2026. Pensii tăiate de la soldați, jaf deschis pentru generali și căpușe: armata ca fief personal.
INTRODUCERE.
În România, inechitatea nu mai este un accident. Este sistem roman. Se vede cel mai limpede acolo unde statul ar fi trebuit să fie rigid, sobru și corect: Armata.
În timp ce militarii de rând și foștii comandanți fără relații politice sunt tocați mărunt prin „indexări”, supraimpozitări și înghețări succesive, vârful sistemului își conservă privilegiile, iar banii publici se scurg prin contracte umflate către firme-paravan. Totul sub același steag. Totul sub aceeași tăcere instituțională.
Cazul pensiilor militare nu mai este despre sustenabilitate bugetară. Este despre cine contează și cine nu. Comparația dintre Nicolae Ciucă și Ștefan Dănilă Chelaru (doi foști șefi ai Statului Major General) este devastatoare tocmai pentru că este matematică, nu retorică.
Aceeași carieră de vârf, același sistem, rezultate radical diferite. În 2023, pensia lui Ciucă este 19.314 lei, a lui Chelaru 9.200 lei. Mai puțin de jumătate. Iar pe măsură ce „reformele” avansează, diferența se adâncește, nu se corectează.
Indexările și aplicările „originale” ale legii funcționează ca o foarfecă: cei de sus cresc, cei de jos rămân în urmă.
În paralel, aceeași Armată care invocă lipsa banilor pentru pensii „echitabile” plătește supraprețuri obscene pentru aspiratoare, fișete, aparate de aer condiționat sau lucrări electrice, printr-o rețea de firme-căpușă administrate succesiv de tineri fără experiență și, la final, preluate de doi cetățeni bulgari.
Contracte directe, transparență zero, refuzuri scrise de a pune la dispoziție facturi și contracte, sub pretextul „secretului comercial”. Bani publici tratați ca proprietate privată.
Avem, așadar, două Românii militare. Una, cea invocată în discursuri – sacrificiu, onoare, recunoștință. Alta, cea reală – inechitate la pensii, protecție politică pentru unii, jaf organizat pentru alții. Iar legătura dintre ele nu este întâmplătoare: aceiași oameni care au decis regulile pensiilor au tăcut la jaful din achiziții. Aceiași miniștri, aceiași generali, aceeași lipsă de răspundere.
Acesta este traseul adâncirii inechităților. Și nu începe la casele de pensii. Începe la vârf.
CAPITOLUL I – Ciucă vs. Chelaru: cum produce sistemul pensii duble pentru funcții egale.
Dacă vrei să înțelegi cum se fabrică inechitatea în pensiile militare, nu ai nevoie de teorii. Ai nevoie de două nume, două declarații de avere și o lege aplicată discreționar. Atât.
Nicolae Ciucă și Ștefan Dănilă Chelaru – doi foști șefi ai Statului Major General al Armatei Române.
Aceeași funcție de vârf, aceeași responsabilitate strategică, aceeași carieră în uniformă. Rezultatul? Pensii aproape duble. Nu din greșeală. Din sistem.
În 2023, cifrele sunt limpezi și reci. Pensia netă a lui Nicolae Ciucă: 19.314 lei. Pensia netă a lui Ștefan Dănilă Chelaru: 9.200 lei. Raportul? 47,6%. Cu alte cuvinte, unul dintre ei primește mai puțin de jumătate pentru o funcție echivalentă.
Nu vorbim de „merite excepționale”, de „performanțe ieșite din comun” sau de „responsabilități diferite”. Vorbim de aceeași poziție în ierarhia militară. Diferența nu e meritocratică. E administrativ-politică.
Apoi începe măcelul tehnic. Aplicarea ilegală (da, ilegală, potrivit interpretării corecte a normei) a art. 60 alin. (3) din Legea 223/2015, modificată prin OUG 114/2018, mai adaugă 85 de lei lunar la pensia lui Ciucă.
Pare puțin? Nu este. Pentru că nu suma contează, ci precedentul. Când vârful este „ajutat” prin interpretări creative, baza este strivită prin rigurozitate selectivă. Procentul lui Chelaru scade: 47,4%. Sistemul lucrează.
