2025. PNL – alt partid, alte lichele!
Știrea inițială.
Liviu Sebastian Jicman, președintele Institutului Cultural Român (ICR), a transformat instituția într-un veritabil imperiu personal, cheltuind sume uriașe pe deplasări externe și diurne fără nicio justificare.
În cei patru ani de mandat, estimările conservatoare indică 200.000 de euro, iar variantele mai realiste merg până la 400.000 de euro, bani publici folosiți pentru confortul personal și pentru vizibilitate mediatică proprie.
Diurna zilnică de 350 de euro nu cere documente, facturi sau chitanțe, ceea ce a creat o atmosferă de impunitate absolută în fruntea ICR.
Pe lângă bani, Jicman și-a construit o structură-mamut la ICR, în beneficiul soției sale, Irina Cornișteanu, transformând-o în coordonatoarea principală a direcțiilor cu vizibilitate internațională, control total asupra fondurilor și putere de numire a directorilor filialelor externe.
Surse din interior spun că această reorganizare s-a făcut pe tăcute, fără ca membrii Consiliului de Conducere să înțeleagă adevărata dimensiune a modificării. Practic, soția președintelui controlează acum finanțele și resursele instituției.
Ascensiunea lui Jicman nu s-a făcut fără ajutor politic. În presă, se amintește despre protecția oferită de un „Unchi” influent, consilier prezidențial al lui Klaus Iohannis, care i-a facilitat accesul la directoratul Muzeului Cotroceni, printr-un concurs publicat doar intern, accesibil practic unui singur candidat: Liviu Jicman. Aceasta a fost prima piesă a unui puzzle care continuă cu controlul total al ICR.
Între timp, relocarea fondurilor de la filialele externe către proiecte interne și crearea direcției conduse de soție au ridicat semne de întrebare privind transparența și meritocrația.
Publicul și angajații instituției sunt martori la un fenomen fără precedent: un institut cultural capturat de o familie, unde banul public și funcțiile devin instrumente de putere și privilegii.
Știrea inițială dezvăluie clar: ICR nu mai este doar un institut cultural. Este un vehicul de lux pentru familia Jicman, o structură administrativă controlată discreționar, unde banii și posturile sunt folosite pentru interes personal și influență politică.
Capitolul I – Nababul de la ICR: diurne, lux și tăcere instituțională.
Liviu Sebastian Jicman, președintele Institutului Cultural Român (ICR) din noiembrie 2021 până în prezent, a transformat instituția într-un adevărat feudal al intereselor personale și familiale.
În cei patru ani de mandat, cheltuielile sale de deplasare externă, estimate conservator la 200.000 de euro, și neconservativ la 400.000 de euro, au fost finanțate exclusiv din bani publici, fără niciun fel de justificare.
Diurna zilnică de 350 de euro nu presupune documente, facturi sau rapoarte; astfel, Jicman a transformat deplasările în vacanțe de lux pe seama contribuabililor, cu vizite repetate în capitale europene: Londra, Paris, Viena, Roma.
Surse interne confirmă că președintele ICR a petrecut aproape un an din patru în străinătate, cheltuind sume astronomice pentru confort personal și networking cu jurnaliști apropiați.
Acest lux nu a fost singurul mecanism de consolidare a puterii. Jicman a blocat deliberat accesul publicului la informații.
Cererile de transparență, depuse conform Legii 544/2001, privind lista completă a deplasărilor externe și cheltuielile aferente, au fost suspendate de șeful ICR, care a plecat în concediu, lăsând subordonații să evite răspunsul.
Această tăcere instituțională a transformat ICR într-un mecanism opac, în care controlul absolut al președintelui nu poate fi contestat.
Dar adevărata miza este familială. Jicman a creat o direcție-mamut pentru soția sa, Irina Cornișteanu, care acum deține controlul total asupra fondurilor externe, programelor internaționale și numirilor în filialele ICR.
În practică, aceasta înseamnă că 43 de angajați și toate direcțiile cu impact extern sunt subordonate soției președintelui, iar deciziile sunt luate fără dezbatere reală în Consiliul de Conducere. Surse din interior afirmă că reorganizarea a fost făcută „pe tăcute”, astfel încât membrii consiliului nu și-au dat seama de amploarea schimbării.
