2025. Ungaria, independentă energetic! Petrol și gaze: Ungaria câștigă, România pierde miliarde.
INTRODUCERE.
În timp ce România își plânge de milă la porțile Bruxelles-ului și își vinde autonomia energetică pe bucăți, Ungaria lui Viktor Orbán face exact contrariul: își revendică resursele, își sapă viitorul cu burghiul și sfidează, fără să clipească, birocrația verde a Uniunii Europene.
În timp ce miniștrii noștri se ceartă pe funcții – vezi exemplul jalnic al tandemului Ciolacu-Ciucă, maeștri la promis reforme și campioni la amânări – vecinii de la vest demonstrează ce înseamnă un stat care, indiferent cât de controversată îi e conducerea, măcar își pune țara pe hartă.
Ungaria nu doar că și-a descoperit un zăcământ masiv de gaze la frontiera cu România, dar îl și exploatează cu o viteză care ar face orice politician român să își scuipe în sân de ciudă, dacă ar avea un minimum de demnitate națională.
MOL, compania lor națională – nu vreo căpușă politică, nu vreun mamut ținut în comă precum companiile noastre de stat –, a trecut direct la treabă: foraje, exploatare, rafinare.
Rezultatul? Gospodării alimentate din producție internă, petrol extras în apropiere de Budapesta, recorduri de producție și, cel mai important, independență energetică reală.
În timp ce Europa își linge rănile după criza energetică, Ungaria se poziționează ca stat-pivot între gazul de șist, petrolul intern și marile companii occidentale care acum o curtează.
Grecia, Polonia, Italia – toate au înțeles lecția și sapă după resurse. România? România asistă la spectacol, ține pancarta cu „solidari cu UE”, dar rămâne captivă importurilor, cu prețuri dictate de alții și cu o clasă politică tot mai ruptă de realitate.
Ungaria își permite chiar și aroganțe geopolitice – vezi discuțiile Orbán–Trump despre UE – tocmai pentru că are pe ce se sprijini. Noi? Ne sprijinim pe ce cade.
CAPITOLUL 1 – „Ungaria forează, România doarme: cum ne-au lăsat politicienii fără viitor energetic”.
Ungaria forează. România numără comunicate de presă. Asta e diferența dintre o țară care știe ce vrea și un stat care stă cu mâna întinsă la Bruxelles, în timp ce politicienii lui își împart funcții ca la nuntă, cu dedicații pentru sponsorii de partid.
În 2025, Ungaria nu doar că și-a securizat un viitor energetic, ci a și câștigat dreptul de a dicta tonul în regiune, în timp ce România rămâne un spectator obosit, care nici măcar nu mai întreabă „de ce noi nu?”. Pentru că răspunsul e dureros: din cauza lor.
A politicienilor noștri, a miniștrilor care au transformat energia într-un poligon de experimente proaste, în care incompetența a devenit politică publică.
Ungaria sapă după gaz de șist, găsește petrol lângă Budapesta, bate recorduri de producție și își fortifică independența energetică. La noi? La noi, virușii politici – Virgil Popescu, Sebastian Burduja, plus întreaga jantă de miniștri anonimi și consilieri de partid – au scos România din competiție.
Popescu a rămas celebru nu pentru reforme, ci pentru crizele de pe piața energiei, pentru liberalizările făcute pe genunchi și pentru modul grotesc în care a permis haosul prețurilor. Burduja, cel care își face selfie-uri cu instalațiile din centrale, a continuat aceeași moștenire: conferințe multe, rezultate puține.
Iar ANRM? O instituție care trebuia să protejeze interesele României, transformată într-o gară prăfuită în care concesiunile sunt date pe sub masă, în timp ce politicienii mimează „grija față de consumator”.
În timp ce Ungaria încheia contracte solide cu MOL și investea în tehnologie, România încă negocia cine pune semnătura pe avizul de mediu pentru cariera X sau sonda Y. Astfel s-a ajuns ca vecinii noștri să ridice trei puțuri de suprafață în 2023, iar noi să ridicăm din umeri.
Ce nu înțeleg politicienii români este că independența energetică nu e o lozincă electorală; este o armă geopolitică. Orbán o știe, de aceea își permite să joace dur atât cu Bruxelles-ul, cât și cu Washingtonul.
