2026. De ce nu funcționează instituțiile statului. D-aia. Astăzi, veșnicia șpăgii s-a născut în spitale. Partea a IV-a.
INTRODUCERE.
România anului 2026 nu mai are nevoie de metafore sofisticate ca să înțeleagă unde i s-a împotmolit statul. Uneori, adevărul vine crud, aproape obscen prin simplitatea lui: omul intră în spital cu speranță și iese fie cu datorii, fie cu umilință, fie cu întrebarea care macină milioane de oameni de ani întregi: „Dacă nu aveam bani, mă mai trata cineva?”
Aici nu mai vorbim despre excepții izolate. Nu mai vorbim despre „câteva mere stricate”, expresia aceea administrativă folosită obsesiv de politicieni și șefi de instituții când vor să reducă un incendiu sistemic la un simplu accident de bucătărie.
Vorbim despre o cultură administrativă care, în prea multe locuri, pare să fi confundat jurământul profesional cu tarifarul neoficial, funcția publică cu rețeaua de influență și spitalul cu o anexă birocratică în care omul bolnav trebuie să știe pe cine sună, cui dă, ce relație invocă și cât de tare înghite nedreptatea.
La Giurgiu, procurorii au reținut cinci persoane dintr-o unitate medicală, suspectate că ar fi cerut bani inclusiv pentru ecografii, controale și intervenții chirurgicale. În alte județe, Agenția Națională de Integritate găsește conducători sau membri din administrația spitalelor care, potrivit constatărilor instituției, au jonglat simultan între interesul medical și interese politice.
La București, un raport al Curții de Conturi ridică întrebări grele despre circuitul unor medicamente oncologice extrem de scumpe. Iar într-un dosar relatat public de presă și aflat în atenția procurorilor, apar suspiciuni privind dispozitive medicale prelevate de la persoane decedate și reutilizate asupra unor pacienți vii.
Nu, acestea nu sunt toate cazurile. Sunt doar o picătură într-un ocean administrativ care pare să fi învățat un reflex periculos: omul bolnav suportă. Plătește. Rabdă. Tacit acceptă.
Dar cum s-a ajuns aici? Începem cu locul unde disperarea pacientului pare să fi fost transformată, potrivit anchetatorilor, într-o monedă de schimb: spitalul de la Giurgiu și mecanismul șpăgii devenite aproape rutină.
Capitolul I – Șpaga ca protocol neoficial: cazul Giurgiu și normalizarea umilinței.
Există o întrebare pe care statul român fuge să și-o pună sincer de peste trei decenii: când a încetat șpaga din spitale să mai fie excepție și a devenit, în mentalul colectiv, aproape o procedură paralelă? Momentul acela în care omul bolnav n-a mai întrebat „este legal?”, ci „cât trebuie?”, spune mai multe despre eșecul instituțiilor decât o mie de rapoarte oficiale lustruite birocratic.
Cazul de la Giurgiu nu este revoltător doar prin acuzațiile formulate de procurori. Este revoltător prin familiaritatea lui. Prin senzația apăsătoare că milioane de români citesc știrea și nu spun: „Nu pot să cred!”, ci spun: „Da, așa se întâmplă.” Și aici este adevărata tragedie socială.
Potrivit procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Giurgiu, cinci persoane care activau într-o unitate medicală au fost reținute într-un dosar privind suspiciuni de luare de mită în formă continuată. Anchetatorii susțin că, între noiembrie 2025 și ianuarie 2026, unele paciente ar fi fost nevoite să ofere bani pentru intervenții chirurgicale, consultații, ecografii și controale medicale de specialitate.
Mai grav, potrivit informațiilor comunicate oficial, anumitor paciente fără asigurare medicală li s-ar fi explicat inclusiv modalități prin care să declare în mod nereal că sunt asigurate sau că dețin trimiteri medicale. Dacă aceste acuzații se confirmă în fața instanței, nu mai vorbim despre simple derapaje individuale, ci despre un mecanism care pare să fi funcționat aproape administrativ.
