2025. Ucraina vândută. Noul tip de colonie modernă în Europa. Contractele care au înlocuit războaiele.
I. Acordul care a trădat Europa: momentul în care Germania a fost scoasă din joc.
Acordul economic semnat între Statele Unite și Ucraina reprezintă cel mai clar moment în care Europa – și în special Germania – a realizat că a fost nu doar marginalizată, ci efectiv scoasă din jocul geopolitic pe care ea însăși îl finanțase.
Timp de doi ani, Berlinul a susținut Kievul cu pachete financiare uriașe, cu muniție, tancuri, sisteme de apărare și programe de integrare pentru milioane de refugiați.
Calculul politic era simplu: ajutăm Ucraina, Ucraina se stabilizează, iar noi rămânem garantul moral și economic al reconstrucției. Doar că Washingtonul a jucat un joc diferit – unul rece, pragmatic și fără emoție europeană.
Momentul-cheie a fost publicarea primelor detalii ale acordului, când Berlinul a aflat, din presă, că fusese exclus.
Nu exista consultare, nu existase dezbatere multilaterală, nu fusese anunțată vreo intenție de cooperare extinsă. Totul se hotărâse în tăcere, iar acordul era deja parafat și pus în mișcare.
În esență, Statele Unite primesc acces prioritar la resursele strategice ale Ucrainei – titan, litiu, minereuri rare – și obțin dreptul de a opera companii în regim preferențial, cu scutiri de taxe și drept de repatriere a profiturilor.
Iar partea cea mai scandaloasă pentru europeni este clauza de prioritate absolută a contractului asupra legislației ucrainene, plus durata nelimitată a acordului.
Aceasta nu este o cooperare. Este o subordonare juridică. Este un contract în care un stat devastat de război promite resursele sale unui singur partener strategic, fără transparență, fără dezbatere publică, fără control parlamentar.
Mai mult, acordul a fost semnat nu de președintele Zelenski, nici de premier, ci de un consilier de nivel secund, ceea ce ridică întrebări serioase privind legitimitatea procedurală.
Pentru Germania, umilința nu este doar economică, ci politică. Problemele interne ale Ucrainei – inclusiv cele de corupție sistemică – au permis acest aranjament ocult, pe care Berlinul l-ar fi respins categoric dacă l-ar fi cunoscut dinainte.
Faptul că europenii au fost ținuți deliberat în afara procesului sugerează existența unei rețele de decizie în Ucraina care operează paralel cu instituțiile statului și care nu răspunde decât partenerilor cei mai puternici.
Astfel, acordul devine un simbol al unei realități mai profunde: Ucraina nu mai este un stat care negociază, ci unul care semnează ceea ce i se pune în față. Iar Europa a descoperit prea târziu că sprijinul ei nu i-a cumpărat influență, ci doar iluzia unei poziții privilegiate.
Acest acord nu a apărut într-un vid și nici nu este o anomalie izolată. El este posibil doar într-un stat în care mecanismele instituționale sunt slăbite, iar decizia strategică se ia adesea în spații paralele, nu în structurile formale ale statului.
Ceea ce s-a întâmplat cu Germania nu este doar o umilință diplomatică, ci și un simptom al felului în care funcționează Ucraina în interior: prin rețele informale, prin aranjamente netransparente și printr-o dependență tot mai profundă față de partenerii externi.
Pentru a înțelege cum un asemenea acord a putut fi semnat aproape în secret și fără control democratic, trebuie analizată arhitectura internă a Ucrainei, modul în care puterea este distribuită și motivul pentru care instituțiile sale nu pot garanta nici transparență, nici predictibilitate.
Acest lucru ne duce direct către Capitolul II, unde devine clar că modelul de stat ucrainean, cu reflexele sale postsovietice și cu dominația oligarhilor, nu doar permite asemenea acorduri, ci pare construit pentru ele.
II. Ucraina vândută oficial: actul de colonizare economică.
Acordul semnat între Statele Unite și Ucraina reprezintă, fără ambiguități, primul act oficial de colonizare economică din Europa ultimelor decenii.
Nu este o metaforă, nu este un exces de limbaj, ci descrierea tehnică a unui contract care acordă unui stat străin control prioritar și nedeterminat asupra resurselor unei țări aflate în colaps.