Vine 2024. Indexarea de 13,8%. La Ciucă, efectele supraimpozitării sunt zero. Rezultat: 21.687 lei net. Creștere legală de 2.373 lei. La Chelaru, indexarea se lovește de supraimpozitare. Pensia ajunge la 9.904 lei.
Procentul? 45,6%. Nu doar că diferența nu se corectează, ci se adâncește. Exact opusul a ceea ce ar fi trebuit să facă un sistem care se pretinde „echitabil”.
Și mai există un nivel. Aplicarea, din nou, ilegală a aceluiași articol 60 alin. (3) ridică pensia lui Ciucă la 22.076 lei. Diferență suplimentară: 389 lei lunar peste cuantumul legal. Pentru Chelaru, nimic.
Procentul final coboară la 44,8%. Iar direcția este clară: va continua să scadă. Pentru că mecanismul este setat să favorizeze pensiile mari și să penalizeze pensiile „medii” prin impozitare și îngheț.
Acum să vorbim despre ipocrizie. Legea 223/2015, la art. 2 lit. f), proclamă „principiul recunoștinței față de loialitatea, sacrificiile și privațiunile suferite de militari”.
Sună bine pe hârtie. În practică, pensiile militare sunt înghețate de șapte ani, indexate selectiv și niciodată corelate cu creșterea reală a câștigului salarial mediu brut (acea componentă de 50% care ar fi trebuit să existe). Recunoștință? Doar pentru unii. Pentru ceilalți, contabilitate rece.
Iar aici apare responsabilitatea politică. Pentru că Nicolae Ciucă nu este un pensionar oarecare. Este fost premier. Fost lider de partid. Om-cheie în arhitectura deciziilor care au înghețat, impozitat și reinterpretat pensiile militare.
Când propriul tău caz iese net avantajat dintr-un sistem pe care l-ai girat, nu mai vorbim de coincidență. Vorbim de conflict moral, dacă nu de capturare a regulii.
Concluzia capitolului este simplă și dură: sistemul nu este stricat. Sistemul funcționează exact așa cum a fost conceput. Produce pensii duble pentru funcții egale, protejează vârful și erodează baza, apoi invocă „echitatea” ca decor. Și acesta este doar începutul.
Pentru că, în timp ce ni se spune că „nu sunt bani” pentru corectarea acestor inechități, banii curg fără probleme pe alte canale. Exact acolo unde controlul dispare.
CAPITOLUL II – Nu sunt bani pentru pensii, dar sunt pentru căpușe: achizițiile Armatei la suprapreț.
Când statul spune „nu sunt bani”, trebuie întrebat pentru cine. Pentru pensii militare echitabile – nu sunt. Pentru corectarea diferențelor scandaloase dintre foști șefi ai aceleiași structuri – nu sunt.
Pentru respectarea „principiului recunoștinței” din propria lege – nu sunt. Dar pentru achiziții la suprapreț, pentru contracte directe, pentru rețele de firme-paravan care se rotesc ca într-un carusel notarial – bani sunt. Și curg.
Cazul Academiei Navale „Mircea cel Bătrân” (UM 02192) din Constanța este manual de lucru. Nu pentru eficiență, ci pentru cum se drenează banii publici sub steag.
În 2024–2025, contracte de milioane de lei au fost direcționate către firme fără experiență relevantă, cu un angajat, fără site, fără portofoliu, fără capacitate demonstrată. Când întrebi „cum?”, ți se răspunde cu formule. Când ceri documente, ți se închid ușile.
Luați Eland Technology Solutions SRL. O firmă banală până în 2024. Apoi, peste noapte, două contracte directe în aceeași zi – peste 660.000 lei – pentru lucrări de construcții și instalații electrice la sala de sport a Academiei Navale.
Administrator: Andra Moldoveanu, 25 de ani, make-up artist. Angajați înregistrați: unul. Câteva luni mai târziu, încă un contract direct – aproape 900.000 lei. Apoi, firma este „predată” unui tânăr de 21 de ani, fără experiență.
La scurt timp, Hyusein Eshrefov, cetățean bulgar, apare în acte. Traseul e limpede: interfață locală → predare → paravan extern.
Nu e un caz izolat. Genius Imm Baza SRL, fondată de Marta Iancu la majorat, obține peste un milion de lei pentru obiecte de uz casnic. Prețuri? De până la cinci ori mai mari decât piața.
