Mihai Caraman, legenda de necontestat a serviciilor secrete romane.
Un ofiter si un patriot de exceptie, un sustinator sovietic sau un opozant al principiilor democratice ??? in care traim astazi?
Raspunsul se afla la dumneavoastra.
Partea a II a
Context istoric
După trecerea a trei decenii de la sfârșitul Războiului Rece, ar fi de așteptat ca acest interval de timp să ofere istoricilor și celor pasionați de trecut o înțelegere mai nuanțată și mai complexă a evenimentelor. Cercetările și studiile istorice sunt chemate să scoată la iveală toate dimensiunile acestui conflict global, care, în anumite momente, a ridicat întrebări serioase privind supraviețuirea speciei umane.
Cu toate acestea, vechea maximă potrivit căreia „istoria este scrisă de învingători” continuă să se dovedească adevărată în multe cazuri. Analizele despre evenimente și liderii implicați poartă deseori amprente ideologice, iar interpretările rămân prezente.
De asemenea, contribuțiile serviciilor secrete, care au jucat un rol esențial pe „frontul invizibil”, rămân insuficient explorate. În consecință, nu știm încă în ce măsură le datorăm acestor „luptători nevăzuți” prevenirea unui alt război mondial. În acest cadru, apariția unor noi arhive documentare, publicarea unor jurnale și memorii necunoscute până acum, și derularea unor proiecte de istorie orală, oferă posibilitatea cercetătorilor de a aborda trecutul din perspective noi și mai detaliate. Aceste resurse deschid calea pentru o analiză onestă și aprofundată a evenimentelor, depășind limitările impuse de viziuni unilaterale sau ideologizate.
În concluzie, la trei decenii de la finalul Războiului Rece, se simte nevoia unei reevaluări echilibrate și mai obiective a acestor perioade istorice, care să integreze atât realitățile evidente, cât și contribuțiile ascunse ale celor care care au modelat, din umbră, cursul evenimentelor. Acest lucru este esențial nu doar pentru înțelegerea completă a trecutului, ci și pentru a evita erori similare în viitor.
În această situaţie se găseşte şi episodul penetrării informative a Cartierului General al N.A.T.O. de către reţeaua de spionaj cunoscută după numele ofiţerului care a realizat principalele recrutări de surse şi care i-a coordonat activitatea: Mihai Caraman.
Privită multă vreme exclusiv prin registrul ideologic, activitatea reţelei Caraman a fost plasată cel mai adesea pe coordonate care să slujească teza „România – calul troian al Moscovei”, fiind invocată ca argument al „falsei independenţe” a ţării noastre în cadrul lagărului socialist.
Făcând abstracţie de apartenenţa României la o alianţă militară, edificată prin „Tratatul de la Varşovia” (14 mai 1955), de protocoalele de colaborare în domeniul informativ încheiate cu Uniunea Sovietică, ca şi de interesele reale de securitate naţională în contextul epocii bi-polarismului, unii analişti au preferat o abordare tezistă, puternic simplificatoare: secretele N.A.T.O. au ajuns la Bucureşti şi apoi la Moscova, deci România a fost şi a rămas satelitul fidel al U.R.S.S. şi, pe cale de consecinţă, Mihai Caraman a fost… spion sovietic! Or, în mod evident, lucrurile erau mult mai complexe!
Plasată în sfera de influenţă sovietică ca urmare a înţelegerilor discrete realizate în anii 1943-1945 între „Cei Trei Mari” (U.R.S.S., S.U.A. şi Marea Britanie), România a fost nevoită să-şi elaboreze propria politică de securitate naţională în contextul căderii „Cortinei de Fier” şi a divizării lumii în două blocuri politico-militare antagonice.
Având frontieră comună cu o superputere, înconjurată exclusiv de state cu regimuri comuniste (unele dintre acestea cu pretenţii teritoriale), plasată în mod firesc de către N.A.T.O. în rândul statelor inamice, România avea opţiuni limitate în materie de politică externă şi de securitate naţională. Ca urmare, culegerea de informaţii secrete cu valoare strategică şi elaborarea unei diplomaţii inteligente reprezentau singurele opţiuni pentru navigarea printre nenumăratele crize ale Războiului Rece.