România, însă, e prinsă în dependențe și mai toxice: importuri masive la prețuri volatile, infrastructură de transport învechită și lipsa oricărui plan pe termen lung. Ba mai mult, suntem țara care, în loc să-și exploateze propriile resurse, a preferat ani întregi să le țină blocate sub pretextul „ecologiei”, în timp ce alte state UE, culmea!, sapă intens după petrol și gaze.
Ungaria a înțeles: cine are energie proprie are libertate. România a înțeles altceva: cine stă cumințel primește fonduri europene. Așa am ajuns să importăm gaze scumpe, în timp ce resursele din Marea Neagră zac neexploatate, iar marii decidenți politici își pun poze de Facebook cu turbine eoliene pe fundal, ca să dea bine la public.
Rezultatul? Ungaria devine hub energetic regional, România – piață de desfacere. Ungaria își securizează viitorul, România își pune viitorul la licitație.
Orbán nu forează doar în pământ — forează și în nervii Bruxelles-ului, iar discuțiile sale cu Trump arată exact cât de puternic se simte un lider cu rezerve energetice sub picioare. De aici intrăm direct în geopolitică.
CAPITOLUL 2 – „Orbán, UE și Trump: petrolul ca armă politică”.
Viktor Orbán nu doar sapă după gaze și petrol – sapă după putere. Iar în Europa lui 2025, puterea nu mai stă în discursuri sterile despre „valorile comune”, ci în cine controlează robinetul energetic.
Asta explică de ce premierul Ungariei își permite astăzi luxul pe care niciun lider român nu l-ar putea visa: să intre în biroul lui Donald Trump, să primească sugestia de a scoate Ungaria din UE și să iasă de acolo fără să tremure.
De ce? Pentru că Orbán are o armă redutabilă: independența energetică în construcție. Iar un politician care are energie proprie sub picioare vorbește altfel, negociază altfel, amenință altfel.
Ungaria produce, găsește și exploatează. România importă, așteaptă și justifică. În acest dezechilibru stă întreaga forță politică a lui Orbán – și întreaga slăbiciune a liderilor de la București.
În timp ce Bruxelles-ul îi predică disciplină, Orbán ridică din umeri: MOL îi crește producția internă, puțuri se sapă unul după altul, iar fiecare baril de petrol extras lângă Budapesta îi mai dă un centimentru la coloană vertebrală.
Cu o asemenea infrastructură energetică în expansiune, premierul maghiar știe că poate să negocieze nu doar statutul Ungariei în UE, ci și propria lui relevanță geopolitică.
Declarația lui Donald Tusk – că Orbán ar vrea ieșirea din Uniune – nu este altceva decât frica unui lider care vede cum un vecin se transformă într-un jucător pe care nu-l mai poți controla prin amenințări și verificări de tratate.
Orbán nu vrea să plece din UE. Vrea să o remodeleze. Iar resursele energetice îi dau exact muniția de care avea nevoie. Când scrie pe X, cu aroganță calculată, că „Ungaria nu va ieși, dar o vom transforma”, mesajul real nu e pentru Tusk – e pentru Bruxelles: „Nu voi mai tăcea pe vine. Am petrol și gaze. Voi ce aveți?”
Aici intervine și România, dar ca exemplu negativ. Bucureștiul nu poate ridica tonul. Nu are cu ce. Politicienii români sunt ținuți în lesa Bruxelles-ului pentru că România depinde masiv de importurile de gaze, inclusiv LNG american scump.
Cum să ridice Ciolacu sau Ciucă pretenții când nu controlează nici măcar prețul la gigacalorie? Cum să se poziționeze strategic un stat care și-a blocat propriile exploatări din Marea Neagră aproape un deceniu?
În schimb, Ungaria intră în negocieri cu atuuri reale. Chiar și un simplu zvon privind intenția de a ieși din UE îi pune pe europeni pe jar, pentru că Orbán nu mai e „copilul rebel”.
E copilul rebel care are depozitul plin. Iar Trump, care adoră liderii puternici, îl împinge în direcția care servește America: o Europă slăbită intern și dependentă energetic de SUA. Orbán nu cade în capcană – dar profită din plin.
