2025. Guvernarea prin inflație: jaful perfect.
INTRODUCERE – Inflația ca politică publică. Cum a fost jefuită populația „din pix”.
Există un moment în care minciuna politică nu mai poate fi acoperită nici cu comunicate, nici cu grafice colorate, nici cu optimism de platou TV. Acel moment a venit în România anului 2025, când inflația a fost livrată populației nu ca accident, nu ca fatalitate globală, ci ca decizie de guvernare.
Iar cifrele nu vin de la conspiraționiști sau de la agitatori de rețele sociale, ci de la analiștii băncilor comerciale, de la INS și din articolele publicate de presa economică.
Potrivit analizei BCR, rata anuală a inflației din octombrie – aproape 10% – nu ar fi existat în această formă dacă Guvernul nu ar fi decis simultan trei lucruri: majorarea TVA, creșterea accizelor și renunțarea la plafonarea prețurilor la energie.
Fără aceste decizii, inflația ar fi fost de aproximativ 5,5%. Diferența nu este statistică, este politică. Este diferența dintre un stat care amortizează șocurile și unul care le transferă integral către populație
Guvernul condus de Ilie Bolojan a ales deliberat varianta dură, dar nu pentru sine.
Eliminarea plafonării la energie a adăugat singură peste 2,6 puncte procentuale la inflație, mai mult decât toate taxele indirecte la un loc.
Cu alte cuvinte, facturile umflate cu 60% nu sunt „efect de piață”, ci rezultat de semnătură guvernamentală.
În paralel, discursul oficial a funcționat pe aceeași bandă veche: „Bruxelles-ul ne obligă”, „fondurile europene sunt în pericol”, „agențiile de rating ne pândeau”.
Numai că realitatea, așa cum reiese din datele financiare citate de economistul Radu Georgescu și preluate de presă, arată exact invers: după creșterea taxelor, România a încasat cele mai mici sume nete de la UE din ultimii zece ani, cu o scădere de aproximativ 85% față de media anilor anteriori.
Avem, așadar, un tablou complet: taxe mai mari, energie mai scumpă, inflație aproape dublă față de nivelul „natural”, salarii crescute anemic și un stat care promite bani europeni… care nu vin. Restul sunt povești pentru electoratul obosit.
În capitolele următoare vom arăta cum s-a construit acest mecanism, cine l-a decis, cine l-a justificat public și cine plătește nota. Începem cu energia, pentru că acolo s-a detonat prima mină sub buzunarul populației.
CAPITOLUL I – Liberalizarea energiei: cronica unui eșec politic anunțat.
Scumpirea energiei din România nu este rezultatul unei piețe „scăpate de sub control”, nici efectul inevitabil al războiului sau al Bruxelles-ului abstract.
Este rezultatul unui lanț de decizii politice concrete, luate de oameni concreți, în guverne succesive, fără coerență, fără protecții și fără asumare. Liberalizarea nu a fost problema. Prostia administrativă și cinismul politic au fost problema.
Etapa I – Gazele naturale: liberalizare fără plase de siguranță.
La 1 iulie 2020, piața gazelor naturale a fost complet liberalizată. Prim-ministru era Ludovic Orban, iar ministru al Energiei – Virgil Popescu.
Liberalizarea a fost prezentată drept un pas necesar spre piață, concurență și prețuri corecte.
În realitate, a fost o liberalizare pe hârtie, fără mecanisme reale de protecție pentru consumatorii vulnerabili și fără o strategie de tranziție.
Statul român a ieșit din rolul de amortizor, dar nu a construit nimic în loc. Nu a pregătit populația, nu a consolidat ANRE, nu a creat instrumente de intervenție temporară.
A aruncat piața „liberă” într-un sistem dominat de oligopoluri și contracte opace. Rezultatul? Creșteri de prețuri care nu au fost corectate de concurență, ci speculate.
Etapa II – Energia electrică: dogmă, nu politică publică.
La 1 ianuarie 2021, liberalizarea completă a pieței de energie electrică pentru consumatorii casnici a intrat în vigoare. Prim-ministru era Florin Cîțu, dar arhitectura fusese pregătită tot în guvernarea Orban. Din nou, ministru al Energiei: Virgil Popescu – omul-cheie al continuității.
Sub guvernul Cîțu, liberalizarea a fost tratată ideologic: piața rezolvă tot, statul se retrage, consumatorul „alege informat”. Doar că România reală nu este un manual de economie.