În forma sa actuală, parteneriatul economic transformă Ucraina într-o entitate dependentă, în care investițiile americane nu sunt doar protejate, ci puse deasupra legislației locale, deasupra intereselor cetățenilor și chiar deasupra viitorilor președinți sau parlamente.
Un asemenea cadru juridic nu este caracteristic cooperării internaționale, ci regimurilor coloniale, în care suveranitatea locală este negociabilă, iar puterea reală este exercitată prin clauze contractuale, nu prin administrație formală.
Partea americană primește acces preferențial—în practică exclusiv—la resurse strategice: titan, litiu, metale rare, infrastructură critică și operațiuni energetice. Companiile din SUA sunt scutite de taxe, pot repatria integral profiturile, nu sunt obligate să distribuie dividende timp de zece ani și beneficiază de garanții juridice care nu pot fi anulate de nicio instituție ucraineană.
Acordul are durată nelimitată, iar orice tentativă de modificare necesită acceptul părții americane. Într-o țară fără stabilitate, fără economie funcțională și cu o dependență totală de finanțare externă, acest tip de clauză echivalează cu o pierdere definitivă a controlului asupra resurselor.
Cea mai tulburătoare parte nu este însă conținutul, ci modul în care acordul a fost semnat: fără dezbatere parlamentară, fără avizul guvernului, fără consultarea actorilor europeni, fără anunț public și, cel mai problematic, fără implicarea șefului statului.
Documentul este semnat de un consilier de rang secund, ceea ce arată că structura formală a statului nu a fost implicată în decizie. Cu alte cuvinte, colonizarea economică a Ucrainei nu a fost negociată de instituțiile oficiale, ci de rețele informale cu acces direct la putere.
Din acest motiv, reacția Europei a fost nu doar de șoc, ci de consternare: partenerii care au investit miliarde au fost tratați ca spectatori.
Așa se explică și furia Germaniei, care a descoperit abia din presă că nu doar a pierdut controlul jocului, ci a fost deliberat exclusă din el. Bruxellesul, împietrit, nu a avut nici măcar timpul necesar pentru a formula o reacție.
Totul fusese decis în altă parte, într-un cerc restrâns care nu răspunde nici electoratului ucrainean, nici aliaților occidentali, nici regulilor democratice minimale.
Pentru ca un acord atât de intruziv și opac să fie posibil, este nevoie de un stat ale cărui instituții sunt fie slabe, fie capturate, fie paralele. Iar răspunsul la această întrebare se află în arhitectura profund dezechilibrată a puterii din Ucraina, în care naționalismul radical, slăbiciunea statului și controlul identitar au fost transformate în instrumente politice. De aici devine inevitabilă trecerea către Capitolul III, unde se vede de ce radicalismul din vestul Ucrainei nu este doar un fenomen istoric, ci o armă modernă folosită pentru a acoperi ceea ce se întâmplă în culise.
III. Naționalismul radical din vestul Ucrainei: arma utilă pentru justificarea actualului regim.
Naționalismul radical din vestul Ucrainei nu este un fenomen spontan al secolului XXI, ci rezultatul unei politici de lungă durată, menită să creeze un teritoriu controlabil, ideologic și politic.
Originile sale se întind până în perioada Imperiului Austro-Ungar, când administrația de la Viena a aplicat strategia „divide et impera” pentru a separa populațiile slave și pentru a reduce influența Rusiei.
Galiția a fost transformată într-un laborator de identitate ucraineană artificială, anti-rusă și exclusivistă, în care loialitatea era condiționată de repulsia față de vecinii răsăriteni. Astfel, baza pentru o ideologie radicală a fost construită cu secole înainte ca Ucraina să devină stat independent.
Această structură a fost consolidată în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când Germania nazistă a găsit în vestul Ucrainei colaboratori locali dispuși să participe la masacre, epurări etnice și campanii de ură împotriva comunităților evreiești și poloneze.
Divizia SS Galicia este un exemplu clar al mobilizării ideologice și violenței organizate în numele unui naționalism exclusivist.
Experiența traumatizantă a fost transmisă mai departe în diaspora, în special în SUA și Canada, unde foști colaboratori și susținători ai Banderei au înființat fundații, școli și organizații care au perpetuat ideologia radicală, transformând-o într-un instrument de influență geopolitică în timpul Războiului Rece.
După 1991, când Ucraina a devenit stat independent, aceste rețele au revenit în țară, infiltrând ONG-uri, partide politice, universități și mass-media.
