2026. De ce nu funcționează instituțiile statului. D-aia. Astăzi, Ministerul Afacerilor Interne, o adunătură de incompetenți, fete tunate și escroci.
INTRODUCERE.
Există o întrebare care bântuie România de ani de zile, rostită cu lehamite, cu furie sau, mai grav, cu resemnare: de ce nu funcționează instituțiile statului? Răspunsul nu vine din teorii sofisticate, nici din analize academice sterile.
Vine direct din realitate. Din cazuri concrete. Din oameni reali, cu nume și prenume, din decizii administrative care sfidează logica și din situații care, dacă nu ar fi documentate de presă, ar părea scenarii de satiră.
Ministerul Afacerilor Interne, una dintre cele mai sensibile structuri ale statului, responsabilă de ordine publică, siguranță națională și gestionarea unor resurse umane critice, oferă astăzi un tablou care ridică întrebări serioase. Nu prin declarații, ci prin fapte.
Prin numiri contestate în instanță, prin verificări superficiale, prin decizii administrative care se întorc împotriva propriilor beneficiari și prin episoade care pun sub semnul întrebării criteriile reale de selecție din sistem.
Cazul lui Aurel Sandu, ajuns în fruntea Casei de Pensii a MAI după un traseu profesional care a stârnit controverse și contestat în instanță de Mariela Olărescu, nu este o excepție.
Este un simptom. La fel cum nu este o excepție nici situația polițistei din IPJ Ilfov, verificată superficial și ulterior descoperită în situații incompatibile cu funcția. Sau haosul juridic generat de chiar Casa de Pensii a MAI, care își dă în judecată propriii pensionari pentru decizii emise tot de ea.
Aceste episoade nu sunt accidente. Sunt verigi ale aceluiași lanț: un sistem în care competența devine negociabilă, responsabilitatea se diluează, iar consecințele sunt transferate, de cele mai multe ori, către cei fără putere de decizie.
În primul capitol intrăm direct în miezul unei numiri care spune mai mult decât o mie de rapoarte oficiale: ascensiunea lui Aurel Sandu și întrebările pe care le ridică.
CAPITOLUL I – Ascensiunea lui Aurel Sandu: între traseu profesional și întrebări legitime.
Povestea lui Aurel Sandu nu este, în sine, o problemă. În orice sistem funcțional, oamenii pot evolua profesional, pot urca în ierarhie, pot demonstra că sunt capabili să gestioneze responsabilități din ce în ce mai mari.
Problema apare atunci când această evoluție ridică mai multe semne de întrebare decât răspunsuri, iar instituțiile nu oferă clarificări, ci, dimpotrivă, par să evite explicațiile.
Intrat în sistem în 2004, ca subofițer la pompieri, Sandu a ocupat timp de aproximativ un deceniu poziții tehnice: maistru militar și șofer de autospecială la Brigada „Dealul Spirii”. O activitate respectabilă, dar care nu are legătură directă cu complexitatea administrării unui sistem de pensii pentru întreg Ministerul Afacerilor Interne.
Ulterior, cariera sa a cunoscut o ascensiune constantă. A absolvit o facultate în domeniul îmbunătățirilor funciare și ingineriei mediului și un master în management. Pe hârtie, parcursul pare bifat corect.
În realitate însă, apare întrebarea esențială: cât de compatibile sunt aceste studii cu conducerea unei instituții care gestionează miliarde de lei, legislație complexă și drepturi sensibile ale personalului MAI?
Studiile lui Aurel Sandu reprezintă unul dintre punctele sensibile care ține de pregătirea academică și compatibilitatea acesteia cu funcția ocupată. Conform datelor apărute în presă, acesta a absolvit Facultatea de Îmbunătățiri Funciare și Ingineria Mediului – un domeniu tehnic, respectabil în sine, dar care nu are o legătură directă cu administrarea unui sistem complex de pensii militare, unde predomină legislația, economia și dreptul administrativ.
Ulterior, Sandu a urmat un program de master în „Managementul sistemelor economice, turistice și administrative”. Denumirea este corectă formal, însă rămâne întrebarea legitimă: cât de relevantă este această specializare pentru conducerea unei instituții care gestionează drepturi financiare sensibile pentru zeci de mii de angajați MAI?