Asta e lecția: cine are resurse, domină politica. Cine nu are, se supune.
După ce am văzut cum Orbán folosește energia ca pârghie politică, următorul pas e firesc: cum se reașază Europa și ce înseamnă pentru România noua cursă după petrol și gaze.
CAPITOLUL 3 – „Europa sapă din nou: renașterea hidrocarburilor și locul României în coada plutonului”.
Europa anului 2025 a renunțat la ipocrizie. După ani de predici despre „neutralitatea climatică”, „energia verde” și „tranziția justă”, realitatea crudă a lovit-o în moalele capului: fără petrol și gaze nu mișcă nimic.
Nici economia, nici industria, nici promisiunile politice împachetate în ambalaj eco-friendly.
Criza energetică din 2022 nu a fost o lecție, ci un șoc electric care a scos la iveală ceea ce liderii europeni ascunseseră sub covor: dependența structurală de Rusia și incapacitatea de a-și acoperi singuri necesarul de resurse. Abia atunci s-au trezit. Iar trezirea a fost brutală.
Rezultatul? O Europă care forează din nou, furibund, în toate direcțiile. Grecia, cea care timp de decenii se bătea cu pumnul în piept că vrea doar „verde”, a emis prima licență offshore de explorare după aproape 40 de ani.
ExxonMobil, Energean și Helleniq Energy sunt acum în Marea Ionică, nu pentru poze spectaculoase, ci pentru a scoate la lumină un zăcământ estimat la 200 de miliarde de metri cubi. Italia revine în Marea Adriatică.
Marea Britanie redeschide licențe și extinde exploatări în Marea Nordului. Cipru găsește și el resurse masive, exploatate de giganți precum Eni, Total, Shell și Chevron. Polonia descoperă, printr-o companie canadiană, un zăcământ uriaș în Marea Baltică. Iar Orlen forează în Norvegia, de parcă nu ar fi deja saturată de găuri.
Europa s-a întors la realitate: petrolul și gazele nu sunt doar resurse, ci garanții de supraviețuire economică. Și totuși, România – țară cu resurse considerabile – rămâne ultima la start, cu lacătul pe propriile zăcăminte.
Cine e responsabil? Politicienii care și-au petrecut ultimii 15 ani blocând, amânând și negociind până la epuizare proiecte care ar fi trebuit să fie deja în producție. Exemple? Lista e rușinos de lungă.
Proiectul Neptun Deep, cea mai mare investiție din Marea Neagră, a stat ani întregi prizonierul bâlbâielilor legislative. Guverne succesive – Ponta, Cioloș, Dragnea, Orban, Cîțu – au jucat ping-pong cu legea offshore. Și cine a plătit? Cetățeanul, care a ajuns să cumpere gaze scumpe, în timp ce resursele stau sub ape, neatinse.
În timp ce Grecia, Polonia și Marea Britanie accelerează, România încă își pune problema „dacă este oportun” să exploateze hidrocarburile. Iar miniștrii energiei se schimbă precum siguranțele arse, fiecare cu discursul lui „strategic”, dar fără să închidă nici măcar un proiect major.
E o rușine geopolitică: Europa forează în mare, munte, tundră și nisip, iar România încă face dezbateri televizate despre „impactul social”. În loc să fim lider regional, suntem consumatorul ideal pentru alții. În loc să exportăm, importăm. În loc să dăm tonul, așteptăm tonul de la Bruxelles.
Europa a înțeles sensul istoriei. România încă îl caută pe sub masă.
După ce Europa se reașază energetic, următoarea temă devine inevitabilă: care este prețul politic al întârzierii României și cum se traduce asta în influența reală din UE?
CAPITOLUL 4 – „România în UE: de la potențial lider energetic la executant fără coloană vertebrală”.
România avea toate hârtiile pe masă: resurse în Marea Neagră, potențial de gaze în subsol, centrale pe gaze vechi care puteau fi modernizate și o poziție geostrategică pe care alții doar și-o visează.
Ce s-a întâmplat? Politica noastră a transformat un avantaj natural într-un maldăr de oportunități ratate. Suntem astăzi statul care discută despre suveranitate energetică doar la emisiuni TV, în timp ce realitatea bate la ușă: când vine criza, noi importăm și plătim.