Milioane de consumatori au fost expuși unor oferte agresive, contracte prost explicate și unor creșteri bruște de preț. Când piața a explodat, statul a făcut ceea ce știe mai bine: a improvizat.
Etapa III – Plafonări haotice și retragere brutală.
După ce liberalizarea a scăpat de sub control, guvernele succesive au introdus mecanisme de plafonare și compensare. Nu ca politică gândită, ci ca reacție de panică. Costurile au fost mari, bugetul a fost împovărat, iar sistemul a devenit opac și birocratic.
Apoi vine Guvernul condus de Ilie Bolojan. În loc să reformeze sistemul, să corecteze distorsiunile și să reducă pierderile structurale, a ales soluția cea mai comodă: tăierea bruscă a plafonării.
Rezultatul este documentat de presa economică și de analiștii bancari: eliminarea plafonării la energie electrică a adăugat aproximativ 2,6 puncte procentuale la rata anuală a inflației, iar facturile au crescut, în medie, cu circa 60%
Continuitatea vinovăției.
Aici nu avem un singur vinovat, ci un șir de iresponsabilități:
- Ludovic Orban – liberalizare fără protecții
- Florin Cîțu – menținere dogmatică, fără corecții
- Virgil Popescu– continuitate, incoerență, improvizație permanentă
- Ilie Bolojan – transferarea finală a costului către populație, sub pretext fiscal
Energia nu a devenit scumpă „natural”. A fost scumpită pas cu pas, prin decizii politice greșite, iar nota de plată a fost pusă direct pe masa populației.
În capitolul următor, vedem cum TVA și accizele au completat acest mecanism: aceeași logică, aceeași lipsă de curaj, aceeași inflație livrată ca politică publică.
CAPITOLUL II – Cât ar fi fost inflația, în octombrie, fără TVA, accize și fără șocul din energie? Politica „din pix” care a umflat prețurile.
Întrebarea din titlu nu e un exercițiu academic. E o întrebare de igienă publică. Pentru că, dacă inflația de aproape 10% din octombrie e prezentată ca „fenomen economic”, atunci politicienii scapă iarăși ca prin urechile acului: „piața”, „contextul”, „războiul”, „Bruxellesul”, „se întâmplă peste tot”.
Numai că analiza citată în materialul tău face exact ceea ce politicul urăște: separă influențele externe de deciziile guvernamentale și pune pe masă factura morală a administrației: inflația a fost umflată artificial de stat, prin taxe și prin energie.
Conform estimărilor BCR, în absența a două șocuri consecutive – eliminarea plafonării la energia electrică (din iulie) și majorarea TVA + accize (din august) – rata anuală a inflației în octombrie ar fi fost în jur de 5,5%. Nu 9,8–9,9%. Diferența nu e „marginală”. Diferența e politică, e decizie și e putere.
Și mai rău pentru propaganda de guvern: BCR cuantifică loviturile. Eliminarea plafonării la energie ar fi adăugat 2,6 puncte procentuale la inflație. Creșterea taxelor indirecte (TVA și accize) ar fi adăugat încă aproape 2 puncte procentuale.
Asta e anatomia jafului, scrisă în cifre: iei un preț administrat (energia), îl eliberezi brutal, apoi mai pui și impozite peste consum, și pe urmă te miri că totul se scumpește „ca la comandă”.
Iar statul, în loc să-și asume că a apăsat accelerația pe inflație, a preferat teatrul: „nu e vina noastră, e nevoie”. Atât doar că „nevoia” asta nu vine cu un bilanț moral, ci cu un bilanț contabil.
Facturile au crescut, în medie, cu aproximativ 60% după expirarea mecanismului de plafonare-compensare. Iar energia, cum am stabilit, nu e un moft, e un input universal: dacă se scumpește curentul, se scumpește pâinea, transportul, serviciile, hotelurile, reparațiile, tot. Nu pentru că „așa e economia”, ci pentru că statul a decis să nu mai fie amortizor.
Apoi, ca să fie tabloul complet, materialul tău aduce și al doilea strat al farsei: narațiunea fondurilor europene. Guvernul (explicit numit în textul sursă ca guvernul condus de Ilie Bolojan) justifică avalanșa de taxe prin riscul blocării fondurilor UE și prin spectrul ratingului „junk”.