În spațiul public, astfel de programe de masterat au fost frecvent asociate – nu în mod automat, dar recurent – cu ceea ce presa a numit „fabrici de diplome”, adică forme de educație care bifează formal criterii fără a garanta competență reală.
Nu există o dovadă publică că acesta ar fi cazul concret al lui Aurel Sandu, însă lipsa de transparență privind instituția exactă unde a fost urmat masteratul și lipsa unei corelări evidente între studii și responsabilitățile funcției alimentează aceste suspiciuni. Iar într-o funcție publică de acest nivel, percepția devine la fel de importantă ca realitatea.
Această întrebare nu vine din speculații, ci a fost formulată explicit în instanță de Mariela Olărescu, care a contestat atât numirea, cât și avansarea lui Sandu la gradul de chestor. Dosarul aflat pe rolul Curtea de Apel București nu este doar o dispută individuală. Este o radiografie a modului în care sunt ocupate funcțiile de conducere în MAI.
Mai mult, contextul complică și mai mult situația. Reclamanta este soția lui Adrian Nicolae Olărescu, fostul șef al instituției. Asta nu anulează automat argumentele, dar introduce o dimensiune suplimentară: cea a conflictelor interne, a rețelelor de influență și a luptelor pentru controlul unei structuri extrem de importante.
În paralel, în spațiul public au apărut nemulțumiri ale unor angajați care au ridicat semne de întrebare privind criteriile reale de selecție. Nu vorbim despre o reacție izolată, ci despre o percepție care apare recurent în astfel de cazuri: funcțiile nu sunt ocupate neapărat pe criterii de competență strictă, ci într-un amestec de oportunitate, relații și decizii administrative greu de înțeles din exterior.
Trebuie spus clar: până la o decizie definitivă a instanței, nu vorbim despre ilegalități stabilite. Vorbim despre suspiciuni și probleme semnalate de presă și contestate oficial în justiție. Dar tocmai aici este esența problemei: într-un sistem sănătos, astfel de suspiciuni ar trebui să fie excepția, nu regula.
Iar cazul lui Sandu nu rămâne izolat. El se leagă direct de ceea ce urmează: un mecanism instituțional care nu doar că generează controverse, dar produce efecte concrete, uneori absurde, asupra oamenilor din sistem.
În capitolul următor intrăm într-un paradox administrativ care frizează logica: instituția care acordă pensii începe să-și dea în judecată propriii beneficiari pentru deciziile pe care tot ea le-a emis.
CAPITOLUL II – Casa de Pensii a MAI: instituția care își anulează propriile decizii și își dă cetățenii în judecată.
Dacă primul caz ridică semne de întrebare, ceea ce urmează duce discuția într-o zonă în care logica administrativă începe să se fractureze vizibil. Vorbim despre aceeași instituție – Casa de Pensii Sectorială a MAI – ajunsă în situația de a contesta în instanță propriile decizii emise în ultimii ani.
Sub conducerea lui Aurel Sandu, instituția a deschis sute de acțiuni în instanță împotriva unor foști polițiști pensionați în perioada 2020–2024. Nu vorbim despre cazuri izolate, ci despre un fenomen de amploare: peste 700 de procese, potrivit datelor apărute în presă, cu potențialul de a afecta peste o mie de persoane.
Situația este simplă și, tocmai de aceea, greu de explicat. Acești oameni au ieșit la pensie în baza unor decizii oficiale emise chiar de Casa de Pensii a MAI. Au primit documente legale, au încasat drepturi stabilite administrativ, fără să existe, la acel moment, vreo contestare internă majoră. Ani mai târziu, aceeași instituție vine și spune: am greșit. Și, mai mult decât atât, merge în instanță pentru a anula acele decizii.
Explicația oficială vine dintr-un raport al Corpului de control al MAI, care a constatat interpretări diferite ale legislației privind cumpărarea vechimii în muncă. Pe de o parte, Casa de Pensii și Direcția de Resurse Umane au considerat că aceste prevederi se pot aplica și pentru pensionarea anticipată. Pe de altă parte, Direcția Juridică și cea Financiară au susținut contrariul.
Rezultatul? Aproximativ 1.006 cazuri în care polițiști sau militari au beneficiat de pensii folosind aceste interpretări, dintre care 757 pentru pensionare anticipată.