Întreaga evoluție a României în UE seamănă cu povestea unui potențial sportiv de top care, în loc să intre în competiție, rămâne în tribună pentru că antrenorii nu pot cădea de acord asupra unui program de pregătire.
Am avut miniștri care vorbeau frumos despre „strategie națională”, dar în practică au blocat proiecte, au tergiversat licențe și au preferat să joace pe mâna consultanților externi, în loc să construiască o agenție de reglementare puternică și predictibilă.
În loc să valorificăm Neptun Deep, am transformat discuția într-un serial cu episoade legislative interminabile, pe care le-au scris liberalii, pesediștii și consolatorii lor protocolari.
Cine plătește nota? Cetățeanul. Fermierul din Buzău, fabrica din Ploiești, pensionarul din Iași — toți. Prețurile volatile ale gazelor, factura la energie care suferă de sindromul „se schimbă peste noapte” și investițiile private care ocolesc România pentru a nu se încurca în hățișul birocratic sunt direct rezultatul clasei politice. Niciun program coerent, doar decoruri politice și comunicate optimiste.
Să dăm nume: Virgil Popescu a părăsit scena cu promisiuni neterminate; mandatul său a lăsat în urmă controverse și reforme incomplete.
Daniel Constantin și alți decidenți ai ultimilor ani au tot discutat despre „reguli clare” — pe hârtie — dar autoritatea statului s-a dovedit scăzută când a trebuit protejarea interesului național. Parlamentul, în loc să creeze predictibilitate, a preferat amendamente care mai mult îngreunau investitorii.
Comisia Europeană privește de la distanță, iar România rămâne în rolul docilului executant care aplică regulile altora, pentru că nu are o strategie proprie solidă.
Efectul politic e dur: pierdem influență în UE. Țările care își securizează energia — Grecia, Polonia, Ungaria — intră la masa negocierilor cu argumente tangibile. România vine cu vorbe frumoase despre „valoare europeană” și „tranziție verde” dar fără resursele active sub control, vocea noastră e slabă.
Încercările de a ne face auzită se lovesc de o realitate simplă: negocierile se câștigă cu bani, cu producție și cu contracte ferme, nu cu panouri foto la conferințe.
Mai periculos: dependența energetică transformă politica externă într-o piață de influențe. Când nu ai energie proprie suficientă, devii vulnerabil la presiuni externe — economice, politice, diplomatice.
Asta înseamnă că marile decizii nu le mai iau chiar aleșii tăi, ci partenerii de la care cumperi gaze sau care furnizează LNG scump. În loc să fim negociatori, devenim beneficiari conjuncturali.
Conexiune cu următorul capitol: dacă România vrea să iasă din starea de executant, trebuie mai întâi să-și plătească datoria politică — reforme instituționale, reglementări clare, transparență în concesionare și o strategie de stat care nu se schimbă odată cu fiecare guvern.
Următorul capitol va detalia prețul politic al întârzierii: cum se plătește pierderea influenței la Bruxelles, care sunt costurile economice directe și cine, concret, câștigă din această pasivitate.
CAPITOLUL 5 – „Prețul politic al întârzierii: cine câștigă și cine plătește”.
În România, întârzierea nu este o eroare tehnică. Este o strategie politică. Un mod de a guverna, un stil național de a nu decide niciodată la timp, pentru ca vidul decizional să poată fi umplut — confortabil — de interese obscure, companii bine conectate și rețele politice care prosperă tocmai din paralizia statului.
Iar când vorbim despre energie, amânarea devine o monedă de schimb. Cine câștigă? Exact cei care ar pierd cel mai mult dacă România ar deveni independentă energetic.
În fruntea listei câștigătorilor se află companiile de intermediere și import, care au prosperat din faptul că România nu a știut, nu a vrut sau nu a îndrăznit să își exploateze resursele proprii.
Fiecare lună de stagnare la Neptun Deep, fiecare licență amânată la ANRM, fiecare proiect care rămâne în hârtii înseamnă miliarde care curg în buzunarele celor care vând gaz și energie la suprapreț.
