ION MITU
Pentru a-l cunoaşte mai bine pe Eminescu, e musai să citiți „Amintirile” lui Theodor Stefanelli. Cartea a apărut în 1914 și iată ce spunea Stefanelli despre motivele care l-au îndemnat să publice acest volum:
„Amintirile de față nu le-aş fi publicat dacă nu aş fi fost îndemnat spre aceasta de nenumarate ori şi din foarte multe părți. Mi s-a zis că eu, care am fost prieten şi coleg cu Eminescu în liceul din Cernăuți, care am petrecut cu dînsul cît timp a stat în Bucovina şi apoi cît timp a urmat studiile la Universitatea din Viena, sunt dator să dau publicului românesc amintirile mele despre acest prieten al meu, amintiri care vor interesa pe cunoscuții, prietenii şi admiratorii lui Eminescu.
Și astfel m-am hotărât să urmez dorinții exprimate din atîtea părți.
Dar, habent sua fata libelli – cărțile își au soarta lor – căci nu mi-a fost cu putință să realizez această hotărâre pînă acum și aceasta nu din cauză că adunarea la un loc a acestor amintiri mi-ar fi făcut greutăți, căci între hîrtiile mele aveam mulțime de însemnări din viața mea și a colegilor mei, între cari și Eminescu, pe cînd era la Viena și după acest timp, iar pentru timpul cît am petrecut cu dînsul tinerețele în Cernăuți, întâmplările de pe atunci sunt atît de viu întipărite în memoria mea ca și cînd s-ar fi petrecut astăzi.
Împlinindu-mi această datorință, aş avea cea mai mare mulțumire sufletească, dacă prin aceste amintiri aş fi putut contribui măcar cît de puțin la mai deplina cunoştință a individualității marelui nostru poet.”
Mi-a fost greu să aleg un capitol din „Amintirile” lui Stefanelli, fiecare are farmecul lui și ne dezvăluie o altă însușire, mai mult sau mai puțin cunoscută a poetului, astfel că, astăzi, m-am oprit, șovăitor, la ultimul capitol, intitulat „Întîlnirea în București 1878.”
Criticul Alexandru Ștefănescu spunea că a locuit patru ani în viața lui Eminescu pentru a scrie cartea despre el. Vă îndemn să locuiți cîteva minute în viața lui Eminescu, alături de această minunată carte a lui Theodor Stefanelli.
„În ziua de anul nou 1873, serbînd în Viena patronul unui coleg al nostru, eram încântați de preietenia ce domnește între noi, dar totodată foarte impresionați că în anul acesta, finindu-se studiile, trebuia să ne despărțim și să ne răslățim în toate părțile, intrînd în valurile vieții practice spre a ne cîștiga pîinea de toate zilele.
Tineri și idealiști cum eram cu toții, ne ziserăm că nu se poate să nu ne întâlnim mai adese. Eu, aducîndu-mi aminte de o nuvelă „Vîntul soartei” de Leon Negruzzi pe care o citisem cu mulți ani în urmă în „Convorbiri literare”, făcui propunerea să ne întâlnim tot din cinci în cinci ani, într-un loc pe care îl vom stabili înainte, și aceste întâlniri să urmeze de-a lungul întregei noastre vieți.
Propunerea a fost primită cu mare însuflețire.
Jurarăm cu toții că ne vom ține de cuvânt și hotărîrăm ca întîia noastră întîlnire să urmeze în București, în ziua de 15 august 1878. În anul acesta, dintre cei ce iscăliseră jurământul, ne aflam numai eu și Vasile Murariu în Bucovina; eu judecător în Cîmpulung, el în Cernăuți. Ne hotărîrăm deci să plecăm împreună la București.
După o călătorie cu calea ferată și diligența, călătorie împreunată cu multe piedici din cauza podurilor rupte de puhoiul apelor și din cauza multelor regimente de ruși ce întîlneam întorcându-se de pe cîmpul de război din Bulgaria, ajunserăm în ziua de 14 august după amiaza în București.