Dar problema nu este doar tehnică. Este profund sistemică. Pentru că, în loc să își asume erorile administrative, instituția transferă consecințele către beneficiari. Oameni care nu au făcut altceva decât să urmeze procedurile și să accepte deciziile emise de stat.
Situația pensiilor contestate în instanță ridică inevitabil și o problemă de competență managerială. Pentru că, dincolo de explicațiile tehnice și de interpretările juridice, rămâne un fapt simplu: deciziile de pensionare au fost emise legal, în baza unor documente oficiale, de către Casa de Pensii a MAI.
Iar astăzi, aceeași instituție le contestă. Sub conducerea lui Aurel Sandu, acest mecanism pare să funcționeze într-un mod contradictoriu, în care decizia de ieri devine problema de azi.
Într-un sistem funcțional, astfel de erori sunt prevenite, nu corectate retrospectiv pe spinarea beneficiarilor. Faptul că sute de oameni au primit pensii în baza unor interpretări validate instituțional, iar ulterior sunt chemați în instanță pentru aceleași decizii, indică fie o lipsă de coordonare, fie o capacitate redusă de anticipare a consecințelor administrative.
În limbaj diplomatic, vorbim despre o gestionare deficitară. În limbaj mai puțin menajat, vorbim despre un tip de conducere care pare depășit de propriile decizii.
Declarațiile lui Cosmin Andreica sunt relevante în acest context. Acesta a subliniat că polițiștii nu au fost inițiatorii acestor interpretări, ci beneficiari ai unor decizii administrative. Cu alte cuvinte, sistemul a deschis o ușă, iar oamenii au trecut prin ea. Ulterior, ușa este închisă brusc, iar cei care au intrat sunt considerați, retrospectiv, problema.
În spațiul juridic, mai mulți avocați au ridicat semne de întrebare serioase. Nu doar asupra oportunității acestor acțiuni, ci și asupra legalității lor. Pentru că există termene clare în care o instituție își poate contesta propriile acte.
După acele termene, intervine un principiu esențial: securitatea juridică. Cu alte cuvinte, statul nu poate reveni, după ani de zile, asupra unor drepturi deja acordate și consumate.
Iar aici apare suspiciunea – formulată în presă și de specialiști – că aceste procese ar putea reprezenta mai degrabă un exercițiu de imagine. O încercare de a demonstra că „se face ceva” după controale interne, fără a rezolva cu adevărat problema de fond.
Consecințele pot fi însă dramatice: oameni chemați înapoi în sistem după ani de pensie, sume cerute înapoi, incertitudine juridică totală. Nu mai vorbim despre o eroare administrativă. Vorbim despre un mecanism care produce haos.
Și, poate cel mai grav, despre o instituție care pare să nu mai controleze propriile decizii.
Dar acest tip de disfuncționalitate nu se oprește la nivelul deciziilor administrative. El coboară și în zona operațională, acolo unde verificările ar trebui să fie riguroase, iar selecția personalului – ireproșabilă.
În capitolul următor intrăm într-un alt tip de eșec: verificări făcute superficial și consecințele lor directe.
CAPITOLUL III – Verificări de formă, riscuri reale: când filtrul de siguranță devine decor.
Dacă la vârf vedem decizii contestate și mecanisme administrative care se întorc împotriva propriului sistem, la bază găsim o altă problemă la fel de gravă: filtrul de selecție și verificare, care ar trebui să fie prima linie de apărare a instituției, funcționează, în unele cazuri, mai degrabă formal decât real.
Cazul polițistei din cadrul IPJ Ilfov nu este doar un episod anecdotic, ci un simptom. O angajată încadrată din sursă externă, verificată și avizată de structurile competente, ajunge ulterior în atenția acelorași structuri pentru activități incompatibile cu funcția.
Nu discutăm despre moralitate, ci despre vulnerabilitate instituțională. Pentru că atunci când ai acces la informații sensibile, orice breșă personală devine o breșă de sistem.
Potrivit informațiilor apărute în presă, această polițistă ar fi desfășurat activități de videochat în paralel cu serviciul, inclusiv menținând legături financiare cu persoane din străinătate.