Ascensiunea lui Jicman nu este doar un caz de nepotism, ci și de favoritism politic direct. Beneficiind de sprijinul unui „Unchi” influent, consilier prezidențial al lui Klaus Iohannis, Jicman a obținut anterior postul de director al Muzeului Cotroceni printr-un concurs publicat doar intern, accesibil exclusiv unui singur candidat: el însuși. Aceasta a fost prima piesă a unui plan mai amplu, care continuă acum prin controlul asupra ICR.
În paralel, relocarea fondurilor din filiale externe către programe interne a afectat capacitatea ICR de a desfășura proiecte culturale globale.
Exemple: ICR Londra, unde directoarea Aura Woodward stă în sediu în ciuda propriei locuințe, și proiectele Creart coordonate de Irina Cornișteanu, finanțate parțial din bugetul ICR.
Banii publici devin astfel un instrument de control și privilegii pentru familia Jicman, în timp ce instituția și munca angajaților sunt subordonate interesului privat.
Rezultatul este clar: ICR, finanțat de stat, nu mai este un institut cultural în slujba României, ci o sinecură personală și familială, un imperiu al diurnelor nesimțite, luxului ostentativ și tăcerii instituționale.
Jicman a demonstrat că se poate conduce o instituție publică cu mână de fier, transformând fiecare regulament, fiecare organigramă și fiecare buget într-un instrument al propriei puteri și al interesului familial.
Capitolul II – Direcția-mamut: soția, banii și controlul total al ICR.
După ce a stabilit reguli proprii la nivelul cheltuielilor și deplasărilor, Liviu Sebastian Jicman a trecut la etapa următoare: controlul absolut al resurselor și posturilor la Institutul Cultural Român.
Instrumentul central al acestui control a fost direcția-mamut creată pentru soția sa, Irina Cornișteanu, numită oficial Direcția Relații Internaționale. Această structură concentrează aproape toate fondurile cu vizibilitate externă, proiectele internaționale și relațiile diplomatice culturale, oferindu-i Irinei Cornișteanu o putere fără precedent într-o instituție publică.
Potrivit Regulamentului de Organizare și Funcționare (ROF) adoptat în octombrie 2025, președintele ICR poate modifica structura direcțiilor, serviciilor și compartimentelor prin ordin propriu, fără dezbatere reală în Consiliul de Conducere.
Astfel, crearea direcției conduse de soția sa nu a fost doar o reorganizare administrativă, ci o consolidare strategică a puterii personale și familiale. Membrii Consiliului, adunați doar semestrial, sunt formal implicați, dar în practică nu există nicio verificare reală a deciziilor lui Jicman.
Această direcție-mamut include:
- Serviciul de cooperare externă – parteneriate și centre culturale
- Departamentul EUNIC și Multilingvism – proiecte pentru promovarea limbii române și parteneriate europene
- Compartimente dedicate proiectelor externe și finanțărilor internaționale
Practic, toate programele cu finanțare externă și numirile în filialele ICR din străinătate trec prin filtru personal, condus de Irina Cornișteanu. Surse interne susțin că această concentrare de resurse a fost făcută fără ca membrii Consiliului să înțeleagă adevărata dimensiune a reorganizării.
Mai mult, soția președintelui a fost detașată la Creart, coordonând proiecte finanțate de ICR, păstrând în același timp controlul formal asupra Direcției Programe Internaționale. Exemple concrete: festivalul iMapp, unde coordonarea Irinei a fost plătită din fondurile ICR.
Această concentrare de putere are un scop clar: controlul numirilor în filialele externe, astfel încât președintele, chiar interimar sau plecat, să influențeze toate pozițiile cheie și distribuția bugetului în ICR. Practic, fiecare euro și fiecare post devine instrument de putere familială.
Astfel, Institutul Cultural Român a fost transformat într-un instrument de privilegii și control, în care meritocrația și transparența sunt complet anulate. Angajații sunt martori tăcuți ai unei puteri absolute, iar publicul, chiar dacă solicită date conform legii, se lovește de blocaje și tăcere administrativă. ICR nu mai funcționează în interesul culturii românești, ci ca o sinecură familială.
Capitolul II – Direcția-mamut: soția, banii și controlul total al ICR.
După ce a stabilit la ICR reguli proprii pentru diurne și deplasări luxoase, Liviu Sebastian Jicman a trecut la pasul următor: concentrarea absolută a puterii și banilor în mâinile familiei sale.
Instrumentul central al acestui plan a fost crearea Direcției Relații Internaționale, o structură gigant, denumită de sursele interne chiar „direcția soției”, pentru că întregul său scop a fost să ofere Irinei Cornișteanu control total asupra resurselor și angajaților ICR.