Iar aici trebuie spus ceva incomod: șpaga medicală nu trăiește doar din lăcomia unor indivizi. Trăiește și din frica pacientului. Din disperarea femeii care intră la consultație și înțelege, din priviri, din aluzii sau din tăceri, că sănătatea ei are o viteză diferită dacă „se înțelege omenește”. Nimeni nu scrie asta pe ușa cabinetului. Nu există chitanță. Nu există afiș cu tarif. Tocmai aici stă cinismul mecanismului: totul este informal, dar toată lumea știe regulile.
La perchezițiile efectuate în acest dosar, anchetatorii au anunțat ridicarea unor sume importante de bani — aproximativ 30.960 de euro, 800 de lire sterline și 16.450 de lei. Nu știm, la acest moment, ce proveniență exactă va fi stabilită pentru fiecare sumă și nici ce va decide instanța. Dar întrebarea publică rămâne legitimă: cum ajunge un sistem sanitar atât de degradat încât pacientul are impresia că trebuie să cumpere ceea ce deja a plătit prin taxe?
Și să nu ne mințim elegant: Giurgiu nu este perceput public ca un accident exotic pe harta medicală a României. De-a lungul anilor, presa a relatat episoade similare în multiple zone ale țării — de la acuzații privind condiționarea actului medical până la medici condamnați pentru luare de mită sau reținuți în dosare de corupție. Exemplele sunt numeroase și reprezintă, probabil, doar partea vizibilă a unui fenomen mult mai mare. O picătură într-un ocean.
Întrebarea grea nu este dacă există șpagă. Întrebarea grea este cine a lăsat-o să devină aproape normă culturală într-un sistem public finanțat din banii tuturor.
Iar când ne uităm spre răspuns, inevitabil ajungem la cei care administrează spitalele și care, prea des, par conectați nu la interesul pacientului, ci la mecanisme de partid, influență și fidelitate politică. Pentru că atunci când spitalul începe să semene cu o filială politică, interesul bolnavului devine adesea ultimul pe listă.
Capitolul II – Spitale sau filiale de partid? Rețeaua incompatibilităților și captura politică a administrației sanitare.
Există un moment în care orice sistem public începe să putrezească din interior. Nu atunci când apar primele scandaluri. Nu când izbucnesc primele anchete. Ci atunci când funcția publică încetează să mai servească interesul cetățeanului și începe să deservească fidelități politice, rețele locale de influență și mici aristocrații administrative care se rotesc între partid, instituție și funcție ca într-un club privat plătit din bani publici.
În teorie, spitalul ar trebui să fie unul dintre puținele locuri unde politica se oprește la ușă. În practică, de prea multe ori în România, ea intră pe hol, urcă la etaj și se așază direct în consiliul de administrație.
Raportările recente ale Agenției Naționale de Integritate nu vorbesc despre simple scăpări birocratice. Vorbesc despre un model de administrare care ridică întrebări serioase: cât de independent poate fi managementul unui spital când persoane aflate în poziții-cheie sunt, simultan, angrenate politic?
Cazul Adelinei Adăscăliță, fost director medical interimar al Spitalului Municipal Oltenița, este unul dintre exemplele semnalate de ANI. Instituția susține că aceasta s-ar fi aflat în stare de incompatibilitate în perioada martie–iunie 2023, exercitând simultan funcția de director medical interimar și administrarea propriului cabinet medical.
Desigur, orice persoană are dreptul la apărare și contestare, iar concluziile definitive aparțin cadrului legal. Dar întrebarea de fond rămâne: cum poate fi eliminată suspiciunea de conflict de interese atunci când granițele dintre interesul public și cel privat devin atât de elastice?
Mai departe, Dan Dorul Rus, fost reprezentant al Consiliului Local Reghin în Consiliul de Administrație al Spitalului Municipal „Dr. Eugen Nicoară”, a fost declarat incompatibil de ANI după ce, potrivit instituției, ar fi exercitat simultan și o funcție de conducere într-o filială județeană de partid.
La fel, Răzvan Enescu, reprezentant al Consiliului Local Ploiești în Consiliul de Administrație al Spitalului de Pediatrie Ploiești, a fost declarat incompatibil pentru exercitarea simultană a unei funcții de conducere politică în Prahova și a celei administrative din spital.