Exemplele sunt concrete: fișete metalice cumpărate cu 2.622 lei/bucată (fără TVA), identice cu unele disponibile la 538 lei cu TVA. Economie ratată: mii de euro, dintr-un foc. Bancuri de lucru vândute cu 8.000 lei bucata, când piața le oferă la 3.000 lei.
După ce contractele curg, administratorul iese din firmă. În final, apare Milcho Mirchev, alt cetățean bulgar, care preia controlul. Sincronizare perfectă.
Mai departe, Itweb Concept SRL. Role de prosop, hârtie igienică, aparate de aer condiționat – vândute aproape dublu față de piață. AC-uri Yamato Optimum 24.000 BTU la 5.139 lei bucata (fără TVA), când piața le oferă între 3.253–3.504 lei.
La 30 de bucăți, vorbim de 8.000–10.000 euro aruncați pe fereastră. Firma? Fără site. Fără identitate comercială. Cu rotații rapide de administratori tineri, apoi predare către același duo bulgar. Prețul „intermedierii”: 200 lei pe firmă. Ridicol de mic pentru liniștea sistemului.
Când presa cere contractele și facturile, răspunsul vine semnat de comandantul Alecu Toma: refuz.
Motivare? „Proprietate intelectuală”, „date personale”, „secrete comerciale”.
Bani publici, dar secrete private. Contractele ar fi „echivalente” cu ofertele din SICAP. Doar că ofertele nu conțin specificații suficiente pentru a verifica prețurile. Este o ceață administrativă construită deliberat, nu un accident birocratic.
Observați ironia: nu sunt bani pentru a corecta inechitățile de pensii, dar sunt bani pentru a cumpăra aspiratoare fără model, fișete fără comparație, lucrări fără capacitate. Nu sunt bani pentru militari, dar sunt bani pentru rețele. Nu e lipsă de fonduri. E prioritate greșită. Sau, mai corect, prioritate foarte clară.
Iar responsabilitatea nu se pierde în hârtii. Ea urcă. Cine a permis contracte directe repetate? Cine a acceptat prețuri vădit umflate? Cine a refuzat transparența? Cine a tăcut când aceiași bani erau invocați ca „insuficienți” pentru pensii? Răspunsul nu stă în numele firmelor. Stă în lanțul de comandă.
Legătura cu Capitolul I este directă: aceiași bani. Aceeași Armata. Aceeași tăcere. Unii sunt striviți la pensie, alții prosperă din achiziții. Sistemul funcționează. Pentru cine trebuie.
CAPITOLUL III – Lanțul tăcerii: comandanți, ministere și responsabilitatea care nu există.
Nicio schemă nu funcționează fără tăcere. Niciun mecanism de drenare a banilor publici nu rezistă fără acoperire ierarhică. Iar în Armată, tăcerea nu este un accident – este disciplină.
Când pensiile sunt tăiate „din lipsă de fonduri”, dar achizițiile la suprapreț curg nestingherit, nu vorbim despre scăpări punctuale. Vorbim despre un lanț de comandă care a decis să nu vadă, să nu audă și să nu răspundă.
La nivelul executiv, primul zid este comandantul unității. În cazul Academiei Navale „Mircea cel Bătrân”, acest zid poartă nume și semnătură: Alecu Toma. În fața solicitărilor de transparență – contracte, facturi, specificații – răspunsul a fost un refuz categoric.
Motivarea? „Proprietate intelectuală”, „date personale”, „secrete comerciale”. Tradus: bani publici, dar opacitate totală. Oferta publicată în SICAP ar fi „echivalentă” cu contractul, ni se spune, deși tocmai lipsa detaliilor tehnice face imposibilă verificarea prețurilor. Aceasta nu e prudență administrativă. Este blocaj deliberat.
Următorul nivel este instituțional. Contracte directe repetate, firme fără capacitate, rotații rapide de administratori, preluări „la cheie” de către aceiași doi cetățeni bulgari – toate acestea nu pot trece ani la rând fără semnături, avize, controale.
Unde sunt rapoartele interne? Unde sunt verificările de preț? Unde sunt notele de conformitate? Răspunsul real este tăcerea. O tăcere care nu cade din cer, ci se învață.
Apoi vine nivelul ministerial. Ministerul Apărării Naționale nu este o entitate abstractă. Are miniștri, secretari de stat, direcții de control, corp de audit. A avut și are oameni politici care au cerut sacrificii „pentru stabilitatea bugetară” – inclusiv pe zona pensiilor militare.