Situația a fost descoperită ulterior de Direcția Generală de Protecție Internă, aceeași structură care, teoretic, ar fi trebuit să identifice astfel de riscuri înainte de angajare.
Întrebarea nu este ce a făcut persoana respectivă în timpul liber. Întrebarea este cum a trecut de verificări.
Pentru că, potrivit acelorași surse, existau indicii clare în trecutul profesional al acesteia, inclusiv activitate documentată într-un studio de videochat. Nu vorbim despre informații imposibil de obținut, ci despre lucruri care, în mod normal, ar trebui să apară într-o verificare serioasă.
Asta duce inevitabil la o concluzie incomodă: verificarea a fost superficială. Sau, în cel mai bun caz, incompletă.
Cazul polițistei din IPJ Ilfov capătă contur mai clar atunci când intrăm în detalii. Potrivit informațiilor apărute în presă, este vorba despre o agentă cunoscută sub numele de Oana (numele complet nu a fost făcut public oficial), încadrată în cadrul Serviciului Cazier Judiciar al Inspectoratului de Poliție Județean Ilfov.
O poziție care, deși nu este una operativă de teren, implică acces la baze de date și informații sensibile, ceea ce ridică standardele de verificare la un nivel ridicat.
Aceeași presă a relatat că, anterior angajării, aceasta ar fi activat legal într-un studio de videochat, informație care, dacă ar fi fost identificată în mod riguros, ar fi trebuit să fie analizată în contextul compatibilității cu funcția. Mai mult, după angajare, ar fi continuat activități similare în regim privat, menținând legături financiare cu cetățeni străini.
Toate aceste aspecte nu reprezintă, în sine, o infracțiune confirmată, dar constituie vulnerabilități evidente într-un sistem care pretinde standarde ridicate de integritate. Iar faptul că aceste elemente au fost descoperite ulterior, nu anterior angajării, readuce în discuție problema verificărilor făcute superficial.
Nu este un caz singular. Istoria recentă a MAI arată că angajările din sursă externă au generat în mod repetat controverse. Încă din anii 2005, presa relata situații în care persoane cu trecut problematic ajungeau în structuri operative. Diferența este că atunci vorbeam despre cazuri izolate. Astăzi, percepția este că problema ține de sistem.
Exemplul Luana Radu, care a părăsit Poliția pentru a activa ulterior în zona videochatului, inclusiv în proximitatea fraților Andrew Tate și Tristan Tate, a devenit public și a alimentat această percepție.
Nu pentru că ar fi ilegal ceea ce a făcut ulterior, ci pentru că ridică întrebări despre criteriile inițiale de selecție și despre traseele profesionale din sistem.
Problema reală este alta: când instituția nu reușește să-și filtreze corect oamenii, riscurile nu rămân la nivel de imagine. Ele devin operaționale. Acces la baze de date, la informații sensibile, la proceduri interne – toate acestea pot fi compromise nu prin acțiuni intenționate, ci prin vulnerabilități ignorate.
Iar reacția instituțională, de cele mai multe ori, vine târziu. După ce situația devine publică. După ce presa scrie. După ce apare scandalul.
Este un tipar care se repetă: prevenția este slabă, reacția este defensivă, iar responsabilitatea se diluează.
Și, poate cel mai grav, aceste disfuncționalități coexistă cu situații în care, în teren, oamenii care chiar intervin sunt blocați de interpretări rigide sau decizii discutabile.
În capitolul următor coborâm direct în teren, într-un caz care pare minor, dar spune enorm despre prioritățile și funcționarea reală a sistemului: un pompier voluntar oprit și sancționat în drum spre un incendiu, ceea ce spune multe despre pregătirea angajaților, inteligență și credibilității sistemului.
CAPITOLUL IV – Când intervenția devine abatere: statul care își încurcă propriii oameni în mijlocul urgenței.
Dacă în capitolele anterioare am văzut cum se construiesc problemele – la vârf, prin decizii discutabile, și la bază, prin verificări superficiale – cazul de față arată cum aceste disfuncționalități ajung să producă efecte directe, în teren, acolo unde nu mai vorbim despre cariere sau interpretări juridice, ci despre intervenții reale, contra cronometru.