Lista continuă și devine apăsătoare prin repetiție: Gabriel Bogdan Ștețco, în Maramureș;
Sorin Ilea, la Hunedoara; Dorel Oltean, la Năsăud; Silvian-Cătălin Petruț Țiculescu, în Maramureș. Nume diferite. Județe diferite. Mecanismul semnalat public — aproape identic.
Și aici trebuie să fim brutal de sinceri cu problema, fără a demoniza oameni înaintea unor concluzii definitive: incompatibilitatea nu este doar o chestiune juridică. Este o problemă moral-administrativă. Pentru că atunci când aceeași persoană stă cu un ochi la interesul spitalului și cu altul la disciplina de partid, apare inevitabil întrebarea: cui îi aparține, în realitate, loialitatea?
De aici începe captura tăcută a sistemului. Manageri susținuți politic. Consilii de administrație populate prin algoritm de partid. Funcții care circulă între aceleași grupuri locale. Oameni care se schimbă între ei, se validează reciproc și creează impresia unui sistem închis, unde meritul profesional este, uneori, invitatul de rezervă, nu protagonistul.
Iar efectele nu sunt abstracte. Ele ajung în salonul pacientului. În lipsa investițiilor. În întârzierile administrative. În aparatura cumpărată și nefolosită. În lipsa de control real. În impresia tot mai răspândită că spitalele au devenit teritorii administrate politic, nu instituții publice administrate profesionist.
Și dacă influența politică ridică întrebări despre cine controlează spitalele, următorul capitol ridică o întrebare și mai grea: cine controlează banii și medicamentele? Pentru că atunci când vorbim despre tratamente oncologice și suspiciuni privind circuite paralele, nu mai discutăm doar despre administrație. Discutăm despre vieți suspendate între speranță și interese care, dacă se confirmă ceea ce a fost semnalat oficial, arată o imagine devastatoare.
Capitolul III – Banii bolnavilor de cancer: suspiciunile privind circuitul chimioterapicelor și gaura din sistem.
Există un prag moral peste care o societate trece foarte greu fără să lase urme adânci. Un punct în care nu mai vorbim despre simple disfuncționalități administrative, nici despre clasicele explicații birocratice — „s-a omis”, „s-a întârziat”, „există proceduri”.
Când ajungi să vorbești despre tratamente oncologice, despre medicamente de milioane de euro și despre suspiciuni că acestea ar fi fost scoase din circuitul public în timp ce oameni bolnavi de cancer așteaptă șansa de a mai prinde câteva luni de viață, discuția devine una despre fibra morală a statului.
Pentru că aici nu mai este vorba despre confort administrativ. Este vorba despre oameni care își numără viața între două perfuzii și trei analize.
Declarațiile recente ale ministrului demisionar al Sănătății, Alexandru Rogobete, bazate pe un raport al Curții de Conturi privind activitatea de la Institutul Oncologic București (IOB), au ridicat întrebări de o gravitate uriașă.
Potrivit afirmațiilor sale publice, documentul ar indica existența unor discrepanțe majore în circuitul chimioterapicelor: medicamente oncologice extrem de costisitoare care, potrivit informațiilor prezentate, ar fi fost sustrase din circuitul spitalului public și direcționate către spitale private unde activau anumite cadre medicale.
Trebuie spus limpede și corect jurnalistic: acestea sunt constatări și suspiciuni rezultate din raportări oficiale și declarații publice, iar stabilirea eventualelor răspunderi concrete aparține organelor judiciare. Ministerul Sănătății a anunțat trimiterea unui corp de control, iar raportul Curții de Conturi urmează să fie transmis, potrivit declarațiilor ministrului, și către Parchetul General.
Dar chiar și în această etapă preliminară, întrebările sunt devastatoare.
Cum este posibil ca într-un institut oncologic de referință să apară, potrivit celor relatate public, facturi fără corespondent fizic în stoc? Cum pot exista medicamente plătite, dar care nu apar decontate pe pacient? Cum ajunge aparatură cumpărată din bani publici să stea ani întregi nefolosită, în timp ce în apropiere funcționează servicii private care tratează inclusiv pacienți proveniți din același ecosistem medical?