Iar economistul Radu Georgescu vine cu o afirmație tăioasă (și politic devastatoare): după creșterea taxelor, România ar fi încasat cele mai mici sume nete de la UE din ultimii 10 ani, cu o scădere masivă față de media ultimului deceniu.
Mesajul nu e „Facebookistic”, e un cui în talpa propagandei: dacă ai strâns șurubul pe populație „ca să vină banii”, iar banii nu vin, atunci ce-ai făcut, de fapt? Ai umflat veniturile pe termen scurt și ai livrat populației povestea cu UE ca anestezic.
Pe scurt: în octombrie, inflația nu a fost doar „inflație”. A fost un produs mixt: energie + taxe, cu semnături politice în spate.
Iar când politicul produce scumpiri prin decizie, dar își păstrează limbajul de victimă („n-am avut încotro”), avem exact ceea ce trebuie criticat: statul care își externalizează eșecurile în facturi și prețuri, apoi cere aplauze că „a salvat țara”.
Legătura cu capitolul următor e inevitabilă: dacă energia și taxele au împins inflația în sus, întrebarea următoare e cine ar fi trebuit să frâneze și de ce a stat pe margine. Aici intră BNR, dobânzile, așteptările și felul în care populația plătește de două ori: o dată la raft și a doua oară la credit.
CAPITOLUL III – Inflația peste 9%: când statul știe că va arde, dar nu stinge incendiul.
După ce energia a fost detonatorul și taxele au fost combustibilul, rămâne întrebarea-cheie: de ce continuă incendiul? Răspunsul vine chiar din prognozele oficiale.
Conform estimărilor Banca Națională a României, rata inflației va rămâne peste 9% și în următoarele luni. Nu accidental, nu pentru că „nu știm ce se întâmplă”, ci pentru că șocurile introduse de stat în a doua jumătate a anului nu se disipă peste noapte.
Aici se rupe complet discursul politic de realitate. Guvernul vorbește despre „stabilizare”, „scădere marginală”, „trend descendent”, în timp ce banca centrală – instituția care nu face politică, ci calcule – spune sec: inflația rămâne sus.
Cu alte cuvinte, ceea ce populația simte deja în buzunar nu este un vârf, ci un platou. Un platou construit din decizii administrative: energie scoasă din plafonare, taxe crescute, costuri propagate în economie.
BNR recunoaște implicit ceea ce politicul evită să spună: inflația actuală nu este dominată de cerere, ci de șocuri pe partea ofertei, produse în luni consecutive. Iulie – energie. August – TVA și accize.
Efectele se adună, se transmit și se fixează în prețuri. De aceea, chiar dacă ritmul lunar mai dă semne de oboseală, nivelul anual rămâne ridicat. Nu pentru că românii consumă prea mult, ci pentru că statul a scumpit costurile de bază ale economiei.
Mai grav este că această inflație ridicată se suprapune peste o frână pe venituri. Datele arată clar: majorările salariale din sectorul privat au fost limitate, în jur de 4% în toamnă, adică sub inflație.
Tradus: pierdere de putere de cumpărare. Nu accidentală, nu „temporară”, ci structurală. Statul a ales să combată deficitul bugetar nu prin reformă, ci prin eroziunea controlată a veniturilor reale.
În acest context, menținerea inflației peste 9% devine o formă de impozitare mascată. Fără dezbatere parlamentară, fără vot explicit, fără asumare publică. Prețurile cresc, TVA se colectează automat mai mult, accizele aduc bani suplimentari, iar guvernul încasează. Populația plătește. Simplu, eficient, cinic.
Prognozele indică o eventuală decelerare abia în vara anului viitor, când vor ieși din baza de calcul lunile cu șocurile majore. Dar asta nu înseamnă că politica a devenit mai bună, ci doar că aritmetica statistică va masca eșecul.
Inflația scade pentru că nu mai compari cu lunile explozive, nu pentru că statul a reparat ceva. Între timp, prețurile rămân sus, ratele rămân mari, iar consumatorul rămâne prins între costuri și venituri plafonate.
În tot acest tablou, Guvernul condus de Ilie Bolojan nu este un spectator. Este un actor care știe foarte bine că inflația nu va coborî rapid, dar continuă să vorbească despre „responsabilitate” și „echilibru”.