3 februarie 2026. Un incendiu izbucnește într-o gospodărie din satul Căuiești, județul Galați. Echipajul Serviciului Voluntar pentru Situații de Urgență din comuna Drăgușeni pleacă spre intervenție. Nimic neobișnuit până aici. Doar că, pe drum, autospeciala este oprită de un echipaj de poliție.
Nu pentru sprijin. Nu pentru coordonare. Pentru control.
Urmează aproximativ 15 minute de verificări. 15 minute în care focul nu așteaptă. 15 minute în care intervenția este întârziată. 15 minute în care, potrivit relatărilor din presă, incendiul ajunge să fie stins de localnici.
La final, șoferul autospecialei nu primește mulțumiri pentru intervenție, ci o sancțiune: amendă de peste 3.000 de lei și suspendarea permisului pentru 120 de zile. Motivul invocat – neconformarea la semnalele poliției și utilizarea unor dispozitive luminoase considerate neautorizate.
Cazul a ajuns în instanță. Dar, dincolo de decizia judecătorilor, rămâne întrebarea de fond: ce anume a fost prioritar în acel moment? Procedura sau intervenția?
Reprezentanții poliției invocă legislația. Pompierii voluntari și autoritățile locale invocă realitatea din teren: autospeciala era în misiune, dotată legal, iar scopul era intervenția rapidă. Două perspective care, în mod normal, ar trebui să se completeze. Aici, însă, se anulează reciproc.
În acest caz, dincolo de litera legii invocată ulterior, rămâne o problemă de discernământ profesional. Un echipaj aflat în misiune, deplasându-se către un incendiu, este oprit pentru verificări administrative și sancționat, în loc să fie sprijinit pentru a ajunge mai rapid la intervenție. Practic, o situație de urgență este tratată ca o abatere rutieră obișnuită.
Nu discutăm despre ignorarea legii, ci despre aplicarea ei fără raportare la context. Iar în astfel de momente, diferența dintre o decizie utilă și una contraproductivă nu ține de articole de lege, ci de capacitatea de a înțelege prioritatea reală: intervenția.
Din informațiile apărute în presă, autospeciala se deplasa la incendiu, iar oprirea a întârziat intervenția cu aproximativ 15 minute. În locul unei măsuri de sprijin – de exemplu, fluidizarea traficului sau însoțirea echipajului – s-a ales varianta formală: control, constatare, sancțiune.
Este exact tipul de reacție care nu încalcă neapărat procedura, dar contrazice scopul ei. Pentru că procedura există pentru a servi intervenția, nu pentru a o bloca.
Un episod similar, relatat în urmă cu mai mulți ani în presă, întărește ideea că nu vorbim despre o excepție. Un șofer care intervenea pentru a degaja zăpada de pe șoseaua de centură a Bucureștiului, a fost sancționat pentru lipsa rovinietei, după ce a ieșit câțiva metri din Capitală.
Contextul – o intervenție necesară pentru deblocarea traficului – a fost ignorat în favoarea unei aplicări mecanice a regulii. Din nou, litera legii a fost respectată, dar spiritul ei a fost pierdut complet.
Aceste situații nu sunt despre persoane, ci despre reflexe instituționale. Despre un mod de lucru în care inițiativa și judecata de moment sunt înlocuite de conformarea rigidă, chiar și atunci când aceasta produce efecte absurde.
Iar când astfel de decizii se repetă, ele nu mai pot fi puse doar pe seama unui caz izolat. Devin parte dintr-un tipar care explică, poate mai bine decât orice raport oficial, de ce intervențiile nu sunt întotdeauna la nivelul așteptărilor.
Nu este vorba despre a stabili cine are dreptate juridic. Este vorba despre un reflex instituțional: aplicarea rigidă a regulii, chiar și atunci când contextul cere discernământ.
Acest tip de situație nu apare din senin. Este rezultatul unui sistem în care responsabilitatea este fragmentată, iar decizia este adesea transferată în zona cea mai sigură pentru cel care o ia: respectarea strictă a literei legii, indiferent de consecințe.
Pentru că, în realitate, nimeni nu este sancționat pentru exces de prudență birocratică. Dar consecințele pot fi resimțite de alții.
În oglindă, vedem același tipar: la nivel înalt, decizii contestate; la nivel administrativ, interpretări contradictorii; la nivel operațional, intervenții blocate de proceduri. Toate fac parte din același mecanism care nu se mai coordonează eficient.