Aici începe partea cea mai toxică a sistemului: zona gri în care publicul plătește, iar profitul pare să se scurgă, uneori, spre interese private. Dacă suspiciunile semnalate oficial se confirmă, atunci imaginea este una aproape intolerabilă moral: statul cumpără, pacientul suportă, iar altcineva capitalizează avantajul.
Și să nu ne amăgim: oncologia nu este o specialitate oarecare. În saloanele oncologice nu intră oameni care amână un consult stomatologic. Intră oameni care se agață de statistici, de tratamente experimentale, de orice zi în plus. Familii întregi își vând mașini, terenuri și economii ca să mai cumpere timp pentru cineva drag. În acest context, orice suspiciune privind circuitul medicamentelor capătă o încărcătură aproape imposibil de descris.
Mai există și o întrebare pe care administrația românească evită sistematic să și-o pună: de ce aproape fiecare scandal mare din sănătate pare să aibă în fundal aceeași schemă? Funcții distribuite politic, control slab, responsabilitate difuză și un reflex birocratic aproape reflexiv de a împinge vina spre „proceduri”.
Iar dacă până acum am vorbit despre șpagă, influență politică și suspiciuni privind circuitul tratamentelor, urmează un episod care împinge orice limită a tolerabilului public. Un dosar relatat de presă și aflat în atenția procurorilor, în care apar acuzații atât de grave încât aproape sfidează ideea de medicină: dispozitive medicale prelevate de la persoane decedate și reutilizate asupra unor pacienți vii, alături de alte suspiciuni care, dacă se confirmă, ridică întrebări înfiorătoare despre limitele degradării morale într-un sistem care ar trebui să protejeze viața.
Capitolul IV – Linia roșie: medici cercetați, dispozitive de la persoane decedate și acuzații care zguduie ideea de medicină
Există scandaluri publice care provoacă furie. Există scandaluri care provoacă dezgust. Și există situații care lovesc atât de adânc în fibra morală a unei societăți încât oamenii rămân, pur și simplu, fără cuvinte. Cazul relatat public de presă și aflat în atenția procurorilor privind medici cercetați pentru folosirea unor dispozitive cardiace prelevate de la persoane decedate pare să intre în această ultimă categorie.
Pentru că aici nu mai vorbim doar despre bani. Nu mai vorbim doar despre influență, incompatibilități sau administrație defectuoasă. Vorbim despre încrederea fundamentală dintre pacient și medic — acea legătură aproape sacră prin care omul își pune viața, literalmente, în mâinile unui profesionist.
Potrivit informațiilor publicate de G4Media și datelor comunicate de procurori, ancheta vizează medici și alte persoane din zona medicală asociate unor unități precum Spitalul Militar „Regina Maria” din Brașov și Spitalul de Urgență „Sfântul Spiridon” din Iași, fiind efectuate percheziții în județele Brașov, Iași și Neamț, inclusiv la sedii de firme distribuitoare de aparatură medicală și alte locații relevante pentru investigație.
Anchetatorii susțin că există indicii potrivit cărora anumite cadre medicale ar fi efectuat intervenții chirurgicale cu încălcarea procedurilor și indicațiilor privind utilizarea dispozitivelor medicale, punând în pericol sănătatea și integritatea corporală a unor pacienți. În spațiul public au apărut informații conform cărora anumite dispozitive cardiace — defibrilatoare și stimulatoare — ar fi fost prelevate de la persoane decedate și reutilizate ulterior asupra unor pacienți vii, la costuri reduse față de prețul pieței.
Trebuie spus fără echivoc: acestea sunt elemente aflate în anchetă și informații relatate public de presă și surse judiciare, nu concluzii definitive stabilite de instanțe. Dar gravitatea acuzațiilor este atât de mare încât simpla existență a lor produce un șoc public legitim.