Responsabilitate față de ce? Față de buget, da. Față de populație, nu. Pentru că o inflație persistentă peste 9% nu este neutră social. Ea lovește disproporționat în cei cu venituri fixe, în pensionari, în salariații cu negocieri slabe. Exact aceia care nu au nici instrumente financiare, nici pârghii de protecție.
Legătura cu capitolul următor este inevitabilă. Dacă inflația rămâne ridicată, cine ar trebui să intervină și cu ce costuri? Aici intră în scenă dobânzile, politica monetară și dilema clasică: cât mai strângi șurubul fără să omori economia?
CAPITOLUL IV – „După ce au crescut taxele, România a primit cei mai puțini bani de la UE din ultimii 10 ani”.
Există momente în care propaganda oficială nu mai poate fi demontată prin opinii, ci doar prin cifre seci.
Momentul acesta a venit în a doua jumătate a lui 2025, când Guvernul condus de Ilie Bolojan a justificat o avalanșă de taxe printr-o poveste menită să sperie: „dacă nu mărim impozitele, Uniunea Europeană ne blochează fondurile” și „agențiile de rating ne trimit direct în junk”. O narațiune clasică, reciclată, eficientă electoral, dar care se prăbușește în contact cu realitatea contabilă.
Economistul Radu Georgescu a făcut exact ceea ce politicul detestă: s-a uitat pe rapoarte financiare. Nu pe declarații, nu pe talk-show-uri, nu pe „surse guvernamentale”, ci pe fluxurile reale de bani.
Concluzia este devastatoare pentru executiv: după ce s-au crescut taxele, România a încasat în semestrul II din 2025 cele mai mici sume nete de la Uniunea Europeană din ultimii zece ani, cu o scădere de aproximativ 85% față de media semestrelor anterioare
Aici nu mai vorbim de interpretări. Vorbim de contradicție frontală între discurs și rezultat. Guvernul a spus: „strângem șurubul ca să vină banii”. Banii nu au venit.
Populația a plătit însă integral: prin TVA mai mare, prin accize, prin scumpiri propagate în toată economia. Dacă acesta nu este un eșec de politică publică, atunci ce este?
Radu Georgescu ironizează exact această schizofrenie instituțională: dacă vrei să rămâi calm, spune el, nu te uita pe cifre. Ascultă știrile optimiste, promisiunile despre „creștere economică în 2026”, despre „euro stabil pentru că intră fonduri UE” și despre „fără taxe noi”.
Este un sarcasm amar, dar justificat: realitatea financiară contrazice aproape punct cu punct mesajele oficiale.
Mai grav este mecanismul moral din spatele acestor decizii. Taxele nu au fost crescute pentru reformă structurală, pentru eficientizarea aparatului bugetar sau pentru corectarea risipei.
Au fost crescute preventiv, din frică și comoditate, sub pretextul unor sancțiuni externe care nu s-au materializat în forma anunțată. Cu alte cuvinte, populația a fost sacrificată preventiv, iar sacrificiul s-a dovedit inutil.
În acest punct, responsabilitatea politică nu mai poate fi diluată în formule impersonale. Guvernul Bolojan a ales să creadă – sau să pretindă că crede – că majorarea taxelor este cheia pentru deblocarea banilor europeni.
Când datele arată contrariul, avem două variante: fie incompetență gravă, fie cinism calculat. Ambele sunt la fel de toxice pentru încrederea publică.
Conexiunea cu capitolul următor este directă. Dacă taxele au crescut, dacă inflația a fost umflată administrativ și dacă banii europeni invocați nu au venit, atunci rămâne întrebarea finală: cine plătește diferența și cât timp mai poate fi susținut acest model de guvernare bazat pe minciună contabilă și presiune fiscală?
CONCLUZII – Nu e neputință. E alegere.
Nu mai are sens să ne ascundem după formulări comode. Nu suntem în fața unei simple crize de guvernare, iar explicația „statul e incompetent” nu mai acoperă realitatea. Când ai datele pe masă, când știi efectele și continui exact pe același drum, nu mai greșești. Alegi.
În 2025, inflația nu a fost scăpată de sub control. A fost controlată prin abandon. Energia a fost lăsată să lovească brutal, taxele au fost crescute în cascadă, iar efectul – scumpiri generalizate și pierdere de putere de cumpărare – a fost tratat ca „daună colaterală acceptabilă”. Acceptabilă pentru cine? Pentru stat. Nu pentru populație.