Ei nu grăbesc statul. Ei îl țin în loc. Pentru ei, haosul birocratic e o mină de aur, iar ministerele lente sunt ca niște puțuri de petrol: mereu produc bani.
Cine mai câștigă? Actorii politici care preferă ambiguitatea. Când nu iei decizii, nu poți fi tras la răspundere. Când întârzii legislația, poți spune mereu că „lucrezi la ea”.
Între timp, strângi contracte de consultanță, comisii, rapoarte, proiecte pilot, memorandumuri inutile și mai ales liniște electorală. Poporul nu știe ce nu s-a făcut. Dar vede, lunar, factura.
Dar partea cea mai toxică este câștigul geopolitic al altora. În timp ce România își blochează singură avantajele, state precum Ungaria, Austria sau chiar Turcia își consolidează poziția energetică tocmai datorită dependenței românești.
România ajunge să importe energie în momente-cheie, ceea ce înseamnă că influența sa în negociere scade. Nu poți să bați cu pumnul în masă la Bruxelles atunci când ai nevoie să negociezi prețul gazului pentru iarnă.
Rezultatul: România tace și aprobă, iar cei care produc, cei care tranzitează și cei care controlează fluxurile energetice câștigă.
Și cine plătește? Toți ceilalți. Industria românească își pierde competitivitatea, pentru că prețurile impredictibile ale energiei fac imposibilă orice strategie pe termen lung. IMM-urile se sufocă, marile companii evită investițiile și se mută în țări unde reglementările sunt clare, iar energia nu este subiect de scandal politic permanent. Iar cetățeanul, aflat între salarii mici și facturi mari, devine victima perfectă a propriului stat.
Plătim prin prețuri crescute, prin investiții ratate, prin dependență, prin lipsa de încredere a investitorilor și, cel mai grav, prin pierderea identității strategice. Un stat care nu își controlează energia nu își controlează viitorul. Asta e drama politică pe care liderii noștri au ascuns-o ani la rând — cu comunicate pioase despre „solidaritate europeană” și „tranziție verde”.
În următorul capitol, intrăm direct în miezul problemelor pe care politicienii români refuză să le rostească: cine sunt cei care trag sforile. Nu generic, nu vag, ci cu nume, funcții și exemple concrete.
CAPITOLUL 6 – „Cine trage sforile: rețele, interese, nume și mecanisme”.
România nu duce lipsă de resurse, ci de decizie politică. Resursele subsolului nostru — gaze, petrol, potențial în Marea Neagră — sunt acaparate și manipulate de un mecanism bine uns: politicieni indeciși, instituții captive și rețele de interese externe care profită din haos. Și toate acestea au nume și prenume.
1.Politicienii care au blocat decizia.
Un exemplu clar este Virgil Popescu, fost ministru al Energiei în guvernul PNL. În mandatul său, legea offshore, esențială pentru exploatarea resurselor din Marea Neagră, a stagnat luni de zile.
În loc să forțeze implementarea proiectelor strategice, Popescu a preferat să amâne, să ceară studii suplimentare și să se ascundă în declarații oficiale despre „strategie pe termen lung”.
2.Parlamentarii și comisiile care taie proiectele.
Iulian Iancu, fost președinte al Comisiei pentru Industrii și Servicii din Camera Deputaților, a fost un actor cheie în blocarea legilor care ar fi putut accelera exploatarea offshore.
Amendamentele sale, adesea inspirate de interesele companiilor rusești și lobby-urile energetice externe, au transformat proiecte urgente în procese birocratice interminabile.
Attila Korodi, fost deputat UDMR implicat în comisia de mediu, a promovat reguli stricte și proceduri de aprobare extrem de lente, justificându-și pozițiile prin „protecția mediului”, dar rezultatul efectiv a fost sabotarea proiectelor energetice.
3.Instituțiile-cheie și conducerea lor.
ANRM (Agenția Națională pentru Resurse Minerale) a devenit, sub diverse conduceri, un instrument de blocare subtilă a exploatărilor. De exemplu, în perioada 2017–2019, Nicolae Havrileț, la acel moment secretar de stat în Ministerul Energiei, a coordonat implementarea politicilor legate de licențierea offshore.