Structura acestei direcții este impresionantă și, pentru un observator neutru, chiar îngrijorătoare: include Serviciul de cooperare externă (parteneriate și centre culturale), Departamentul EUNIC și Multilingvism (promovarea limbii române și proiecte cu parteneri europeni) și compartimente dedicate finanțărilor și proiectelor internaționale. În total, aproape toate programele cu vizibilitate externă și fondurile aferente trec prin filtrul direct al soției președintelui.
Aceasta înseamnă că fiecare euro destinat proiectelor ICR în străinătate este acum supus interesului personal al familiei Jicman.
Ceea ce amplifică puterea acestui cuplu este Regulamentul de Organizare și Funcționare (ROF) aprobat în octombrie 2025. Conform documentului, președintele ICR poate modifica structura direcțiilor, serviciilor și compartimentelor prin ordin propriu, fără ca Consiliul de Conducere să poată interveni efectiv.
Membrii consiliului se întrunesc doar semestrial și aprobă formal organigrama, dar deciziile reale sunt luate unilateral. Surse interne afirmă că modificarea organigramei a fost făcută pe tăcute, astfel încât majoritatea membrilor Consiliului nici nu și-au dat seama că întreaga putere a instituției a fost transferată către Direcția Relații Internaționale.
Mai mult, Irina Cornișteanu a fost detașată la Creart, unde a coordonat proiecte finanțate parțial din bugetul ICR. Surse confirmă că, de exemplu, festivalul iMapp a beneficiat de resurse financiare ICR, toate sub coordonarea sa.
În același timp, Irina păstra formal controlul asupra Direcției Programe Internaționale, ceea ce înseamnă că posturi, bugete și programe externe erau concentrate în mâinile unui singur cuplu, iar deciziile erau luate fără nicio transparență.
Această concentrare strategică are un scop clar: controlul numirilor în filialele ICR din străinătate. Potrivit surselor, orice director sau director adjunct care urmează să fie numit în afara țării trece prin filtrul personal al Direcției Relații Internaționale.
Practic, indiferent cine va fi președintele interimar sau succesorul lui Jicman, familia are influență directă asupra tuturor deciziilor externe și distribuției fondurilor.
Acest mecanism a fost pus în practică într-o manieră extrem de dură. Exemple concrete: în perioada mandatului lui Jicman, directoarea Aura Woodward de la ICR Londra a locuit în sediul central, deși deține proprietate privată în capitala Marii Britanii, iar fondurile ICR au fost realocate către proiecte interne, în detrimentul programelor externe.
Această realocare, confirmată de surse din interior, demonstrează clar că banii publici au fost transformați în instrument de putere și privilegii pentru familia Jicman, nu pentru promovarea culturii românești.
În concluzie, Direcția Relații Internaționale nu este doar o structură administrativă: este un centru de putere personal și familial, un mecanism de control al banilor, programelor și oamenilor din întreaga rețea ICR.
În mâinile lui Liviu și Irina Jicman, Institutul Cultural Român a încetat să mai fie o instituție publică în serviciul culturii și a devenit o sinecură familială, unde meritocrația, transparența și interesul public nu mai au loc.
Capitolul III – Ascensiunea politică și protecția „Unchiului”.
Cariera lui Liviu Sebastian Jicman nu este un simplu traseu profesional; este o parabolă a nepotismului și a protecției politice, un exemplu clasic despre cum rudenia și relațiile bine plasate pot transforma un activist de partid într-un nabab cultural.
Ascensiunea sa începe oficial în 2015, odată cu numirea ”Unchiului” – Sergiu Nistor – în postul de consilier prezidențial al lui Klaus Iohannis, responsabil cu Cultura, Culte și Minorități Naționale.
Această conexiune, formal un simplu raport de muncă, este de fapt o linie directă de protecție și promovare, care a transformat ICR într-un teren de joacă al familiei Jicman.
Până la acest punct, Liviu Jicman fusese consilier local PNL la Sectorul 3 în 2013, o poziție marginală în politica românească, fără vizibilitate națională. Dar, odată cu apariția “Unchiului” la Cotroceni, Jicman obține funcția de director la Muzeul Național Cotroceni, într-un concurs trucat, unde anunțul oficial a fost afișat doar pe avizierul intern al muzeului.