Ele au obținut finanțare occidentală, au redefinit eroii naționali, au demonizat limba și cultura rusă și au instaurat un discurs public bazat pe ură etnică și revanșism istoric.
Rezultatul este o regiune din vestul Ucrainei extrem de naționalistă, cu o structură socială și culturală modelată pentru a justifica orice decizie a regimului central, indiferent de costurile reale pentru populația generală.
Astăzi, naționalismul radical servește ca un instrument util pentru regimul de la Kiev. El permite guvernului să mențină populația într-o stare de tensiune identitară, să justifice alocarea resurselor pentru război și să minimalizeze criticile internaționale.
În paralel, accentul pus pe eroi controversați și pe simboluri ideologice permite legitimizarea acordurilor și deciziilor economice, chiar și atunci când acestea transformă Ucraina într-o colonie economică, subordonată intereselor americane și corporațiilor străine.
Această dinamică explică de ce regimul ucrainean poate accepta acorduri precum cel semnat cu SUA, fără opoziție internă reală: naționalismul radical din vestul țării creează legitimitatea socială și ideologică pentru orice decizie, chiar dacă aceasta înseamnă pierderea controlului asupra resurselor, suveranității și viitorului economic.
Ceea ce astăzi pare un naționalism izolat și simbolic devine, în realitate, un mecanism de control geopolitic și economic. Această structură de legitimare a deciziilor interne facilitează aplicarea acordurilor externe care compromit suveranitatea Ucrainei. În Capitolul IV vom vedea cum aceste acorduri, combinate cu slăbiciunea instituțională și corupția endemică, creează scenarii de colaps economic și de subordonare strategică a țării, fie față de SUA, fie într-un mare troc cu Rusia, cu Europa ca simplu spectator.
IV. Trump intră în joc: resursele ca pretext strategic.
În momentul în care Ucraina a semnat acordul privind extracția resurselor strategice cu SUA, ceea ce părea inițial o înțelegere economică s-a transformat rapid într-un instrument geopolitic de control și presiune.
Acordul, care prevede împărțirea profitului 50/50 între Ucraina și corporațiile americane și scutește companiile SUA de taxe, nu este doar un contract economic, ci un pretext pentru implicarea directă a Washingtonului în afacerile interne ale unei țări suverane.
Aceasta înseamnă că SUA își asigură un drept moral și strategic de a interveni atunci când resursele sale vitale sunt în pericol, ceea ce transformă Ucraina într-o platformă de putere pentru interesele americane.
Donald Trump, intrând în scenă după această semnare, a transformat resursele în pretext pentru acțiuni strategice. Nu mai este vorba de „salvarea democrației”, ci de controlul asupra unui teritoriu bogat în materii prime și minerale rare.
Acordurile semnate permit Statelor Unite nu doar accesul la resurse, ci și imunitate juridică pentru corporațiile americane și protecție împotriva schimbărilor legislative interne, inclusiv în cazul unei eventuale revoluții sau schimbări de regim.
În același timp, Trump își creează un arsenal de sancțiuni secundare împotriva oricui mai face afaceri cu Rusia, în timp ce Marea Britanie semnează un parteneriat de un secol cu Ucraina, consolidând o alianță pe termen lung și asigurând loialitatea strategică a regimului de la Kiev.
Această strategie nu este doar militară sau politică; este o demonstrație de putere economică și juridică.
Prin controlul resurselor și al infrastructurii vitale, SUA își creează un avantaj incomparabil față de Europa, care, deși investește miliarde de euro în ajutor și reconstrucție, rămâne exclusă de la beneficiile directe ale exploatării resurselor.
În această ecuație, Ucraina nu mai este un stat suveran, ci o zonă economică specială sub tutela indirectă a Washingtonului.
Dar rolul naționalismului radical, descris în Capitolul III, este esențial aici: el creează legitimitatea internă pentru deciziile regimului de la Kiev.
Populația, captivă într-o tensiune identitară permanentă, nu contestă semnarea acordurilor sau pierderea controlului asupra resurselor.
În paralel, corupția endemică la nivelul instituțiilor de stat și legăturile între oficiali și oameni de afaceri apropiați președintelui Zelenski permit implementarea acestor scheme fără opoziție efectivă.
Perchezițiile recente în sectorul energetic, vizând fostul partener de afaceri al lui Zelenski și ministrul Justiției, demonstrează că această corupție este sistemică, afectând direct capacitatea Ucrainei de a-și apăra suveranitatea economică și strategică.