Evitarea angrenării într-un conflict global, pe fondul unor tensiuni precum cele generate de blocada Berlinului sau „criza rachetelor din Cuba”, ca şi al prevenirii unei invazii „prieteneşti” (cum au cunoscut Ungaria, în 1956, şi Cehoslovacia, în 1968) au fost imperative ale vremii, care trebuie înţelese la adevărata lor dimensiune şi complexitate.
Aşa cum este astăzi unanim recunoscut, fundamentarea marilor decizii politice ale Războiului Rece s-a făcut, cel mai adesea, pe baza informaţiilor secrete şi a analizelor realizate de serviciile de informaţii. Ajunse în secolul XX la dimensiuni, dotări şi eficienţă niciodată atinse în trecut, serviciile de informaţii au devenit elemente indispensabile în panoplia oricărui stat, indiferent de dimensiuni, aşezare geografică sau regim politic.
România nu a făcut nici ea excepţie. Încă din timpul Primului Război Mondial, importanţa componentei informative a strategiilor de securitate a devenit evidentă şi necesitatea unor servicii de informaţii eficiente s-a impus atenţiei oamenilor politici.
Aceste lucruri au fost reconfirmate în timpul uriaşei încleştări care a zguduit lumea între anii 1939 şi 1945, când acţiunile unor spioni solitari sau ale unor instituţii secrete au întors, efectiv, soarta războiului.
E suficient să amintim aici informaţia strategică furnizată de Richard Sorge (nume de cod „Ramsay”), referitoare la faptul că Japonia nu va ataca U.R.S.S., sau cazul criptanaliştilor de la Bletchley Park, care au reuşit să spargă mesajele faimoasei maşini germane de criptat „Enigma”.
Dar, lucru adesea uitat, informaţia secretă poate contribui nu doar la câştigarea unui război, ci şi la prevenirea izbucnirii unui conflict armat! Acesta din urmă este şi cazul activităţii reţelei Caraman, care poate fi plasată, fără ezitare, în rândul marilor operaţiuni de spionaj ale Războiului Rece.
Informaţiile obţinute din interiorul N.A.T.O. puteau asigura victoria pe câmpul de luptă, dar, încă şi mai important, au contribuit la prevenirea oricărei confruntări între armatele Pactului de la Varşovia şi cele ale N.A.T.O.
După arestarea ultimului agent al reţelei Caraman, la 4 august 1969, un memorandum de evaluare a impactului acestei acţiuni de spionaj, realizat pentru membrii Comitetului Militar al N.A.T.O., sublinia că, în istoria de 20 de ani a Alianţei nord-atlantice, „aceasta este probabil cea mai gravă breşă de securitate care a fost detectată la NATO”.
Acest verdict grav nu fusese formulat cu uşurinţă! Analizând documentele la care avusese acces agentul Francis Roussilhe, ca şi agentul Nahit Imre (arestat în 11 septembrie 1968), specialiştii în securitate ai N.A.T.O. ajunseseră la o concluzie cutremurătoare:
Un numar foarte mare de documente politice şi militare ale Alianței, referitoare la comunicațiile, exercițiile, antrenamentul, organizarea și logistica din ultimii șase ani, au fost compromise, inclusiv documente NPG (Grupul de Planificare Nucleară)”.
Aşadar, organizarea, logistica, sistemele de comunicaţii, tipurile de exerciţii şi antrenamente ale adversarului de atunci erau în posesia României şi, evident, ale Uniunii Sovietice, ceea ce, în cazul unui conflict militar, se traducea printr-o superioritate strategică incontestabilă, în măsură să asigure o victorie cu pierderi umane şi materiale minime. Armata României, alături de celelalte armate din cadrul Pactului de la Varşovia, putea acţiona în deplina cunoaştere a atuurilor deţinute de adversar.