Sursele jurnalistice confirmă: niciun alt candidat nu a avut acces la procedură, iar Administrația Prezidențială a validat tacit această simulare de concurs. Rezultatul? Un post pe viață, fără evaluări periodice, fără criterii reale și fără competiție.
Această protecție devine un model de carieră accelerată: în 2021, Jicman ajunge președinte al ICR, cu control absolut asupra diurnelor, deplasărilor și bugetelor, dar și asupra numirilor externe. Surse interne spun că doar între 200.000 și 400.000 de euro au fost cheltuiți pe deplasări externe fără justificări, iar diurna de 350 de euro/zi nu necesită niciun document. Este un lux plătit din bani publici, fără limite și fără responsabilitate.
Legătura cu “Unchiul” Nistor nu este formală: este o alianță strategică, construită încă din perioada Sibiu – Capitală Culturală Europeană 2007, când Nistor coordona investițiile și programele culturale în calitate de comisar guvernamental, iar Iohannis, primar la vremea respectivă, îi era partener de nădejde.
Relația s-a consolidat în timp, iar în momentul în care Nistor devine consilier prezidențial, Liviu Jicman beneficiază de protecție totală. Nicio anchetă, nicio verificare, niciun șef nu a îndrăznit să pună sub semnul întrebării activitatea sa la ICR.
Această protecție se traduce în practică prin controlul instituțional: toate deciziile privind structura direcțiilor, numirea directorilor și alocarea bugetelor externe trec prin filtrul familiei Jicman. Orice inițiativă independentă a fost blocată, ignorată sau redistribuită.
Exemple: proiectele din ICR Londra și iMapp, finanțate intern și coordonate direct de Irina Cornișteanu, arată clar că puterea a fost concentrată într-un cuplu, nu într-o instituție.
În același timp, ascensiunea lui Jicman a fost sprijinită de mecanisme legislative și ordonanțe rapide, cum ar fi modificarea legii privind Muzeul Cotroceni prin OUG 86/2016, care a eliminat criteriile de concurs și controlul mandatelor. Totul a fost orchestrat pentru a garanta sinecura și privilegiul familiei, în detrimentul interesului public.
În concluzie, ascensiunea politică a lui Liviu Jicman nu este meritocratică, ci un exemplu brutal de nepotism, protecție personală și concentrare de putere, legat indisolubil de “Unchiul” Nistor și de tăcerea instituțională a celor care ar fi trebuit să controleze cheltuirea banului public.
ICR, sub conducerea sa, a devenit un instrument familial, o mașinărie de lux și privilegii pentru un cuplu, în timp ce cultura română și programul diplomatic al statului au rămas pe plan secund.
Capitolul IV – Direcția politică și financiară: extinderea influenței externe.
După ce a consolidat controlul absolut asupra resurselor și programelor interne ale ICR prin Direcția Relații Internaționale, Liviu Sebastian Jicman și-a extins influența și în rețeaua externă, transformând institutul într-o mașinărie politică și financiară personalizată, sub controlul familiei sale.
Obiectivul era clar: fiecare director, fiecare buget, fiecare proiect internațional trebuia să treacă prin filtrul direct al cuplului Jicman.
Surse interne confirmă că reorganizarea din octombrie 2025 a fost gândită strategic: 43 de angajați, majoritatea concentrați în departamentul condus de Irina Cornișteanu, gestionează toate fondurile externe, proiectele multilingvism și parteneriatele internaționale EUNIC.
Conform aceleiași surse, Direcția Relații Internaționale devine astfel cel mai mare și mai influent compartiment din ICR, iar orice numire în filialele externe – de la New York la Roma, de la Varșovia la Budapesta – depinde de acordul personal al soților Jicman.
Exemple concrete nu lipsesc: în timpul mandatului său, Jicman a reconfigurat filialele ICR astfel încât directoarea Aura Woodward de la Londra a continuat să locuiască în sediul central, deși deținea proprietate personală în capitala britanică, și a coordonat proiecte finanțate cu bani de la București.
În același timp, în Polonia, România și Ungaria, noile numiri la ICR au fost făcute în conformitate cu interesele directe ale Direcției Relații Internaționale, nu după criterii de merit sau transparență.
Între timp, alte instituții culturale și ambasadele României au fost obligate să colaboreze cu această structură monopolizată. Orice proiect internațional care nu trecea prin filtrul lui Jicman și al soției sale risca blocarea finanțării sau redistribuirea bugetului către inițiative interne favorabile familiei.