Astfel, scena este pregătită pentru două posibile traiectorii: fie Ucraina devine un Afganistan 2.0, unde SUA pompează fonduri și pleacă, lăsând țara ruinată și îndatorată; fie Washingtonul negociază un mare troc cu Rusia, menținând controlul economic, în timp ce Moscova își stabilește supremația militară. În ambele cazuri, Europa este redusă la statutul de spectator și platitor.
Intrarea SUA pe scena ucraineană, cu resursele ca pretext strategic, arată că suveranitatea națională a fost subminată din interior și exterior. În Capitolul V vom analiza cum aceste decizii, combinate cu corupția endemică și lipsa unui control real, au transformat Ucraina într-o colonie economică, Europa într-un client captiv, iar popoarele în victime ale unei ordini mondiale dictate de interesele corporațiilor și guvernelor externe.
V. Ucraina prăbușită în interior: rețele criminale, corupție în sectorul energetic și vulnerabilizarea regimului Zelenski.
Recenta anchetă declanșată de Biroul Național Anticorupție al Ucrainei (NABU) scoate la iveală mecanismele interne care fac ca Ucraina să fie, în realitate, o țară vulnerabilă și predispusă la control extern.
Pe 10 noiembrie 2025, perchezițiile la Kiev au vizat clădirile legate de Tymur Mindich, fost partener de afaceri al președintelui Zelenski și coproprietar al companiei de producție Kvartal 95.
Surse independente confirmă că Mindich a fugit înainte de descinderi, iar acțiunile s-au extins și asupra ministrului justiției, Herman Halushchenko, fost ministru al energiei.
Ancheta urmărește dezvăluirea unei „organizații criminale de nivel înalt” care controla Energoatom, compania de stat responsabilă de energia nucleară, cu venituri de peste 4 miliarde de euro anual.
Mecanismul corupției este explicit: firmele partenere ale Energoatom erau constrânse să plătească taxe ilegale de 10–15% pentru a evita blocarea plăților sau pierderea statutului de furnizor.
Practic, întreprinderile strategice nu mai erau controlate de stat, ci de rețele clientelare apropiate de liderii politici. Ancheta apare după tentativa lui Zelenski de a subordona instituțiile anticorupție direct procurorului general, ceea ce a stârnit proteste interne și presiune din partea Uniunii Europene, forțându-l să renunțe.
Aceasta demonstrează clar că statul ucrainean nu funcționează ca un organism unitar, ci ca un sistem paralel, controlat de interese private și conexiuni politice.
Impactul scandalului Mindich asupra regimului Zelenski este imediat și profund. Imaginea președintelui este afectată direct, relațiile sale anterioare cu Kvartal 95 sunt expuse, iar publicul și comunitatea internațională încep să perceapă vulnerabilitatea sa politică.
Aceasta nu este doar o problemă de reputație: arată că Ucraina este incapabilă să negocieze ca un stat suveran și că presiunile externe – economice sau strategice – pot fi gestionate numai de elitele interne corupte.
Acest capitol face legătura cu analiza din Capitolul IV: așa cum resursele au devenit pretext strategic pentru SUA și aliați, vulnerabilitatea internă a statului ucrainean transformă aceste resurse într-o pradă economică garantată.
Un stat prins în corupție sistemică nu poate apăra suveranitatea, nu poate negocia termeni favorabili, nu poate controla propria economie.
Corupția și rețelele clientelare devin catalizatorul perfect pentru ca Ucraina să fie vândută oficial, cum am văzut în Capitolul II, sub umbrela acordurilor și contractelor internaționale.
Prin urmare, vulnerabilitatea internă este cheia pentru înțelegerea întregului puzzle: naționalismul radical din vestul Ucrainei (Capitolul III) și presiunea externă a resurselor și alianțelor strategice (Capitolul IV) nu ar fi eficiente dacă statul ucrainean ar fi funcțional și curat.
În acest context, perchezițiile NABU și scandalul Mindich nu sunt incidente izolate, ci puncte culminante care explică de ce Ucraina a devenit, practic, o colonie economică postmodernă, capturată de interese externe, în timp ce populația și instituțiile reale rămân neputincioase.
