nu mai sunt „anecdote”, ci indicatori: preferința pentru numerar, evitarea contractelor fiscalizate complet, migrarea unor activități în zona gri. Nu este un complot, nu este o strategie coordonată. Este un reflex de autoapărare economică.
Iar aici apare o contradicție politică majoră: în timp ce statul vorbește despre modernizare fiscală și digitalizare, o parte din economie pare să facă exact invers — să se retragă din formal.
În paralel, mesajele despre posibile creșteri de taxe, discutate în spațiul public și vehiculate în analize economice, amplifică un sentiment deja fragil: incertitudinea. Iar incertitudinea este, în economie, mai toxică decât o taxă mare, dar stabilă.
Pentru că investitorul — fie el mare sau mic — nu se teme doar de cost. Se teme de schimbarea regulilor în timpul jocului.
Aici se vede o a doua fisură în abordarea guvernamentală: lipsa unui pact clar cu economia reală. În loc de predictibilitate, apare o succesiune de semnale mixte: se cere conformare, dar se transmite instabilitate; se cere investiție, dar se discută permanent despre noi poveri fiscale; se cere încredere, dar mediul economic primește semnale contradictorii.
Și în tot acest timp, greșeala structurală rămâne aceeași: lipsa unei separații clare între corecția bugetară și sufocarea economică.
Pentru că o economie nu se stabilizează doar prin tăieri și majorări de taxe. Se stabilizează prin creștere. Prin producție. Prin energie ieftină și predictibilă — exact acel element pe care Capitolul I l-a pus sub semnul întrebării.
Iar aici se leagă cele două lumi: energia și fiscalitatea. Când investițiile energetice sunt blocate, întârziate sau puse sub semnul incertitudinii, prețul energiei rămâne ridicat. Când energia rămâne scumpă, costurile economiei cresc. Când costurile cresc, statul răspunde cu taxe. Iar când taxele cresc, economia răspunde prin retragere.
Un cerc complet. Și extrem de costisitor.
Iar întrebarea care se conturează devine inevitabilă: cât din această spirală este inevitabil și cât este rezultat al unor decizii politice greșite?
Pentru că, dacă energia este blocată și fiscalitatea împinge economia în defensivă, următorul pas nu mai este teorie economică. Este realitate bugetară.
Și ea vine în capitolul următor: nota de plată a politicilor amânate, între deficit, taxe și o economie care nu mai are unde să se ascundă.
Capitolul III – „Nota de plată: deficitul, instituțiile statului și iluzia controlului fiscal”.
În România, deficitul bugetar nu mai este de mult o cifră contabilă. A devenit o formă de presiune permanentă, o justificare universală și, în același timp, o scuză politică reciclată indiferent de guvernare. Sub această presiune, deciziile fiscale nu mai par rezultatul unei strategii economice coerente, ci al unei administrații care aleargă constant după propriile dezechilibre.
În centrul acestui mecanism se află guvernarea asociată cu numele domnului Ilie Bolojan, care promovează ideea de disciplină bugetară și eficiență administrativă. Problema nu este obiectivul declarat. Problema este modul în care instrumentele sunt aplicate: rapid, apăsat și fără o arhitectură clară de creștere economică în paralel.
Pentru că aici apare prima greșeală majoră a actualei abordări fiscale: confundarea consolidării bugetare cu corecția prin presiune liniară asupra economiei. Cu alte cuvinte, statul încearcă să rezolve o problemă structurală — deficitul — printr-un mecanism care lovește în același timp în consum, investiții și încredere.
În spațiul public au fost vehiculate în mod constant scenarii de majorări fiscale: TVA, contribuții, impozite pe profit sau venit, taxe locale. Indiferent de forma exactă, mesajul perceput de economie este același: sarcina ajustării nu este distribuită, ci concentrată în zona vizibilă a contribuabililor activi.