Trebuie să presupunem că una sau mai multe, eventual, toate, națiunile din Pactul de la Varșovia au fost conștiente de strategia N.A.T.O., de informaţiile de care dispune, de compoziția și de rezistența forțelor sale, de procedurile sale de alertă și măsurile de pregătire, de facilitățile și frecvențele sale de comunicare, nivelul de pregătire și starea de combativitate efectivă, scopurile viitoare și planurile de echipamente, logistică, precum și studii de diferite tipuri. În plus, trebuie să presupunem că, dincolo de cele menționate mai sus, Pactul de la Varșovia va fi fost capabil să construiască o imagine cuprinzătoare a punctelor tari și a punctelor slabe existente în NATO și în postura forțelor naționale. Singura latură pozitivă din această imagine pare să fie aceea că țările din Pactul de la Varșovia vor fi putut cel puțin să verifice că N.A.T.O. este o organizație defensivă și spune adevărul cu privire la intențiile sale pașnice.
Aprecierea formulată de analiştii N.A.T.O. în 1969 ni se pare foarte corectă şi astăzi, dacă ţinem seama de valoarea şi de numărul documentelor secrete obţinute de Mihai Caraman. Numai agentul Francis Roussilhe a furnizat, pe parcursul a şapte ani de colaborare, circa 12.000 de documente N.A.T.O.! Acestora li se adaugă alte mii de documente obţinute prin intermediul agentului turc Nahit Imre (numai în momentul arestării avea asupra sa fotocopiile a 1.500 de documente!), dar şi cele 60 de documente, extrem de importante, multe din categoria COSMIC, furnizate de primul agent ale reţelei, Robert van de Wielhe.
Prin intermediul acestora, generalii Tratatului de la Varşovia au cunoscut deplin doctrina şi strategia N.A.T.O. şi au înţeles că această alianţă este pur defensivă, astfel că temerile în privinţa unui atac prin surprindere din partea „imperialiştilor” au fost mult diminuate. La rândul lor, liderii politici, informaţi despre această situaţie, au abordat cu mai multă încredere tratativele pentru limitarea înarmării, mai ales nucleare, pentru construirea unor mecanisme de securitate colectivă, pentru găsirea unor căi de cooperare.
Majoritatea istoricilor care au studiat extraordinara confruntare a serviciilor de informaţii ale ţărilor N.A.T.O. şi ale celor din Tratatul de la Varşovia, acceptă, astăzi, că aceasta a avut un rol important în realizarea destinderii şi menţinerea păcii.
De exemplu, istoricul britanic Richard J. Aldrich apreciază că „în mod evident, efortul de culegere de informaţii secrete atât al N.A.T.O., cât și al țărilor din Pactul de la Varșovia a contribuit la această îmbunătățire a relațiilor între cele două blocuri politico-militare. Indicatorii complecși de avertizare au dat comandanților N.A.T.O. cel puțin speranța unei avertizări de război cu minim patruzeci și opt de ore înainte de declanşare și au făcut atacul-surpriză o opțiune mai puțin tentantă pentru planificatorii din Est.
Cel puțin în anii ’60, spionajul pare să fi putut convinge pe unii dintre liderii Pactului de la Varșovia că intențiile N.A.T.O. sunt benigne, planurile de acţiune fiind strict defensive.
Din această perspectivă, nu trebuie să ne temem să afirmăm că acţiunea „reţelei Caraman” a reprezentat un succes şi se înscrie în rândul marilor afaceri de spionaj ale Războiului Rece, contribuind în mod incontestabil la menţinerea echilibrului între cele două blocuri politico-militare, la destindere şi sporirea încrederii.
Modul în care alte state se raportează la propria tradiție în domeniul intelligence-ului.