Întâiul nostru gînd a fost să-l căutăm pe Eminescu, despre care știam că este redactor la ziarul „Timpul”.
Pe drum ne întîlnirăm cu A. Chibici Rîvneanu ( care avea să fie alături de Eminescu și mai târziu, la întoarcerea acestuia de la spitalul din Viena), unul dintre cei jurați care sosise chiar atuncea de pe cîmpul de luptă din Bulgaria spre a se întâlni cu noi.
Ne duserăm la hotelul Dacia unde se afla atunci redacțiunea „Timpului”. În întîia sală, aflarăm pe un domn, călare pe un cal de lemn, care-i ținea loc de scaun; el scria la o masă înaltă și ne spuse că Eminescu se află în sala de alăturea. Intrarăm în sala a doua și-l aflarăm pe Eminescu scriind la o masă lungă, plină cu jurnale.
Era numai în cămașă și pantaloni;
cravata era aruncată pe un colț de masă, iar înaintea sa era un talger cu fructe din care mînca, scriind un articol pentru „Timpul”. Bucuria sa a fost mare cînd ne-a văzut, căci nu ne întâlnisem de cînd cu serbarea din Cernăuți, 1875.
– Ce mai faci, puiule? îl întrebai.
– Mizerie, prieteni, vecinică mizerie, am ajuns jurnalist, adică calic… iată – și făcînd un gest cu mîna ne arată zîmbind talgerul cu fructe de pe masă. Nu știam de o zice aceasta serios sau în glumă, pentru că zîmbetul nu-i lipsea nicicând de pe buze. Acest obicei îl avea totdeauna, și noi care îl cunoșteam atît de bine izbucnirăm într-un hohot de rîs văzându-l în această situație tragicomică. Eminescu nu se schimbase de cînd îl văzusem, numai hainele erau cam neglijate.
Părul tot lung îl purta, pieptănat în sus și mustața o mușca și acum după vechiul obicei.
Îi spuserăm cu ce scop am venit la București și că nouă colegi din Viena se vor întâlni aici și vom petrece cîteva zile în capitală.
– De minune, frate, de minune… care va să zică aveți…? și atuncea ridică, după vechiul obicei din Viena, degetul arătător al mîinii drepte (gestul acesta însemna: aveți o pițulă, adică aveți parale?)
Noi, cunoscând acest ges,t înțeleserăm ce voia să zică și-i răspunserăm rîzînd:
– Se înțelege că avem…
– Ei, bravo! Ce berechet o să mai fie. Mă duc și eu cu voi, rămîne articolul meu neisprăvit, dar să scrie viteazul călăreț din cealaltă cameră ce-i va trăsni prin minte. Eminescu se îmbrăcă. Ieșind, zise plin de voioșie către călărețul din sala întîia:
– Adio, frate, la Filippi ne mai întâlnim – și fără să ne recomande, părăsi cu noi palatul Dacia.
Pe drum ne spuse că cel ce scria în camera întîia era Caragiale.
Noi îl mustrarăm că nu ne făcuse cunoscut pe acest literat, iar el răspunse că nu era vreme deoarece îi era foame și ar voi să stea cu noi la masă.
Mai văzusem în redacție un tînăr care lucra și pe care așișdere nu ni-l recomandase, dar pe drum ne spuse că se numește Ronetti Roman, că este un băiat cuminte și foarte cumsecade, dar altfel nu știe nimic despre dînsul. L-am căutat și pe I. Slavici și l-am luat cu noi. Zilele cîte le-am petrecut în București a fost Eminescu nedespărțit de noi. El a fost călăuzul nostru în toate părțile, mînca, bea și petrecea cu noi și era bine dispus. Punga noastră era și a lui.
Măi, băieți – zise el într-o zi – așa voios n-am fost decât în Viena cînd petreceam cu voi.
Și, în adevăr, acele zile erau pline de viață, pline de momente fericite în care, lepădînd toată grija cea lumească, precum zicea Eminescu, trăiam în amintirile vesele ale vieței noastre de student și ne reaminteam toate poznele ce le făcusem odată, nevoia în care trăisem, cum adeseori serile nu aveam ce mînca și cum ne-a plătit Eminescu într-o seară masa, vânzând, fără știrea mea, o păreche de pantaloni ai mei.