Aici se conturează a doua mare problemă: instituțiile statului par reactive, nu strategice. Ministerul Finanțelor, Consiliul Fiscal, ASF, ANAF — fiecare apare în spațiul public fie prin avertismente, fie prin corecții întârziate, fie prin raportări care confirmă ulterior dezechilibre deja evidente. În loc de un sistem coordonat, avem o succesiune de intervenții care vin după ce presiunea s-a acumulat.
În paralel, mediul economic primește semnale contradictorii: pe de o parte se cere conformare fiscală mai mare; pe de altă parte, încrederea în stabilitatea regulilor este erodată de ajustări succesive și de discuții publice despre noi poveri fiscale. Rezultatul este previzibil în orice economie matură: investițiile se temperează, consumul se ajustează, iar capitalul caută predictibilitate în alte jurisdicții.
Un exemplu relevant vine din zona fiscalității indirecte și a percepției publice asupra taxării. Atunci când mediul de afaceri percepe că fiecare ciclu politic aduce o nouă rundă de ajustări, comportamentul economic se schimbă structural. Nu prin revoltă, ci prin adaptare defensivă: reducerea expunerii, optimizarea fiscală agresivă, migrarea activităților în zone mai stabile.
Aici se vede una dintre cele mai grave greșeli ale guvernării Bolojan în logica fiscală: presupunerea că economia rămâne statică în fața schimbărilor de taxare. În realitate, economia reacționează imediat, uneori invizibil pentru statistici, dar profund în comportament.
În același timp, instituțiile statului care ar trebui să tempereze aceste efecte par mai degrabă implicate în gestionarea consecințelor decât în prevenirea lor. Consiliul Fiscal avertizează periodic asupra traiectoriei deficitului. Ministerul Finanțelor operează ajustări sub presiunea termenelor. ANAF încearcă să recupereze decalaje istorice de colectare într-un mediu economic deja tensionat. Iar ASF și alte autorități de reglementare sunt adesea în centrul unor controverse legate de eficiența supravegherii piețelor.
Această fragmentare produce o senzație periculoasă: statul nu mai pare un mecanism unitar de decizie, ci o sumă de instituții care reacționează la aceeași problemă din unghiuri diferite, fără o coordonare vizibilă publicului.
Iar în lipsa acestei coerențe, povara se transferă inevitabil în economie. Nu ca strategie, ci ca efect.
Deficitul devine astfel nu doar o problemă bugetară, ci un instrument de presiune politică indirectă asupra mediului economic. Fiecare procent, fiecare ajustare, fiecare scenariu de creștere a taxelor amplifică percepția de instabilitate.
În acest context, apare o întrebare incomodă, dar necesară: dacă România colectează mai agresiv, dar economia răspunde prin retragere, unde se află punctul de echilibru?
Pentru că realitatea este simplă și dură: nu poți corecta un deficit structural doar prin mutarea presiunii în aval. La un moment dat, baza se contractă.
Iar când baza se contractă, statul are două opțiuni: fie reconfigurează profund modul în care generează creștere — prin investiții, energie, infrastructură — fie continuă ciclul de ajustări fiscale succesive, cu randament descrescător.
În lipsa unei corecții strategice reale, România riscă să intre într-o logică periculoasă: fiecare măsură fiscală produce mai puțin efect, dar mai multă tensiune economică.
Și aici se închide cercul dintre energie și fiscalitate: dacă investițiile energetice sunt incerte, costurile rămân ridicate; dacă costurile rămân ridicate, economia încetinește; dacă economia încetinește, deficitul crește; dacă deficitul crește, statul ridică taxele.
Un mecanism complet, dar instabil.
Iar întrebarea finală a acestui capitol devine inevitabilă: cine mai controlează de fapt echilibrul — guvernarea sau inerția propriilor decizii?
În Capitolul IV vom duce această logică mai departe, în zona cea mai sensibilă: tensiunea dintre discursul oficial, realitatea economică și semnalele externe care influențează direct încrederea în stat.
Capitolul IV – „Explozia de percepție: politică, presă și economie într-un stat care nu mai are filtru”.