Guvernul condus de Ilie Bolojan a știut foarte bine ce urmează. Analizele bancare au spus clar cât adaugă energia la inflație. Prognozele oficiale au spus cât va dura șocul.
Economistul Radu Georgescu a arătat că argumentul „fondurilor europene” nu se susține în cifre. Cu toate acestea, deciziile au mers înainte. Nu pentru că nu existau alternative, ci pentru că alternativele ar fi însemnat reformă reală, nu cârpeli fiscale.
Aici este miezul: statul român a preferat să-și ajusteze bugetul prin sărăcirea populației, nu prin tăierea propriilor excese. Inflația a devenit impozitul perfect: nu trece prin Parlament, nu se votează, nu apare într-o lege cu titlu mare.
Se simte zilnic. În prețuri. În facturi. În rate. În mâncare. În servicii. Și colectează eficient.
Nu vorbim despre conspirații, ci despre o logică rece. O inflație mare erodează salariile fără să ceară explicații. O populație presată de prețuri are mai puțin timp, mai puțină energie și mai puțină capacitate de reacție.
Statul câștigă timp. Bugetul respiră. Costul este mutat jos. Aceasta nu e o deviație accidentală. Este un model.
Oamenii știu deja cine plătește factura. Nu mai e nevoie să le explicăm. O simt. Ceea ce trebuie spus, clar și fără menajamente, este de ce au fost puși să plătească: pentru că politicul a ales calea ușoară.
Pentru că a ales să apese pe inflație în loc să apese pe reformă. Pentru că a preferat să conserve structuri, privilegii și risipă, sacrificând puterea de cumpărare a celor mulți.
Noi nu dăm verdicte penale. Nu împărțim sentințe. Comentăm faptele, așa cum au fost relatate de alți ziariști și confirmate de cifre. Iar faptele spun un lucru limpede: nu e o criză care ni s-a întâmplat. Este o politică care ni s-a aplicat.
EPILOG – Statul are bani. Statul nu se teme.
Statul român nu este sărac. Este mincinos. Bani sunt. Mulți. Ies zilnic din țară sub formă de profituri externalizate, dividende, resurse energetice, materii prime și contracte asimetrice.
Pleacă spre Austria, Germania, Republica Moldova, Ucraina și în alte direcții binecunoscute, prin mecanisme perfect legale, tolerate politic și protejate administrativ. Statul nu este jefuit. Statul asistă și garantează.
De aceea, povestea cu „nu mai sunt bani” este o insultă la inteligența publică. Nu lipsa banilor explică politicile din 2025, ci lipsa de voință de a-i păstra, de a-i taxa corect și de a-i folosi în interes public.
Statul român nu este slab. Este selectiv. Știe exact unde nu are voie să se uite și pe cine nu are voie să deranjeze.
La fel de falsă este și legenda „lipsei de curaj”. Statul are curaj. Are curaj împotriva propriilor cetățeni. Are curaj să scumpească energia, să crească taxele, să lase inflația să roadă veniturile reale. Are curaj să spună populației că trebuie să „strângă cureaua”, în timp ce marile fluxuri financiare ies nestingherite din economie. Ceea ce nu are statul este frica de popor.
Guvernul condus de Ilie Bolojan nu a acționat sub presiune, ci din confort. Confortul de a ști că reacția socială va fi fragmentată, individuală, tăcută. Inflația este ideală pentru acest tip de guvernare: nu provoacă revolte imediate, nu produce vinovați vizibili, nu cere explicații într-o singură zi. Fiecare plătește separat și se descurcă singur.
Adevărul este acesta: statul nu mai guvernează pentru a echilibra interese, ci pentru a proteja fluxurile mari de bani și a împinge costurile în jos, spre cei fără pârghii.
Nu e neputință. Nu e constrângere externă. Este opțiune internă, repetată, testată și rafinată.
Epilogul nu este despre un stat speriat sau falit. Este despre un stat care știe că poate. Care știe că poate externaliza, poate taxa regresiv, poate explica orice prin „context european” și poate conta pe pasivitate.
Atâta timp cât frica lipsește, iar costul politic rămâne mic, mecanismul va funcționa.
Statul nu execută pentru că nu are alternative. Execută pentru că nu se teme de consecințe. Iar asta este cea mai periculoasă formă de guvernare.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