Surse interne afirmă că astfel s-au relocat sume importante, inițial destinate filialelor ICR, către programe interne și proiecte politice controlate de cuplu, în timp ce directorii independenți din străinătate nu aveau niciun cuvânt de spus.
Un alt exemplu: la ICR Paris, Alexandru Dobrescu a preluat postul de director, înlocuindu-l pe Katia Dănilă, iar la Varșovia, Alexandra Nica-Zdaniuk a fost numită în locul Sabrei Daici.
Schimbările nu au fost transparente și au generat proteste în rândul personalului. Modificările au fost justificare oficial prin „concurs”, dar sursele interne afirmă că procedurile au fost parțial simulate, iar interviurile și punctajele reale nu au fost publicate, ceea ce reduce la zero meritocrația.
Pe lângă numiri, controlul financiar a fost la fel de strategic: diurne de 350 de euro pe zi pentru președintele ICR, alocări interne pentru proiecte selective și gestionarea discreționară a bugetului direcției soției.
Toate acestea permit cuplului să transforme ICR într-o entitate care servește interese politice și personale, mai degrabă decât cultura română.
Această strategie a permis, de asemenea, să se influențeze direct numirile și succesiunile în filialele externe: indiferent cine preia funcția de președinte al ICR, numirile directorilor și adjuncților rămân sub controlul familiei Jicman, consolidând astfel o rețea de putere care se extinde internațional, sub aparenta umbrelă a diplomației culturale.
Consecința este clară: ICR nu mai este doar un institut de promovare culturală, ci un instrument politic și financiar al familiei Jicman, care gestionează discreționar fondurile publice, controlează numirile externe și transformă cultura română într-un domeniu subordonat interesului personal.
Toate acestea decurg logic din Capitolul III, unde am arătat cum protecția “Unchiului” și ascensiunea politică l-au transformat pe Liviu Jicman într-un personaj cu putere nelimitată la ICR.
Capitolul V – Statul parazitar: cum puterea și banii publici servesc interese private.
Sub conducerea lui Liviu Sebastian Jicman, Institutul Cultural Român a devenit un laborator viu al parazitismului instituțional. Toate mecanismele statului au fost manipulate pentru beneficiul personal și familial, iar cultura română, diplomația culturală și banii publici au servit drept resurse de sinecuri și privilegii.
Direcția Relații Internaționale, controlată de Irina Cornișteanu/Jicman, a devenit epicentrul unei rețele de influență ce gestionează aproape toate proiectele externe și fondurile disponibile, cu un singur criteriu: fidelitatea față de conducerea ICR.
Această concentrare de putere a permis familiei Jicman să decidă cine ajunge în posturi cheie, de la ICR Londra (Aura Woodward), Paris (Alexandru Dobrescu), Varșovia (Alexandra Nica-Zdaniuk) până la Budapesta (Gabriela Matei) și Chișinău (Nichita Danilov). Orice numire era filtrată și aprobată înainte de a ajunge în Senat sau în circuitul oficial, eliminând meritocrația și transparența.
Nu doar numirile au fost afectate. Bugetele externe au fost redirecționate către proiecte interne, pentru a finanța evenimente selecte și programe politice favorabile familiei Jicman.
Surse interne confirmă că sume considerabile, inițial destinate filialelor, au fost redistribuite la București, în direcția soției președintelui, în timp ce filialele externe își restrângeau activitatea.
Exemple: proiectul iMapp coordonat de Irina Cornișteanu la Creart sau plățile pentru deplasări ale președintelui ICR, diurna de 350 de euro/zi și cheltuielile externe care ajungeau între 200.000 și 400.000 de euro pentru patru ani.
Acest model a fost replicat și consolidat prin manipularea cadrului legal. Prin OUG 86/2016 și modificările organigramei ICR, posturile și direcțiile au fost adaptate pentru a servi intereselor private, sub pretextul optimizării și restructurării.
Consiliul de Conducere, formal responsabil, nu a avut capacitatea sau voința de a verifica redistribuirea resurselor sau numirile, lăsând puterea absolută în mâinile lui Jicman și ale soției sale.
În această atmosferă, cultura română nu a fost prioritatea principală. Scopul real a fost construirea unui aparat de control, în care privilegiile personale prevalează asupra interesului public.
Rețeaua externă de directori a devenit o extensie a direcției-mamut, iar proiectele diplomatice au fost folosite ca instrumente de consolidare a influenței și a vizibilității personale, nu a valorii culturale reale.