Nicolae Ciucă, ca fost premier și fost general de vârf, a girat public „necesitatea” înghețărilor și supraimpozitărilor. Angel Tîlvăr, ca ministru al Apărării, poartă responsabilitatea actuală a funcționării sistemului. Niciunul nu poate pretinde că nu știa. Poate cel mult că nu a vrut să știe.
Lanțul tăcerii se închide cu controlul care nu mușcă. Curtea de Conturi? Corpul de Control? Inspecțiile interne? Toate există pe hârtie. În practică, ele apar rar, târziu și fără consecințe.
Când presa documentează prețuri umflate de două, trei sau cinci ori, răspunsul nu este deschiderea documentelor, ci contestarea pieței: „site-urile nu sunt actualizate”, „ofertele pot fi promoționale”, „numărul de angajați nu e criteriu”. Este aceeași placă veche: nimeni nu e responsabil, toți sunt procedurali.
Această tăcere are efecte directe. În timp ce se invocă „principiul recunoștinței” din Legea 223/2015, militarii văd cum inechitățile la pensii se adâncesc. În timp ce li se cere disciplină și loialitate, banii lor sunt cheltuiți fără rușine pe achiziții opace. Mesajul transmis de sus în jos este clar: pentru drepturi nu sunt bani, pentru rețele sunt.
Să fim clari: nu acuzăm penal. Comentăm fapte publice și responsabilitatea politică. Iar responsabilitatea politică începe exact acolo unde tăcerea devine politică de instituție.
Când un comandant refuză documente, când un minister nu intervine, când controlul nu sancționează, lanțul este complet. Nu mai vorbim despre „erori”, ci despre sistem.
Legătura cu capitolele anterioare este directă și incomodă. Aceeași Armată care produce pensii duble pentru funcții egale este cea care tolerează achiziții la suprapreț.
Aceiași bani care „nu există” pentru echitate există pentru opacitate. Iar cât timp lanțul tăcerii rămâne intact, inechitatea va fi regula, nu excepția.
CAPITOLUL IV – Răspunderea care lipsește: de ce nimeni nu plătește și nimeni nu pleacă
În orice stat funcțional, după ce apar inechități flagrante și achiziții la suprapreț documentate, urmează un reflex automat: cineva răspunde. La noi, reflexul este invers: nimeni nu răspunde, nimeni nu pleacă.
Iar când lucrurile devin prea vizibile, se schimbă fațada, nu mecanismul. Exact aici intră în scenă cetățenii bulgari – nu ca beneficiari finali ai banilor, ci ca paravan.
Să clarificăm de la început, jurnalistic și corect: presa nu a arătat că Milcho Mirchev și Hyusein Eshrefov ar fi câștigat contractele inițiale. Dimpotrivă.
Contractele curg cât timp firmele sunt administrate de tineri români fără experiență – make-up artistă, absolvenți de 18–21 de ani, „antreprenori” de carton.
Abia după ce banii au intrat, după ce presa se apropie, după ce întrebările devin incomode, firmele sunt predate rapid către cei doi bulgari. La preț simbolic. La același traducător. Prin aceeași firmă de avocatură. Sincronizat. Repetitiv. Curat procedural.
Asta nu este „coincidență”. Este curățarea urmelor. O practică veche în mediul firmelor-căpușă: când miroase a control, schimbi administratorul, eventual cu un cetățean străin, ca să complici jurisdicția, să diluezi responsabilitatea și să împingi orice anchetă într-un labirint birocratic. Nu dispare firma. Dispare răspunderea.
Faptele sunt publice și relatate: Eland, Genius, Itweb – aceleași tipare. Firme fără site, fără istoric solid, cu prețuri umflate de două, trei, cinci ori. Rotații rapide de acționari.
Apoi, preluare de către Mirchev și Eshrefov la câteva zile distanță unul de altul, cu acte parafate la același birou. Prețul „intermedierii”: 200 de lei per firmă. Atât valorează liniștea sistemului.
Întrebarea-cheie nu este „de ce bulgari?”. Întrebarea corectă este: cine i-a lăsat să fie folosiți ca fațadă? Pentru că bulgarii nu semnează contracte cu unități militare românești în vid.