Mai mult, în același dosar au fost relatate public suspiciuni potrivit cărora unor pacienți li s-ar fi administrat anumite tratamente astfel încât starea lor să se degradeze, crescând necesitatea unor dispozitive medicale. Dacă asemenea acuzații ar fi vreodată confirmate judiciar, am intra într-o zonă atât de întunecată moral încât limbajul jurnalistic însuși începe să devină insuficient pentru a descrie dimensiunea tragediei.
Până la momentul informațiilor făcute publice, surse apropiate anchetei vorbeau despre aproximativ 170 de pacienți care ar fi beneficiat de intervenții unde s-au utilizat astfel de dispozitive provenite de la persoane decedate. În paralel, autoritățile au anunțat mandate de aducere, audierea martorilor și continuarea cercetărilor.
Și aici apare întrebarea care distruge orice discurs liniștitor al statului: unde au fost filtrele de control? Unde au fost managerii de spitale? Unde au fost comisiile medicale, organismele de verificare, ministerele, casele de asigurări, inspecțiile, toate acele structuri birocratice care justifică anual bugete uriașe și armate de funcționari?
Pentru că dacă un asemenea dosar poate ajunge să existe măcar la nivel de suspiciuni credibile investigate penal, atunci problema nu mai este doar despre indivizi. Devine o întrebare despre ecosistemul care permite apariția unor asemenea situații.
Iar aici se închide cercul început în primul capitol. La Giurgiu, pacientul ar fi fost pus, potrivit procurorilor, să plătească pentru ce trebuia să primească legal. În alte spitale, administrația pare contaminată de interese politice. În oncologie apar întrebări privind traseul medicamentelor. Iar aici discutăm despre acuzații care ating însăși ideea de etică medicală.
Exemplele de mai sus? O picătură într-un ocean de episoade relatate de presă, anchete, rapoarte și scandaluri care au construit, în timp, sentimentul colectiv că sistemul nu se defectează accidental — ci pare, uneori, construit să reziste mai degrabă pentru el însuși decât pentru pacient.
CONCLUZII – De ce nu funcționează instituțiile statului? D-aia.
Și atunci vine întrebarea pe care politicienii o detestă, funcționarii o ocolesc, iar purtătorii de cuvânt încearcă s-o îngroape sub tone de formule sterile: de ce nu funcționează instituțiile statului?
D-aia.
Pentru că într-o țară în care pacientul ajunge să creadă că sănătatea lui depinde de un plic strecurat discret, instituția deja a cedat o parte din autoritate unei economii paralele a disperării. La Giurgiu, procurorii spun că paciente ar fi fost puse să plătească inclusiv pentru investigații și intervenții care ar fi trebuit să existe în cadrul legal al sistemului public. Nu este doar o anchetă penală. Este radiografia unei neîncrederi vechi, sedimentate.
Pentru că atunci când administrația spitalelor ajunge amestecată cu funcții politice, incompatibilități constatate de instituții precum ANI și rețele locale de influență, cetățeanul începe să suspecteze că meritul profesional intră prea des pe ușa din spate, iar fidelitatea politică pe cea principală.
Exemple precum Adelina Adăscăliță, Dan Dorul Rus, Răzvan Enescu, Gabriel Bogdan Ștețco, Sorin Ilea sau Dorel Oltean nu reprezintă întreaga poveste. Reprezintă doar episoade publice dintr-un mecanism care ridică întrebări despre felul în care sunt populate și controlate instituțiile sanitare.
Pentru că atunci când apar suspiciuni oficiale privind circuitul unor chimioterapice de milioane de euro într-un institut oncologic, când se vorbește despre facturi fără corespondent fizic și tratamente care ridică semne de întrebare administrative, statul nu mai are luxul explicațiilor birocratice. În oncologie, timpul nu este statistică. Timpul este viață.
Și pentru că există dosare care, chiar aflate în stadiul de cercetare și fără concluzii judiciare definitive, zguduie însăși ideea de încredere publică. Când apar în spațiul public informații privind dispozitive medicale reutilizate de la persoane decedate și alte suspiciuni investigate penal, oamenii nu mai întreabă doar „cine este vinovat?”. Încep să întrebe ceva mai grav: „Mai putem avea încredere?”