Toate aceste elemente demonstrează un tipar repetitiv: ascensiune politică prin protecție, control instituțional și folosirea banului public pentru interes personal.
Din Capitolul III până aici, s-a conturat clar o strategie: protecția “Unchiului” Nistor, consolidarea puterii interne prin Direcția Relații Internaționale și, în final, transformarea filialelor externe și a bugetelor într-un instrument de parazitism instituțional, în care cultura română și transparența devin victime colaterale.
Concluzia este fără echivoc: ICR sub Jicman nu mai este o instituție publică autonomă, ci o entitate care funcționează după legile familiei, folosind puterea și banii publici ca pe propriul imperiu. România, prin această structură, se transformă într-un exemplu de stat parazitar, unde privilegiile private sunt protejate și extinse, iar responsabilitatea față de cetățean rămâne un concept teoretic, ignorat cu bună știință.
Concluzii – ICR: de la instrument cultural la fief personal.
După analiza atentă a parcursului lui Liviu Sebastian Jicman la conducerea Institutului Cultural Român, imaginea care se conturează este una tulburătoare: ICR nu mai funcționează ca o instituție publică destinată promovării culturii române în lume, ci ca un instrument de consolidare a puterii personale și familiale.
Ascensiunea sa, sprijinită de protecția “Unchiului” Sergiu Nistor, consilier prezidențial al lui Klaus Iohannis, a transformat un simplu funcționar PNL într-un Nababul ICR, capabil să controleze bugete, resurse și oameni după propria voință.
Diurne de 350 de euro/zi pentru Liviu Jicman, cheltuieli externe estimate între 200.000 și 400.000 de euro în patru ani, detașări la Creart pentru soția sa, Irina Cornișteanu/Jicman, și crearea unei Direcții Relații Internaționale-mamut au fost pași concreți către monopolizarea instituției.
Această structură nu doar că îi permitea controlul intern absolut, dar influența și rețeaua externă de directori: de la Aura Woodward (Londra), Alexandru Dobrescu (Paris), Alexandra Nica-Zdaniuk (Varșovia), până la Gabriela Matei (Budapesta) și Nichita Danilov (Chișinău).
Reorganizarea instituțională, justificată prin optimizare și restructurare, nu a fost decât un paravan legal pentru favorizarea intereselor private. Modificările organigramei ICR și concentrarea puterii în direcția soției au eliminat transparența, au redus la zero meritocrația și au transformat procesul de selecție a directorilor și adjuncților din străinătate într-un joc de interese personale, cu concursuri simulate și interviuri selective.
Mai mult, controlul asupra bugetelor externe și internaționale a permis redistribuirea discreționară a fondurilor publice către proiecte interne favorabile familiei Jicman. Exemple: festivalul iMapp la Creart, finanțări pentru deplasări și evenimente interne. Astfel, cultura română a fost subordonată interesului privat, iar directorii independenți din străinătate au fost marginalizați sau controlați subtil.
Tot acest mecanism a fost posibil datorită protecției politice, a legăturilor de familie și a unei tăceri instituționale complice: Consiliul de Conducere formal aproba organigrama, dar se întrunea doar semestrial, iar premierul Ilie Bolojan sau alte autorități nu au intervenit eficient până la sfârșitul mandatului.
Această combinație între putere politică, acces la fonduri și control familial transformă ICR într-un exemplu elocvent de stat parazitar, unde resursele publice sunt folosite pentru privilegiile unui singur individ și ale familiei sale.
Pe scurt: ascensiune politică prin protecție, concentrarea puterii interne, controlul bugetelor externe și manipularea numirilor au transformat o instituție publică culturală într-un fief personal. Niciun mecanism de control intern nu a funcționat, iar transparența a fost sacrificată în numele intereselor private.
Consecința directă: ICR devine un model periculos pentru România, demonstrând cum puterea și banii publici pot fi capturați de interese particulare, în detrimentul cetățenilor, al culturii și al credibilității instituțiilor statului.
Dacă nimeni nu intervine, aceste practici se vor perpetua, iar cultura română va rămâne subordonată privilegiilor și strategiei de consolidare a unor rețele personale și familiale, exact așa cum am văzut în toate capitolele precedente.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
https://evz.ro/nababul-icr-liviu-jicman-protejat-unchiul-consilier-prezidential-iohannis.html