Ei apar după ce contractele s-au derulat. Asta înseamnă că responsabilitatea reală este mai sus: la cei care au acceptat prețurile, au aprobat achizițiile, au refuzat transparența și au invocat „secrete comerciale” pentru bani publici.
Și totuși, consecințe? Zero. Niciun comandant suspendat. Nicio procedură reluată. Niciun ministru ieșit public să explice de ce aspiratoarele au costat cât jumătate de Dacie.
Nicio anchetă administrativă anunțată serios. În schimb, avem declarații defensive, răspunsuri la indigo, relativizări ale pieței și – desigur – tăcere.
Aici se rupe definitiv discursul despre „lipsa banilor”. Pentru că, dacă ai bani pentru supraprețuri și pentru rețele, ai bani și pentru pensii echitabile. Dacă nu-i dai acolo, nu e austeritate.
E opțiune. O opțiune politică protejată de lanțul tăcerii. Iar când acest lanț este amenințat, apar fațadele: administratori de sacrificiu, cetățeni străini, firme mutate din mână în mână.
De aceea nimeni nu plătește și nimeni nu pleacă. Pentru că răspunderea nu e doar evitată; este fragmentată intenționat. Un pic la comandant, un pic la procedură, un pic la piață, un pic la „administratorul nou”. Până când, în final, nu mai e nimeni întreg care să răspundă pentru întreg.
Legătura cu primele capitole este directă și incomodă: același sistem care produce pensii duble pentru funcții egale produce și achiziții opace fără vinovați. La vârf, regulile sunt flexibile. La bază, sunt rigide. Iar între ele, circulă bani publici fără rușine, dar cu multă disciplină.
CAPITOLUL V – Interlopul ca paravan: când banii Armatei ating lumea clanurilor.
Când schema devine prea vizibilă, se schimbă oamenii, nu mecanismul. Când întrebările încep să ardă, se aduce frica, nu răspunsul. Aici intră, decisiv, lumea interlopă – nu ca semnatar de contracte, ci ca forță de descurajare.
În jurul firmelor-căpușă care au sifonat bani din unități militare apare exact ceea ce „explică” tăcerea: rețele de relații cu zona clanurilor, plus fațada externă oferită de cetățeni străini folosiți la final de traseu.
Faptele sunt publice și relatate de presă. În cercul administrativ al firmelor care au câștigat contracte directe la Academia Navală „Mircea cel Bătrân”, apare Cătălin Iorgu, cumnatul Andrei Moldoveanu (administratorul inițial al Eland).
Iorgu este documentat ca apropiat al lui Miltiade Văduva, zis „Seif Duduianu”, nume cunoscut public drept membru al clanului Duduianu.
Fotografiile și declarațiile există; legătura este consemnată. Nu vorbim de zvonuri, ci de apariții publice. Nu afirmăm că interlopii au semnat contracte. Nici nu e nevoie.
În astfel de rețele, rolul interlopului nu este să administreze o firmă sau să liciteze în SICAP. Rolul este să creeze un climat. Un climat în care funcționarul „nu insistă”, comandantul „nu dă documente”, iar controlul „nu vede nimic suspect”. Este intimidarea informală, cea mai eficientă formă de control: nu lasă urme, dar schimbă comportamente. Când numele circulă, restul se face singur.
Schema se repetă obsesiv și tocmai de aceea e credibilă:
- Interfețe tinere, fără experiență – make-up artistă, tineri de 18–21 de ani;
- Contracte directe și prețuri umflate (de două, trei, cinci ori);
- Rotații rapide de administratori imediat după ce banii intră;
- Predare către cetățeni străini – Milcho Mirchev și Hyusein Eshrefov, ca fațadă;
- Fundal de relații cu zona clanurilor, care ține capacul pus.
Aici trebuie spus limpede: bulgarii nu sunt originea jafului, ci soluția de evacuare a responsabilității. Ei apar după derularea contractelor, după ce presa se apropie, după ce întrebările devin incomode.
Preluările se fac sincronizat, la același traducător, prin aceeași firmă de avocatură, la prețuri simbolice. Este curățenie procedurală. Când firma trece pe numele unui cetățean străin, orice control se complică: jurisdicție, citații, cooperare. Răspunderea se diluează până la dispariție.