Aici este poate cea mai grea moștenire a acestui sistem: nu doar lipsurile materiale, nu doar corupția semnalată public, nu doar birocrația. Ci eroziunea lentă a încrederii. Pentru că un spital nu funcționează doar din aparate, clădiri și contracte. Funcționează din credința pacientului că acolo cineva îi apără interesul atunci când este cel mai vulnerabil.
Exemplele prezentate aici sunt, foarte probabil, doar o picătură într-un ocean. O parte vizibilă a unei realități pe care mulți români o cunosc nu din știri, ci din propria experiență.
Iar până când instituțiile nu vor înțelege că sănătatea nu este teren de influență, de partid, de combinații administrative sau de privilegii informale, România va continua să producă aceeași întrebare amară, repetată de milioane de oameni după fiecare scandal:
„Cum am ajuns aici?”
Și, mai ales:
„Cine ne mai repară încrederea?”
EPILOG – Țara în care bolnavul intră pacient și iese statistică.
Poate că cea mai mare tragedie a României nu este că are spitale vechi, saloane obosite sau lipsuri cronice. Nu. Multe țări au trecut prin sărăcie, reforme greoaie și sisteme medicale imperfecte. Diferența este alta: în multe locuri, omul încă simte că instituția încearcă să îl apere. În România, prea mulți oameni au ajuns să creadă exact contrariul.
Aici este rana adevărată.
Pentru că atunci când auzi că paciente ar fi fost împinse, potrivit procurorilor, spre plăți informale pentru consultații și intervenții medicale, înțelegi că boala a devenit, pentru unii, oportunitate.
Când vezi conduceri de spitale intersectate cu funcții politice și incompatibilități semnalate oficial, începi să înțelegi de ce profesionalismul pare uneori captiv într-un mecanism de fidelități.
Când apar întrebări despre medicamente oncologice și posibile circuite paralele într-un sistem unde oamenii luptă pentru zile de viață, simți că administrația nu mai este doar ineficientă — devine moralmente apăsătoare. Iar când presa și anchetatorii ajung să vorbească despre dispozitive medicale provenite de la persoane decedate și suspiciuni atât de grave încât aproape paralizează limbajul public, ceva se rupe adânc în fibra unei societăți.
Încrederea.
Și să nu ne amăgim cu discursuri convenabile. Nu vorbim aici despre câțiva oameni și câteva dosare. Aceasta este minciuna liniștitoare pe care sistemul o repetă de fiecare dată când este prins privind în altă parte. „Caz izolat.” „Excepție.” „Incident punctual.” Nu. După zeci de ani de scandaluri, condamnări, incompatibilități, acuzații, rapoarte și anchete, românii au început să vadă modelul, nu accidentul.
Un model în care omul simplu plătește sistemul de două ori: o dată prin taxe și încă o dată prin frică, timp pierdut, relații, umilință sau bani scoși din buzunar exact când este mai vulnerabil.
Și poate că cea mai cinică ironie este aceasta: România are medici excepționali, asistente extraordinare, oameni care trag de ei până la epuizare și țin spitale întregi în spate, uneori în condiții imposibile. Dar exact acești oameni sunt îngropați, prea des, sub molozul administrativ al clientelei, al influenței, al controlului politic și al scandalurilor care transformă excepția profesională într-o scuză pentru eșecul general.
De aceea, când cineva întreabă de ce nu funcționează instituțiile statului, răspunsul nu mai poate fi îmbrăcat în vorbe elegante.
Pentru că prea multe instituții au învățat să supraviețuiască scandalului, nu să-l prevină. Să gestioneze imaginea, nu problema. Să mute vina, nu responsabilitatea.
Iar într-o țară în care omul ajunge să intre în spital cu teamă nu doar de boală, ci și de sistem, problema nu mai este medicală.
Devine una de civilizație.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
https://ziare.com/medici-retinuti/giurgiu-luare-mita-ecografii-2012482
https://tvrinfo.ro/sefi-si-fosti-membri-din-conduceri-de-spitale-gasiti-incompatibili-de-ani/