Lipsa de viteză în acordarea autorizațiilor și procedurile complicate au făcut posibil ca firmele internaționale să amâne investițiile, lăsând România dependentă de importuri.
4.Interesele externe și beneficiarii întârzierilor.
Companiile de import de gaze — Engie România, E.ON România, Enel — au prosperat datorită întârzierilor statului. Fiecare lună de blocaj a însemnat facturi mai mari, contracte de import profitabile și o dependență crescândă a României de resursele externe.
Aceasta nu este o teorie, ci realitatea economică: statul român pierde miliarde anual, iar profitul curge în buzunarele companiilor care nu produc nimic propriu, doar intermediază.
5.Cine plătește nota.
Cine suferă? Cetățeanul, cu facturi mai mari, industria românească, cu investiții ratate, și România ca stat, care își pierde treptat vocea și influența la Bruxelles. În loc să negocieze poziții ferme, România a devenit executantul pasiv al politicilor energetice dictate de alții.
Mecanismul este simplu: politicieni indeciși + instituții lente + companii care profită din haos = pierderi uriașe pentru România și câștiguri consistente pentru alții.
După ce am arătat cine trage sforile și cum interesele private și externe capitalizează întârzierile României, concluziile finale vor trage linia: impactul real asupra statului, cetățeanului și influenței noastre în Europa, în stil tăios și fără menajamente.
CONCLUZII FINALE – „România între oportunitate și pasivitate: cine plătește și cine profită”.
România a avut resurse, poziție geostrategică și oameni capabili, dar a transformat totul într-un exercițiu de pasivitate. În timp ce Ungaria, Polonia, Grecia și Cipru forțează producția de gaze și petrol, România a ales să rămână spectator.
Această alegere nu e întâmplătoare; este rezultatul unui mecanism politic bine pus la punct, în care indecizia, amânarea și protecția intereselor externe au devenit norma.
Cine plătește? În primul rând, cetățeanul român. Facturi mai mari, energie scumpă, investiții ratate în industrie și pierderea locurilor de muncă sunt rezultatele directe ale lipsei de decizie.
În al doilea rând, statul pierde miliarde anual și, mai grav, influența sa în UE. România nu mai contează la negocieri pentru că nu poate oferi nimic concret: gaze, petrol sau strategii coerente. Suntem executantul pasiv, cel care aprobă deciziile altora.
Cine câștigă? Companiile de import și intermediari precum Engie, E.ON sau Enel, care prosperă din haos. Politicienii indeciși — Virgil Popescu, Iulian Iancu, Attila Korodi și alții — se feresc de responsabilitate și se ascund în spatele procedurilor, studiilor și comisiilor interminabile.
Actorii externi, de la companii internaționale la state care controlează fluxurile energetice, capitalizează pe lipsa de hotărâre a României.
Ceea ce se întâmplă în acest moment nu este doar o problemă economică, ci o problemă strategică și geopolitică. România își pierde vocea la Bruxelles, își pierde oportunitățile de a fi lider regional și devine dependentă de importuri scumpe. Istoria ne arată că statele care nu controlează energia proprie nu controlează viitorul.
Întârzierea nu este doar o eroare de guvernare — este un model, un mecanism care favorizează câțiva în dauna majorității. În loc să fim partener activ și respectat în UE, România a devenit ținta lecțiilor dure de realpolitik.
Singura cale de redresare este clară: decizie rapidă, reforme instituționale reale, legislație predictibilă și exploatarea imediată a resurselor proprii. Fără asta, vom continua să plătim prețul politic al pasivității și să vedem cum alții își iau ceea ce ne-ar fi putut aparține. România are tot ce îi trebuie pentru a fi un lider energetic regional — problema nu e lipsa resurselor, ci lipsa de voință politică.
Acesta este adevărul dur, fără menajamente: cine nu decide la timp, pierde. Și România a pierdut deja prea mult.
A început o nouă epocă de aur a petrolului şi gazelor naturale în Europa. Ungaria sfidează tendinţa din UE şi se concentrează pe explorarea gazului de şist, într-o regiune aflată la graniţa cu România
Ungaria stă pe un câmp uriaş de gaze naturale, care în teorie poate acoperi consumul ţării timp de decenii. Problema este că accesul la aceste gaze este dificil din cauza adâncimii mari la care se află.