Recent, cu prilejul aniversării a 80 de ani de la apelul generalului Charles de Gaulle și de la crearea serviciului de informații al forțelor Franței Libere, Bernard Emié, actualul șef al DGSE (Direction Générale de la Sécurité Extérieure – Direcția Generală pentru Securitate Externă), a acordat un interviu prestigioasei reviste „Le Figaro”.
În cadrul acestuia, șeful spionajului francez a reamintit circumstanțele creării Biroului Central de Informații și Acțiune, la 1 iulie 1940, și a subliniat că „…în ADN-ul nostru rămâne acțiunea secretă și lupta clandestină”, explicând pe larg modul în care spionii actuali își extrag valorile din cele ale eroilor Franței Libere.
Prin spusele sale, Bernard Emié validează indirect valabilitatea opiniei șefului Serviciului Secret de Informații din România interbelică, Mihail Moruzov, care obișnuia să sublinieze că „un serviciu de informaţii nu se improvizează”. Cu alte cuvinte, un serviciu de informații trebuie să pună accent pe tradiție, pe continuitate, pe patriotism, pe valoarea profesională a angajaților și pe motivarea intrinsecă și extrinsecă a acestora.
Această raportare la trecut este validată și de alte exemple.
În sediul Agenției Centrale de Informații (C.I.A.) din Langley, Virginia, există o colecție de peste 3500 de artefacte declasificate, arme, documente și alte obiecte fascinante, cunoscută sub denumirea generică de „Muzeul C.I.A.”. Găzduit de clădirea „George Bush Center for Intelligence”, muzeul sprijină misiunile operaționale, de recrutare și instruire ale agenției și îi ajută pe tinerii recruți să înțeleagă mai bine C.I.A. și contribuțiile sale la securitatea națională.
Chiar dacă cetățenii obișnuiți nu au acces în interiorul muzeului, expoziții temporare sau permanente sunt prezentate publicului larg în alte clădiri, contribuind la dezvoltarea culturii de securitate. La rândul său, Israelul, un stat care depinde de informația secretă, poate într-o măsură mult mai mare decât alte state, a creat, încă din anii 80, „The Israel Intelligence Heritage and Commemoration Center”, dedicat aducerii la lumină a unora dintre cele mai secrete capitole din istoria țării.
Misiunea Centrului este de a conserva, a onora și a reaminti noilor generații informațiile esențiale despre membrii agențiilor de informații căzuți la datorie și ale programului de informații din Israel, în ansamblul său. Conține biografii și rezumate ale misiunii agenților Mossad (spionajul israelian) și Shin-Bet (agenția de supraveghere internă), realizate cu respectarea tuturor regulilor de protecție a informațiilor personale. Pe lângă comemorarea eroilor, scopul centrului este și acela al perpetuării valorilor și moștenirii comunității informative a Israelului, prin programe de cercetare și educație.
Așadar, pentru a-l parafraza pe șeful DGSE, indiferent de evoluțiile politice, ideologice sau de altă natură, în ADN-ul ofițerului de informații al secolului XXI va rămâne „acțiunea secretă și lupta clandestină”. Ei bine, în acest mediu de acțiune, atât de special, ofițerii de informații au nevoie de modele și noi trebuie să înțelegem că, în alegerea unui model, criteriul esențial trebuie să fie performanța.
Spionii, ca și noi, simplii cetățeni, nu-și aleg epoca și regimul politic în care să trăiască, dar modul în care înțeleg să-și facă datoria face distincția dintre profesioniști, mediocri și trădători. Se spune că statul, atunci când își trimite cetățenii să lupte și să moară în războaie, își ia numele de Patrie!
Dar, în același timp, trebuie să remarcăm că, dincolo de chipurile mereu schimbătoare ale statului, Patria rămâne ca o valoare perenă, pentru care oamenii de calitate sunt dispuşi să facă orice sacrificii! Ofițerul de informații nu are libertatea de a judeca, de a evalua el însuși ceea ce, de la Machiavelli încoace, este numit raison d’État. Principiul în numele căruia statul este autorizat să încalce legea, pentru atingerea unor obiective strategice, menite să asigure conservarea și durabilitatea acestuia, nu poate fi supus unei grile individuale de evaluare.