Într-un stat funcțional, politica produce decizii, presa le interpretează, iar economia le traduce în realitate. În România ultimilor ani, aceste trei mecanisme nu mai funcționează în lanț logic, ci în paralel haotic. Rezultatul este o „explozie de percepție” în care fiecare actor transmite semnale diferite, iar publicul primește nu informație, ci zgomot.
În centrul acestei ecuații se află din nou guvernarea asociată cu domnul Ilie Bolojan, care încearcă să transmită un mesaj de disciplină și control. Problema nu mai este intenția declarată, ci felul în care acest mesaj se fragmentează în contact cu realitatea publică.
Pentru că în momentul în care un proiect strategic precum SMR Doicești este simultan susținut instituțional, dar criticat politic în termeni duri, iar apoi reinterpretat mediatic prin filtre divergente, rezultatul nu mai este claritate. Este incertitudine.
Iar incertitudinea, în economie, este combustibilul perfect pentru reacții disproporționate.
Presa joacă aici un rol central — nu ca actor unitar, ci ca ecosistem fragmentat. Unele relatări accentuează riscurile financiare ale proiectelor energetice. Altele evidențiază blocajele administrative sau lipsa de viziune. Alte materiale, în schimb, scot în prim-plan necesitatea investițiilor și pericolul stagnării. Toate pot fi adevărate simultan. Dar puse împreună, fără o linie clară de interpretare, creează un efect de polarizare informațională.
În acest context, declarațiile politice — inclusiv cele ale lui Ilie Bolojan sau ale altor actori guvernamentali precum Sebastian Burduja — nu mai sunt percepute doar ca poziții administrative, ci ca semnale de piață.
Fiecare formulare devine interpretabilă în funcție de interesul celui care o citește: investitor, jurnalist, actor politic sau consumator final.
Aici apare una dintre cele mai periculoase greșeli ale guvernării actuale în zona de comunicare economică: subestimarea efectului cumulativ al mesajelor publice contradictorii.
Pentru că un investitor nu analizează doar documentele oficiale. Analizează și tonul. Analizează și disputele publice. Analizează și cât de stabil pare statul în propriile decizii.
Dacă într-o zi un proiect energetic este prezentat ca oportunitate strategică, iar în alta ca posibilă risipă masivă de resurse, semnalul final nu este „dezbatere sănătoasă”. Este risc.
Iar capitalul, mai ales cel energetic, fuge de risc perceput, nu de risc real.
În paralel, economia reală reacționează mult mai simplu decât discursul politic. Nu citește comunicate. Nu urmărește dezbateri. Reacționează la costuri, la predictibilitate și la încredere.
De aceea, atunci când apar simultan discuții despre deficit, posibile creșteri de taxe, blocaje în investiții energetice și controverse publice despre eficiența unor proiecte strategice, efectul nu este educarea pieței. Este retragerea ei graduală în defensivă.
Și aici se vede o altă greșeală a guvernării Bolojan în această logică de percepție: lipsa unui narativ unitar coerent despre direcția economică a țării.
Pentru că nu este suficient să spui „facem reformă”. Trebuie să fie clar dacă reforma duce spre expansiune economică sau spre administrarea austerității. În absența acestei clarități, fiecare actor își construiește propria versiune a realității.
Iar România ajunge într-o situație paradoxală: oficial, mesajul este de stabilitate și reformă; neoficial, percepția este de incertitudine și ajustare permanentă.
Această ruptură între discurs și percepție produce efecte concrete:
– investitorii amână decizii;
– companiile reduc expunerea;
– consumatorii își schimbă comportamentul;
– iar presa reflectă, amplifică și uneori distorsionează toate aceste semnale simultan.
Rezultatul final este o economie care nu mai reacționează la politici, ci la percepții despre politici.
Și aici se află marea vulnerabilitate a momentului: când percepția devine mai puternică decât decizia, statul nu mai controlează direcția, ci doar încearcă să o explice după ce deja s-a produs.