Pentru a le scoate la suprafaţă este nevoie de tehnologie costisitoare. Mult timp riscul a fost ca extragerea lor să fie nerentabilă economic.
Dar în urma unei schimbări de strategie în domeniul energiei, prin care guvernul vrea maximizarea producţiei locale de gaze şi petrol, Ungaria sfidează tendinţa din UE şi se concentrează pe explorarea gazului de şist, într-o regiune aflată la graniţa cu România.
Din când în când, Mol, compania de petrol şi gaze a Ungariei, descoperă gaze şi în locuri mai accesibile. În 2023 a început producţia la trei puţuri de suprafaţă în estul ţării.
Primele estimări au arătat că producţia poate alimenta 20.000 de gospodării timp de mai mulţi ani. Mol a efectuat cu succes 25 de foraje sub programul „gaz de suprafaţă“ lansat în 2019.
Însă din descoperirile noi de petrol Ungaria pare să-şi fi făcut un obicei. Tonul l-au dat în 2019 două companii din Ungaria şi SUA, care au anunţat cea mai mare descoperire de petrol din ţară din ultimii 30 de ani.
Pentru pieţele globale n-a contat acest lucru, dar pentru statul est-european, în general sărac în resurse naturale, a fost începutul noii epoci de aur a hidrocarburilor. Descoperirile noi s-au înmulţit în ultimii ani.
A fost găsit petrol chiar în apropiere de Budapesta, ultima dată în septembrie. Puţul Galgahévíz-4, cu o adâncime de 2.400 de metri (la care s-a ajuns în doar 37 de zile), poate produce circgaza 1.000 de barili de ţiţei pe zi (4% din producţia Mol în Ungaria, potrivit Hungary Today). Materia primă este procesată de o rafinărie a Mol.
Producţia internă de energie a Ungariei creşte constant din 2021 şi acest lucru contribuie la reducerea dependenţei de importuri. Producţia de petrol a urcat cu 18% în primele şase luni ale acestui an, faţă de aceeaşi perioadă a anului anterior. În 2024, producţia de petrol a depăşit nivelul de un milion de tone pentru prima dată în ultimii 20 de ani.
Anul acesta se anunţă a fi cel mai bun din acest secol. Nu doar Ungaria caută petrol şi gaze. Este de fapt o tendinţă care a căpătat amploare în Europa, mai ales după ce Rusia a atacat Ucraina, iar ţările europene (nu şi Ungaria) au căutat să se îndepărteze cât mai mult de energia rusească.
O firmă canadiană susţine că a descoperit în Marea Baltică cel mai mare zăcământ de petrol din istoria Poloniei şi unul dintre cele mai mari din Europa. Tot acolo ar sta gata să fie explorate şi miliarde de metri cubi de gaze. Acest lucru se întâmpla în vară. Vestea a fost întâmpinată cu prudenţă de autorităţi.
În schimb, Orlen, compania de petrol şi gaze a Poloniei, a făcut în mările Norvegiei cea mai mare descoperire de petrol a anului pentru acea regiune. Compania extrage de acolo atât ţiţei, cât şi gaze naturale, pe care le trimite în Polonia prin conducta Baltic Pipe.
Mările Norvegiei, deşi intens exploatate, sunt departe de a fi epuizate. Equinor, o companie energetică norvegiană, a anunţat luna trecută că intenţionează să foreze 250 de puţuri de petrol şi gaze acolo în următorii zece ani, fiind convinsă că cererea pentru hidrocarburi se va menţine.
Dar şi Grecia, Cipru, Italia şi Marea Britanie vor contribui la impulsul nou dat activităţii de explorare şi exploatare de petrol şi gaze naturale, o reacţie la criza de energie din 2022, în urma căreia Europa a înlocuit dependenţa de gazele ruseşti cu cea de gaze naturale lichefiate (LNG) din SUA.
Ţările europene îşi relaxează opoziţia strictă faţă de reluarea forajelor de petrol şi gaze, după ani de rezistenţă, „motivată de lupta cu încălzirea globală“, faţă de combustibilii fosili, pe măsură ce guvernele încearcă să reducă dependenţa puternică de importurile costisitoare de energie, inclusiv din SUA, scrie Reuters.
