Mai țineți minte alea 80 de miliarde de euro pe care le aducea Iohannis?
Era vara anului 2020. Iohannis venea de la Bruxelles. Gîfîia ca Hercule după ce jupuise leul.
Se sprijinea în ghioaga-i nevăzută, rupt de oboseală, cu patriotismul șiroindu-i pe față. Adusese, cum ar veni, prada acasă.
Un licăr de dispreț superior îi juca pe irisul robotizat: luptase, totuși, pentru niște proști care nu-l meritau.
Zicea:
„După discuţii foarte complicate, după patru zile şi patru nopţi de negociere, am obţinut pentru România o sumă impresionantă – 79,9 miliarde de euro pentru proiectele europene, bani care ne permit acum să trecem la etapa următoare.
Vom folosi această sumă de 80 de miliarde pentru a reface infrastructura în România, pentru a construi spitale, şcoli, pentru a moderniza marile sisteme publice. Este, de asemenea, foarte important de ştiut că o parte semnificativă din aceşti bani va fi folosita pentru relansare, pentru revigorare economică“.
Erau multe de făcut, munci grele, la fel de ambițioase ca uciderea hidrei din Lerna sau curățirea grajdurilor lui Augias. Dar erau și bani, adusese omul 80 de miliarde.
Așa, acum vă rog să vă uitați în dreapta și-n stînga, și dacă zăriți vreun spital sau vreo școală construite, dacă dați cu ochii de marile sisteme publice modernizate sau de revigorarea economică, înseamnă că am orbit, fiindcă eu nu le văd.
De fapt, nu le vede nimeni. Așa cum am mai scris, muncile lui Iohannis nu vor aduce României în următorii zece ani mai mult de 9 miliarde. O sumă mai mică decît cea pe care am fi obținut-o stînd degeaba, fără să trimitem un element de mobilier la Consiliul European.
De regulă, României i se promit bani așa cum promit în videoclipuri regii manelelor. Și, la fel ca Florin Salam și ca Tzancă Uraganu, care nu simt nevoia să-și ducă la îndeplinire refrenul, președinții și miniștrii dau țeapă.
In trecut, Ciucă a anunțat și el că primim niște miliarde: trei miliarde de dolari pentru reactoarele 3 și 4 de la Cernavodă.
Nu e nimic concret în afara vorbelor, mai ales că reactoarele costă vreo opt miliarde. Dar românii s-au obișnuit atît de tare cu minciuna politică, încît au ajuns să se simtă mai bine cînd sînt mințiți cu sume mari. Cuvîntul „miliarde“ a devenit antinevralgic. Iar liderii politici îl prescriu și îl administrează.
Dacă-l mai țineți minte pe românul de tristă amintire, Zuckerman, pus de Trump ambasador la București, vă amintiți aproape sigur și de fantasma celor opt miliarde pe care urma să ni le dea America, probabil prin biroul lui de avocatură.
Miniștrii Popescu de la Energie și Ciucă de la Apărare aduceau miliardele lui Zuckerman – tot la Cernavodă. Ei puneau în mișcare și alte miliarde, cele pe care urma să le cheltuim pentru autostrada Constanța-Gdansk.
Au mai fost miliardele pe care urma să le scoată România din exploatarea gazelor din Marea Neagră.
Ne-a povestit Dragnea ce vom construi cu ele. Apoi miliardele pe care ni le-a dăruit Iohannis la bugetul Apărării. Să nu uităm miliardele promise de Ciolacu pentru irigații, miliardele pentru pensii și salarii, miliardele pentru compensarea tarifelor la energie.
Fie că vin de peste mări și țări, fie că ies din bugetul învinețit al statului, miliardele rămîn la fel de invizibile. De îndată ce ies pe gura politicianului, ele dispar cu tot cu binele pe care îl promit.
Practic, mor imediat.
Nu trăiesc decît în cavitatea bucală, între limbă și bolta palatină. De acolo privesc printre dinți, să vadă dacă e momentul să iasă un pic afară, să se umfle și să pocnească, ca un balon de gumă de mestecat.
Aruncatul cu miliarde la plesneală e o meserie veche. Românii s-au obișnuit cu această gramatică descreierată din care neghiobii ajunși în fruntea țării își fac platformă electorală.
Așa cum s-au obișnuit cu scumpirile, cu inflația, cu dobînzile și cu celelalte mizerii, s-au obișnuit și cu miliardele. Practic, miliardele de euro și de dolari au ajuns celălalt nume al sărăciei. Doar cînd acest munte de bani va dispărea s-ar putea s-o ducem mai bine.