Iar când acest mecanism începe să funcționeze împotriva propriului scop – intervenția rapidă, protejarea cetățeanului, siguranța publică – nu mai vorbim despre excepții. Vorbim despre o problemă de sistem.
Și, poate cel mai important, despre o ruptură între ceea ce ar trebui să facă instituțiile și ceea ce ajung efectiv să facă.
În ultimul capitol înainte de concluzii, ne întoarcem la imaginea de ansamblu: rețeaua de relații, decizii și responsabilități care leagă toate aceste cazuri și explică de ce nu sunt întâmplătoare.
CONCLUZII – Statul care își sabotează singur funcționarea.
Dacă pui cap la cap toate aceste episoade, nu mai vorbim despre incidente izolate, despre „cazuri nefericite” sau despre simple erori administrative. Vorbim despre un tipar. Un mecanism care, în loc să corecteze, reproduce aceleași disfuncționalități la toate nivelurile.
În vârf, avem numiri contestate și întrebări legitime despre competență. Cazul lui Aurel Sandu nu este singular prin existență, ci prin simbolistică: el arată cum o funcție extrem de sensibilă poate ajunge în centrul unei dispute privind criteriile reale de selecție. Nu instanța este problema aici, ci faptul că a fost nevoie de instanță pentru a ridica aceste întrebări.
La nivel administrativ, vedem o instituție care își emite propriile decizii și apoi le contestă. Casa de Pensii a MAI acordă drepturi, le validează, le pune în plată, iar după ani de zile revine și spune: am greșit. Iar consecințele nu sunt suportate de cei care au luat deciziile, ci de cei care le-au primit. Este definiția unei responsabilități inversate.
În zona operațională, filtrul de selecție cedează. Verificări incomplete, vulnerabilități ignorate, reacții întârziate. Cazuri precum cel al polițistei din IPJ Ilfov nu sunt despre viață personală, ci despre capacitatea sistemului de a-și proteja propriile structuri. Iar când acest filtru nu funcționează, riscurile nu mai sunt teoretice.
Iar în teren, acolo unde lucrurile ar trebui să fie simple și clare, apare ruptura finală: intervenția este blocată de procedură. Un echipaj care merge la incendiu este oprit pentru control. Un om care deszăpezește un drum este sancționat pentru rovinietă. Nu pentru că cineva a vrut să facă rău, ci pentru că nimeni nu a fost dispus să iasă din reflexul rigid al regulii aplicate mecanic.
Aceste lucruri nu au nevoie de interpretări sofisticate. Ele se explică singure.
Instituțiile nu funcționează nu pentru că nu există legi. Nu pentru că nu există oameni. Ci pentru că, între lege și realitate, s-a instalat un tip de funcționare în care responsabilitatea este difuză, competența devine negociabilă, iar decizia este luată, de prea multe ori, în cel mai sigur mod pentru cel care o semnează, nu pentru cel care o suportă.
Iar când acest tip de funcționare devine normă, rezultatul este inevitabil: un stat care, în loc să-și ajute cetățenii și propriii angajați, ajunge să îi încurce.
EPILOG – „D-aia.”
Nu este nevoie de metafore. Nu este nevoie de concluzii sofisticate. Toate aceste cazuri – de la Aurel Sandu și până la pompierul oprit în drum spre incendiu – spun același lucru, în moduri diferite.
Sistemul nu cade dintr-o dată. Nu explodează. Nu se prăbușește spectaculos. Se erodează, încet, prin decizii mici, prin compromisuri tolerate, prin verificări făcute „suficient de bine”, prin interpretări convenabile și prin lipsa de răspundere reală.
Fiecare astfel de episod mai adaugă o fisură. Fiecare decizie discutabilă mai mută puțin limita a ceea ce este acceptabil. Până când absurdul nu mai pare excepție, ci devine rutină.
Și atunci, întrebarea nu mai este „ce s-a întâmplat?”, ci „de ce se întâmplă mereu la fel?”.
Răspunsul e simplu. Și, tocmai de aceea, greu de acceptat:
D-aia.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
https://www.tiktok.com/@flashpaparazzi/photo/7625885492151717142?_r=1&_t=ZN-95M6QJRQEek