Se vede o schimbare de direcţie la Grecia, Italia şi Marea Britanie care reflectă o nouă paradigmă modelată de şocul preţurilor la energie din 2022: acceptarea faptului că combustibilii fosili – în special gazele naturale – vor rămâne o parte cheie a mixului energetic timp de decenii, chiar dacă Europa îşi dezvoltă şi capacitatea de a produce energie din surse regenerabile pentru a reduce „emisiile de gaze cu efect de seră“.
Schimbarea este evidentă în Grecia, care în noiembrie a emis prima sa licenţă de explorare offshore de petrol şi gaze din ultimele patru decenii unui consorţiu format din Exxon Mobil, Energean şi Helleniq Energy.
Licenţa Blocului 2 din Marea Ionică ar putea conţine până la 200 de miliarde de metri cubi de gaze, conform unor estimări, deşi amploarea şi costul exact al proiectului vor fi cunoscute abia după foraje extinse, aşteptate să înceapă la sfârşitul anului 2026 sau începutul anului 2027.
„Este o schimbare majoră de politică pentru Grecia, care a trecut de la «nu vrem hidrocarburi, ci doar surse regenerabile», la un nou mesaj, care spune că explorarea gazelor este esenţială pentru securitatea energetică“, a declarat Mathios Rigas, CEO-ul Energean, care va conduce campania de explorare. Zăcământul, dacă se va dovedi a fi rentabil comercial, nu va începe să producă înainte de 2030.
Grecia, economie consumatoare de gaze, speră să exporte o parte din producţie pe alte pieţe europene. Grecia a acordat, de asemenea, companiilor Chevron şi Helleniq drepturi de explorare în perimetrele din sudul peninsulei Peloponez. Teoretic, rezervele de gaze descoperite în Marea Ionică pot acoperi nevoile Greciei timp de jumătate de secol.
De explorări în această mare este interesat grupul american Exxon, care recent a semnat în acest sens un acord cu Grecia. Şi Cipru se laudă cu descoperiri importante de rezerve de gaze în apele sale.
Preşedintele Nikos Christodoulides a declarat că o parte din combustibil ar putea ajunge pe pieţele europene până în 2027, sub formă de GNL. Egiptul va fi intermediar. În cele două perimetre mari de gaze ale Ciprului, Cronos şi Afrodita, operează companiile Eni, TotalEnergies, NewMed Energy, Shell şi Chevron.
Viktor Orban spune că Donald Trump i-a sugerat să retragă Ungaria din Uniunea Europeană. Ce replică a oferit premierul ungar.
Premierul Ungariei, Viktor Orban a dat asigurări vineri că nu are nicio intenţie să-şi scoată ţara din UE, ci, mai degrabă, ar vrea, împreună cu alţi politicieni conservatori, o transformare profundă a spațiului comunitar, pentru ca acesta sa devină „din nou ce a fost” odinioară.
Declaraţia șefului guvernului de la Budapesta vine după ce premierul polonez Donald Tusk a afirmat că Orban ar dori ieşirea Ungariei din UE, după ce politicianul maghiar a mărturisit că ar fi primit încurajări în acest sens din partea preşedintelui american Donald Trump, relatează agenţia EFE, citată de Agerpres.
„Dragă Donald (n.r. Tusk). Să nu-ţi faci prea multe iluzii. Ungaria nu va ieşi din UE. Dar o vom transforma împreună cu «Patrioţii pentru Europa» , astfel încât să fie din nou ce a fost atunci când Polonia şi Ungaria i s-au alăturat”, a scris Orban pe platforma X. „Patrioţi pentru Europa” este un nou grup politic suveranist, pe care premierul ungar l-a impulsionat în Parlamentul European.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
2 comentarii
Pingback: 2025. Suveraniștii europeni au o „mare durere” în fața....., de politica Ursulei von der Leyen. - Vocea Noastră
Pingback: 2026. Polonia, Ungaria, Slovacia – lupta suveraniștilor într-o Europă Globalist-Neomarxistă. - Vocea Noastră