Eminescu făcea mult haz de aceste amintiri, dar cîteodată i se întuneca privirile ca și cînd i-ar fi trecut un gînd prin minte, căci ofta și pronunța cu zîmbet amar cuvintele lui obișnuite: „Of, neamul nevoii!”
Într-o seară ne zise: Măi, băieți, aveți voi o idee? Sunt sigur că n-aveți ideea ce o am eu, deci am să vă duc la o idee – și ne duse la o grădină ce se numea La Idee. Acolo toate obiectele aveau numiri particulare.
Mămăliga se numea „mîndria națională”, cuțitul se numea Bismarck, cafeaua neagră se numea „taifas cu cealma” ș.a.m.d. Am petrecut o seară minunată în această grădină și l-am avut cu noi și pe Ioan Slavici.
Într-o zi am vrut să-l vizităm pe Eminescu acasă, dar, din purtarea lui, am înțeles că o astfel de vizită nu ar fi pe placul său.
Si Slavici ne spuse că puțini știu unde locuiește Eminescu și că nu-i place să primească pe nimeni acasă.
Avînd a mă reîntoarce în țară, mă plimbam cu Eminescu pe Calea Victoriei, pe atuncea calea Mogoșaiei. Intim precum eram cu dînsul, l-am întrebat cum o mai duce, cum trăiește. El, zîmbind. îmi răspunse cu un vers cunoscut dintr-un poet german:
„Arm am Beutel, krank am Herzen/Schlepp ich meine langen tage” – „Sărac la pungă și bolnav de inimă/ Îmi petrec lungile zile.”
Mi-a rămas adînc întipărit în minte acest răspuns și nu-l pot uita de atîta vreme. Observ că Eminescu nu pronunțase versul acesta într-un ton jeluitor, ca unul ce ar suferi și ar avea lipsă de ceva; nu, acuma ca și altădată, și poate ca totdeauna față de colegii săi, el zîmbea, astfel că puteai foarte ușor crede că glumește sau zeflemizează.
Ne-a petrecut pînă la gară. Eu și Morariu am plecat spre Giurgiu, iar el a rămas, ca să-și împlinească destinul, cu Chibici Rîvneanu și cu Slavici în București.”
Theodor Stefanelli 1914 – Amintiri despre Eminescu
P.S. am păstrat scrierea cuvintelor din textul original.
Dar cine a fost Teodor Stefanelli?
Iată cîteva date biografice despre viața sa:
Coleg de liceu cu Eminescu la Cernăuți, îl regăsim la Viena student la Drept. Organizează, împreună cu Eminescu şi Slavici, Serbarea şi Congresul studențesc de la Putna, în 1871. Magistrat ajuns pînă la cel mai înalt grad judecătoresc din Austria ( Bucovina aparținea de Austria ), va avea, în parallel, o amplă contribuție pentru identitatea națională a românilor bucovineni.
E membru al Societății pentru cultura și literatura română în Bucovina şi, în 1875, cînd austriecii serbau 100 de ani de la anexarea Bucovinei, el fondeaza societatea Arboroasa, numele romanizat al Bucovinei, dat de el însuşi.
Ca magistrat în Cernauți, Cîmpulung Moldovenesc, Suceava, îşi pune amprenta şi asupra vieții culturale. A fost membru al Academiei Române, o data cu Nicolae Iorga, în 1910.
În 1914, la izbucnirea războiului, e nevoit să se refugieze la Fălticeni, la familia soției lui, pentru a nu fi arestat. I se suspendă pensia, fiind considerat „periculos statului austriac”.
În 1918, cînd s-a făcut unirea cu Bucovina, Stefanelli a fost cel dintîi care „a trecut granița spulberată ca să se închine pămîntului din care era zămislit” (Artur Gorovei).
Stefanelli se stinge din viată în 1920.