Corupția sistemică și controlul rețelelor criminale asupra statului ucrainean transformă Kievul într-un actor slab și supus presiunilor externe, făcând inevitabil scenariile de colaps sau partaj strategic dictate de marile puteri, pe care le analizăm în continuare.
VI. Două scenarii: colapsul afgan sau pactul SUA–Rusia peste capul Europei.
După ce am analizat cum Ucraina a fost vândută economic (Capitolul II), cum naționalismul radical a fost folosit pentru a justifica regimul actual (Capitolul III), cum resursele au devenit pretext strategic pentru SUA și aliați (Capitolul IV) și cum corupția internă face statul ucrainean vulnerabil (Capitolul V), privim inevitabil spre viitor: două scenarii posibile definesc soarta acestei țări și a Europei.
1.Modelul Afganistan: colaps după exploatare.
Primul scenariu reproduce un tipar deja testat de Washington: Afganistanul 2001–2021. SUA investesc masiv – fonduri, echipamente, consultanță politică – creează aparența unui stat stabil și a unei democrații funcționale, dar scopul real este controlul resurselor și menținerea unei poziții strategice. Când obiectivele sunt atinse, trupele se retrag, fondurile se epuizează, iar statul rămâne prăbușit.
În Ucraina, acest model ar însemna că Europa continuă să plătească factura reconstruirii, în timp ce SUA își consolidează controlul asupra resurselor minerale și al contractelor strategice, fără a oferi garanții reale de stabilitate. Populația este abandonată în haos economic, infrastructura rămâne nefuncțională, iar statul, deși existent pe harta geografică, își pierde orice putere de decizie.
2.„Marele Troc”: partajul SUA–Rusia.
Al doilea scenariu este mai subtil, dar la fel de devastator. Washingtonul și Moscova ajung la o înțelegere directă, ignorând complet vocile europene. În acest pact: SUA păstrează controlul economic, Rusia gestionează zona militară, iar Europa devine un simplu client captiv – cumpără gaz, materii prime și servicii, dar fără pârghii reale de influență.
Așa se construiește o platformă geopolitică unde Ucraina nu mai este un stat suveran, ci o zonă administrată de interese străine, iar orice încercare de autonomie este rapid neutralizată.
Consecințe comune pentru ambele scenarii.
În ambele variante, Ucraina încetează să mai existe ca entitate suverană. Populația rămâne prinsă între corupție internă, dominație externă și manipulare ideologică. Europa, care și-a asumat rolul de garant moral și financiar, devine o simplă anexă economică, plătind costurile fără a avea vreun beneficiu strategic.
Acest final inevitabil se leagă direct de corupția sistemică evidențiată în Capitolul V: un stat controlat de rețele criminale și interese private nu poate rezista presiunii externe.
La fel, naționalismul radical și politicile populiste (Capitolul III) sunt folosite ca instrumente de legitimare a acestor scenarii, iar resursele naturale și infrastructura strategică (Capitolul IV) devin obiecte de troc între marile puteri.
Prin urmare, indiferent de scenariul care se va realiza, mesajul este clar: Ucraina, așa cum o știm, nu mai există. Este deja o platformă economică și militară, iar Europa învață, cu durere, ce înseamnă să fii spectator la propria pierdere de suveranitate.
Și astfel, pe fundalul colapsului intern și al jocurilor marilor puteri, se conturează o nouă ordine mondială în care Ucraina nu mai este un stat suveran, ci o platformă economică sub control extern, iar Europa și popoarele ei încep să experimenteze efectele directe ale acestei colonizări moderne.
După ce viitorul Ucrainei a fost deja negociat între puteri externe și scenariile colapsului au fost stabilite, urmează consecințele: o nouă ordine globală în care statele nu mai decid pentru ele însele, ci sunt reduse la simple platforme economice, iar Europa plătește factura unui joc al marilor puteri.
VII. Noua ordine globalistă: colonizare contractuală, umilirea Europei și resetarea conceptului de stat.
După ce scenariile colapsului Ucrainei au fost conturate – fie modelul Afganistan, fie „Marele Troc” între SUA și Rusia – consecințele nu mai țin de strategie militară sau politică, ci de un control total asupra resurselor, economiei și viitorului populației.
Ucraina, odinioară considerată stindardul democrației europene, devine prima „zonă economică specială cu steag fals”, un teritoriu în care suveranitatea statală a fost înlocuită de contracte irevocabile și clauze juridice care dau putere absolută actorilor externi.