Interlopul, în acest peisaj, este paznicul nevăzut al sistemului. Nu apare în acte, dar apare în ecuație. Explică de ce comandantul Alecu Toma refuză documente invocând „secrete comerciale” pentru bani publici.
Explică de ce ministerul tace. Explică de ce controlul nu mușcă. Nu pentru că n-ar avea competențe, ci pentru că nu e „momentul”. În astfel de rețele, momentul nu vine niciodată.
Când banii Armatei ajung în proximitatea clanurilor, statul se micșorează. Transparența devine risc, nu obligație. Jurnalistul devine „insistent”, nu cetățean.
Întrebarea devine „problemă”, nu drept. Și, dintr-odată, inechitățile de pensii capătă sens: de ce sistemul este rigid cu cei fără protecție și elastic cu cei cu protecție. Nu e doar contabilitate. Este ierarhie de putere.
Să fim exacți, ca ziariști: nu pronunțăm vinovății penale. Conectăm fapte. Iar conexiunea este aceasta: opacitatea achizițiilor, rotația firmelor, fațada străină și fundalul interlop produc un mediu în care nimeni nu răspunde.
Când mecanismul e amenințat, nu se corectează; se înspăimântă. Când presa insistă, nu se explică; se închide.
Legătura cu capitolele anterioare este totală. Aceeași Armată care produce pensii duble pentru funcții egale tolerează achiziții opace. Aceiași bani invocați ca „insuficienți” pentru echitate sunt suficienți pentru supraprețuri.
Aceeași tăcere care apără vârful apără și rețeaua. Interlopul nu este o anomalie. Este lubrifiantul.
De aici înainte, concluzia nu mai poate fi evitată: când statul se teme, nu mai guvernează. Administrează frica. Iar frica nu produce dreptate. Produce impunitate.
CONCLUZII FINALE – Armata, mai mult impunitate decât recunoștință.
Tabloul e complet și nu mai poate fi cosmetizat. Inechitatea pensiilor militare, achizițiile la suprapreț, lanțul tăcerii și paravanele interlope nu sunt episoade separate. Sunt părți ale aceluiași sistem.
Un sistem care funcționează impecabil pentru cei protejați și nemilos pentru cei fără scut politic sau informal. În această arhitectură, legea nu e încălcată pe față; este îndoită. Procedura nu e ignorată; este folosită. Răspunderea nu e absentă; este fragmentată până la dispariție.
Cazul Ciucă vs. Chelaru a arătat cum se fabrică diferențe scandaloase pentru funcții egale, sub pretextul „aplicării tehnice” a legii. Achizițiile Academiei Navale au arătat că „nu sunt bani” doar când vine vorba de drepturi; pentru supraprețuri și contracte directe, banii apar fără ezitare.
Refuzul documentelor a arătat că transparența e selectivă. Iar rotația firmelor și fațada străină, pe fundal de relații cu lumea clanurilor, au arătat de ce întrebările se opresc singure.
Nu e nevoie de verdicte penale pentru a trage o concluzie politică. Ca ziariști, constatăm: statul s-a retras din propriul control. A lăsat disciplina să curgă într-un singur sens și frica să lucreze în tăcere.
A lăsat „principiul recunoștinței” să rămână literă moartă și a transformat „procedura” într-o umbrelă pentru opacitate. Când banii publici sunt tratați ca secret comercial, iar drepturile sunt tratate ca lux, mesajul e clar: prioritățile sunt altele.
Cine răspunde? Nimeni. Cine pleacă? Nimeni. Cine explică? Nimeni. Lanțul ține. De la comandantul care refuză documente, la ministerul care tace, la controlul care nu mușcă, până la interfețele schimbate la timp și fațadele externe care complică orice urmărire. Nu vorbim de conspirații; vorbim de rutine. Rutinele impunității.
Iar costul îl plătesc exact cei invocați în discursuri: militarii fără protecție, bugetul public, încrederea. Când interlopul devine lubrifiant, când paravanul devine procedură și când inechitatea devine regulă, statul nu mai apără. Administrează frica.
Aceasta nu e o „derapare”. E un model. Și până când cineva va rupe lanțul – cu transparență reală, cu corecții la pensii, cu audit care sancționează și cu plecări din funcții – modelul va continua. Pentru că a demonstrat că merge. Pentru cine trebuie.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