De aceea, respectându-și jurământul militar, ofițerul de informații veritabil are doar două opțiuni: să-și îndeplinească misiunea primită în cel mai bun chip posibil sau să demisioneze!
Mihai Caraman s-a plasat în prima categorie, alegând să-și facă datoria de ofițer la cele mai înalte standarde. Trimis la Paris cu o misiune aparent imposibilă – obținerea de documente secrete din cadrul sediului central al NATO – ofițerul român și-a valorificat la maximum calitățile native și pregătirea de specialitate.
Fin observator și abil psiholog, cu stăpânire de sine și curaj, cu o cultură generală bogată, vorbitor fluent al limbii franceze și stăpân pe arta dialogului, cu un fizic plăcut, Mihai Caraman a reușit să-și îndeplinească cu brio misiunea primită! În tot acest timp, motivația principală a fost una de natură intrinsecă: avea sentimentul că, prin munca sa, își slujește și își apără țara. Riscurile au fost enorme, ispitele nu au lipsit, ingratitudinea și invidiile și-au spus nu o dată cuvântul, dar, peste toate, a triumfat simțul datoriei și al lucrului bine făcut.
In acest context, putem afirma ca Mihai Caraman poate fi un model pentru orice ofițer român de informații din instituțiile actuale de intelligence. Profesionalismul desăvârșit și dragostea de țară ar trebui să fie coordonatele de bază ale activității de culegere de informații, axiome de netăgăduit pentru orice ofițer de informații, indiferent de epoca şi de contextul în care acţionează.
Să nu uităm că în serviciile de informații anglo-saxone circulă o butadă plină de înțelepciune: „There are friendly states but there are no friendly intelligence services!” (Există state prietenoase, dar nu există servicii de informații prietenoase!). Deviza actuală a Serviciului de Informații Externe – Punem ţara înainte de orice, datoria înainte de propria persoană, suntem mândri ştiind că tot ceea ce facem este pentru România –, extrem de bine aleasă, ar trebui să devină deviza personală a fiecărui angajat. Atunci, supraviețuirea și afirmarea României în plan internațional ar fi garantată!
În epoca globalizării informației, asistăm la un declin accentuat al nivelului de cultură generală, la o superficialitate cvasi-generalizată în abordarea unor probleme extrem de serioase. Supraestimarea importanței informațiilor culese din surse deschise sau prin intermediul tehnologiei, în detrimentul instruirii complexe a ofițerilor de informații, a accentului pus pe cultura generală, pe capacitățile de analiză și pe abilitatea folosirii surselor umane, poate conduce la veritabile dezastre, așa cum a fost cazul cu atacurile teroriste din ultimii ani.
Cred că nu întâmplător Christophe Dubois și Eric Pelletier au ales în 2017 titlul Où sont passés nos espions? Petits et grands secrets du renseignement français (Unde au plecat spionii noștri? Mici și mari secrete ale informațiilor franceze), pentru o analiză a eșecului comunității informative franceze de a preveni atacurile teroriste din 2015!
Dar pericolul ignorării sau incapacității de a culege informații-cheie nu vine doar din domeniul terorismului. Foarte direcționate și sofisticate, acțiunile de spionaj în scopuri economice sau științifice sunt adesea efectuate de grupuri solid structurate și pot avea consecințe deosebit de grave asupra intereselor naționale.
Ca urmare, astăzi, mai mult ca oricând, serviciile de informații caută și recrutează cei mai buni oameni din toate domeniile: analiști darkweb, psihologi, interpreți, specialiști în domeniul intruziunilor și interferențelor economice sau specialiști în telecomunicații.