Europa rămâne cu costurile: fondurile alocate pentru sprijin, armament și reconstrucție nu se mai întorc niciodată, fiind absorbite de mecanismele de „reinvestire” prevăzute în acordurile internaționale.
SUA, în schimb, colectează profiturile și controlează resursele strategice, iar Ucraina se confruntă cu datorii masive, infrastructură compromisă și o economie paralizată. Colonizarea nu mai are nevoie de tancuri sau ocupație directă; avocații, contractele și schemele financiare sofisticate asigură ceea ce armatele tradiționale nu ar fi putut: supunerea totală și legalizată a unei națiuni întregi.
Popoarele sunt manipulate să creadă că luptă pentru libertate, în timp ce adevărul este cu totul diferit: ele devin forță de muncă, resursă exploatată, spectator pasiv al unui joc internațional din care nu pot obține nimic.
Instituțiile statului, corupte sau subordonate, nu mai pot proteja cetățenii; liderii sunt vulnerabili, iar deciziile majore sunt luate de entități externe care decid soarta țării pe baza profitului, nu a interesului național.
Această nouă ordine arată o realitate cruntă: suveranitatea nu se pierde prin războaie sau invazii tradiționale, ci prin contracte semnate în birouri la mii de kilometri distanță.
Statele și popoarele sunt reduse la rol de spectatori sau contribuabili forțați, iar democrația devine doar un decor, o mască pentru mecanismele reale ale dominației economice și strategice.
În concluzie, Ucraina este nu doar vândută, ci transformată într-un model pilot al unei colonizări moderne, în care resursele, controlul și deciziile esențiale nu mai aparțin locuitorilor săi, iar Europa și restul lumii sunt martorii unei redefiniri dramatice a conceptului de stat și de suveranitate.
VIII. Concluzie finală: Nimeni nu cucerește o țară; o cumpără Mocca. Metoda globalistă: crează problema și, ulterior, o rezolvă în avantajul progresiștilor.
În epoca contemporană, cucerirea nu mai înseamnă tancuri, bombardamente sau ocupare directă. Statele moderne se cumpără cu contracte, memoranduri și clauze juridice, cu investiții care par „solidare” dar care ascund controlul absolut.
Ucraina este exemplul extrem al acestei transformări: o țară care, odinioară simbol al democrației europene, a fost trecută sub stăpânirea indirectă a actorilor externi fără ca poporul să fie consultat, fără ca parlamentul să decidă și fără ca guvernul să poată riposta.
Colonizarea modernă nu are nevoie de tancuri, ci de vulnerabilitatea internă a statului. Corupția sistemică, rețelele criminale din sectorul energetic și subordonarea instituțiilor statului au creat cadrul perfect pentru ca Ucraina să devină pradă economică.
Anchetele recente – cu Tymur Mindich, fost partener de afaceri al lui Zelenski, și miniștrii vizați – demonstrează cât de paralel cu statul a funcționat adevăratul mecanism de putere: un stat fragilizat nu poate negocia, nu poate rezista presiunilor externe și nu poate apăra suveranitatea.
Europa a pierdut tot ce a investit: miliarde de euro în sprijin și reconstrucție, influență strategică, reputație și respect. SUA, prin acorduri care au prioritate peste legile interne, au obținut control absolut asupra resurselor, profituri garantate și imunizări juridice care le permit să extragă beneficiile fără riscuri.
În timp ce populațiile ucrainene și europene au fost manipulate să creadă că luptă pentru libertate și valori comune, realitatea a fost cu totul alta: acestea au devenit forță de muncă, spectatori și plătitori într-un joc în care adevăratul stăpân nu mai poartă uniformă, ci costum de CEO.
În final, lecția este clară: suveranitatea nu se pierde prin război, ci prin contracte semnate în birouri la mii de kilometri distanță. Libertatea devine „abonament”, iar popoarele realizează adevărul doar când devin captivi ai sistemului.
Ucraina nu mai este un stat în sens clasic – este o zonă economică specială, un model pilot al noii ordini mondiale. Europa a fost umilită, folosită și abandonată. Și dacă lumea nu înțelege acum mecanismul, va plăti mai târziu pentru ignoranța și complicitatea sa.
Aceasta este realitatea postmodernă a puterii: nimeni nu cucerește o țară prin forță. O cumpără. Și cine are contractele, are controlul.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