În acest cadru, greșelile guvernării Bolojan nu sunt doar decizii punctuale, ci efecte de comunicare și coerență strategică:
– lipsa unei punți clare între energie și economie;
– mesaje publice care pot fi interpretate ca instabile;
– și incapacitatea de a transforma controlul fiscal într-o poveste credibilă de creștere.
Pentru că, în final, economia nu funcționează pe baza celor mai corecte intenții, ci pe baza celor mai clare semnale.
Iar România transmite, în acest moment, semnale amestecate.
Și asta costă.
În Concluzii vom lega totul: energie, fiscalitate, instituții și percepție — într-o singură întrebare care rămâne suspendată deasupra întregului sistem: cine mai conduce, de fapt, mecanismul economic al României?
Concluzii – „Între discursul despre ordine și realitatea care scapă de sub control”.
În politica românească există o constantă care nu s-a schimbat indiferent de guvern: diferența dintre ceea ce se declară și ceea ce se produce efectiv în economie. În cazul guvernării asociate cu domnul Ilie Bolojan, această diferență nu mai este subtilă. Este vizibilă.
Discursul oficial vorbește despre disciplină bugetară, eficiență, reducerea risipei și controlul cheltuielilor. Realitatea economică descrisă de mediul de afaceri, de relatările din presă și de dinamica pieței este mult mai rigidă: investiții energetice contestate sau încetinite, presiune fiscală în creștere și un mediu economic care reacționează defensiv, nu expansiv.
În energie, proiecte precum SMR Doicești sunt prinse într-o zonă gri de percepție: pe de o parte, sunt prezentate instituțional ca investiții strategice; pe de altă parte, sunt comentate politic într-o cheie care accentuează costul și riscul. Între aceste două mesaje, piața nu citește echilibru. Citește incertitudine.
În fiscalitate, obiectivul reducerii deficitului este legitim și necesar. Însă instrumentele folosite transmit un efect secundar puternic: economia nu se ajustează doar contabil, ci comportamental. Firmele reacționează prin adaptare defensivă, consumatorii devin mai prudenți, iar în unele segmente se accentuează migrarea către zone mai puțin fiscalizate sau mai flexibile.
Instituțiile statului, de la finanțe la autorități de reglementare, par prinse într-o logică de intervenție succesivă, nu într-un plan coerent de creștere. Ajustările vin, dar motorul de dezvoltare rămâne slab vizibil.
Aici apare ruptura esențială: discursul despre control economic nu este susținut de o percepție de stabilitate economică.
Iar în economie, percepția devine realitate mai repede decât orice raport oficial.
Epilog – „Când diferența dintre discurs și realitate devine politică economică”.
România nu are o problemă de discursuri. Are o problemă de continuitate între discurs și rezultat.
Se vorbește despre investiții, dar investitorii citesc risc.
Se vorbește despre eficiență, dar instituțiile par reactive.
Se vorbește despre disciplină fiscală, dar economia reacționează prin retragere și adaptare defensivă.
Aceasta este tensiunea reală a momentului.
În jurul guvernării Bolojan, percepția publică se structurează tot mai mult pe o întrebare simplă: cât din ceea ce este declarat se transformă efectiv în rezultate economice vizibile și stabile?
Pentru că între intenție și efect s-a deschis un spațiu care nu mai este neutru. Este un spațiu în care se pierd investiții, încredere și timp economic.
Iar România a mai trecut prin astfel de momente. Diferența este că acum costul nu mai este doar întârziere. Este acumulare de presiune într-un sistem energetic fragil și într-o economie deja tensionată fiscal.
În final, nu rămâne o judecată morală. Rămâne o constatare economică rece:
un stat nu este evaluat după cât de ferm își descrie problemele, ci după cât de coerent le rezolvă.
Iar între aceste două lucruri, România încă încearcă să găsească echilibrul.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
https://www.zf.ro/opinii/domnule-bolojan-de-ce-nu-munciti-ce-inseamna-domnule-bolojan-iaea-23157614
https://transilvania365.ro/bani-de-la-ue-romania-primeste-mai-putin-dupa-cresterea-taxelor/