Totuşi, a fi performant într-un domeniu de activitate nu este suficient pentru a fi și un bun ofițer de informații! Latura morală a personalității ofițerului este cel puțin la fel de importantă. Or, a găsi oameni de caracter în societățile post-moderne de astăzi este chiar mai greu decât a găsi buni profesioniști. Trăsături de caracter care, cândva, erau considerate adevărate virtuți – patriotismul, munca asiduă, simţul datoriei, conştiinţa lucrului bine făcut – au fost ironizate și aruncate în derizoriu şi oricine le invocă este privit, în cel mai bun caz, cu ironie!
Însă, fără a găsi oameni care să împletească armonios buna pregătire profesională, cu o scară de valori morale și cu abilități extraordinare de a stabili și cultiva relații inter-umane, munca de spionaj eficientă rămâne o utopie. Tehnologia și banii, indiferent de complexitate sau de număr, nu sunt garanții infailibile ale succesului! Cea mai eficace armă a fost, dintotdeauna, mintea umană!
Acest lucru a fost înţeles perfect în timpul Războiului Rece şi tinde a fi uitat azi, în epoca Inteligenţei Artificiale. Totuşi, practicienii intelligence-ului contemporan nu ezită să sublinieze importanţa relaţiilor interumane. Concret, in octombrie 2019, „Marion”, un ofițer al DGSE în vârstă de 40 de ani, care a acționat o vreme în Orientul Mijlociu, spunea într-un interviu acordat publicației „Le Parisien”:
„După o diplomă universitară în relații internaționale, am venit la DGSE ca analist, printr-un concurs pentru servicii publice. Lucram ca cercetător în geopolitică. Apoi, după o perioadă de pregătire, am fost trimis ca ofițer în Orientul Mijlociu, pentru un contract care a durat câțiva ani.
«Centrala» mi-a oferit obiectivele de informații, iar munca mea a constat în vizarea persoanelor care ar putea să ne intereseze, apoi stabilirea contactului cu aceștia și convingerea lor să colaboreze cu noi. Prima calitate pentru a avea succes în acest tip de misiune este empatia neprefăcută. Într-adevăr, trebuie să te intereseze oamenii pentru a obține ceva. Desigur, resursele financiare pot fi puse la dispoziție, dar acest gen de argumente nu sunt niciodată suficiente”.
Așadar, factorul OM rămâne esențial în activitatea de culegere de informații, indiferent de cât de tehnologizată și supersecurizată va deveni lumea! În acest sens, generalul Mihai Caraman, în cadrul unui interviu din 23 februarie 2019, afirma:
„Astăzi lucrurile sunt mult schimbate! Impactul noilor tehnologii asupra muncii de informaţii este extraordinar de mare. Însă, în final, după părerea mea, contactul uman rămâne cel mai important, mai cu seamă în momente deosebite! Acesta nu poate fi înlocuit de tehnică!
Crearea unor relaţii apropiate cu o personalitate care deţine informaţii de interes, influenţarea sa pozitivă, înţelegerea corectă a modului său de gândire nu vor putea fi suplinite niciodată de mijloacele tehnice, nici măcar atât de mult lăudata inteligenţă artificială! Omul rămâne esenţial în munca de informaţii!
Bineînţeles, ofiţerul de informaţii trebuie să aibă calităţi înnăscute, să fie un bun psiholog, să aibă autocontrol, un spirit novator, spirit de observaţie, spontaneitate şi o bună motivaţie! Toate acestea nu se învaţă în nici o şcoală, precum aspectele tehnice ale activităţii de informaţii, dar pot fi perfecţionate continuu prin munca practică! De aceea, selectarea viitorilor ofiţeri de informaţii trebuie să se facă foarte judicios, acest proces fiind chiar mai important decât instruirea lor.
Aşadar, cu respectarea acestor condiţii, România poate obţine oricând succese remarcabile în confruntările de intelligence, de astăzi şi de mâine”. Cu alte cuvinte, prin realizarea unui extraordinar amestec de vechi tactici și metode, cu tehnologii de ultimă oră, și în spionaj rămâne valabil dictonul „Historia magistra vitae est- Istoria este invatatorul vietii!”
