În această perioada marcată de conflicte și restructurări radicale, respectiv
- situație economică dezastruoasa (ca a Romaniei, din prezent),
- razboiul cu Cecenia,
- inceputul conflictului cu oligarhia rusa si internationala,
- operatiunile militare din Ucraina,
- inlaturarea miliardarilor rusi, opozanti ai regimului,
Putin a adoptat un discurs naționalist și suveranist, desprins complet de ideile globaliste pe care le-a respins fără echivoc. Această poziție a Rusiei împotriva globalismului nu ar fi fost posibilă de la începutul mandatului lui Putin, în 1999; a fost necesar un lung și complex parcurs pentru a se ajunge la desprinderea Rusiei din tentaculele caracatitei financiare, nationale si internationale.
Putin, de-a lungul mandatelor sale, a urmărit consolidarea suveranității Rusiei, trecând, treptat, de la o politică de compromis către o poziție naționalist-suveranistă, ceea ce l-a transformat într-o figură controversată în ochii liderilor occidentali și ai oligarhiei globale. Un astfel de parcurs politic a implicat alinierea sa la o conducere predominant rusă, construită strategic prin promovarea Siloviki – grup format din politicieni influenți în cadrul serviciilor de securitate, armatei și administrației, toți cu un profil ferm naționalist. Prin această mișcare, Putin a încercat să separe influența Rusiei de interesele oligarhice străine și să restabilească controlul asupra resurselor și activelor ruse.
Contextul actual, marcat de intensificarea tensiunilor cu Occidentul, a adus Rusia într-o situație delicată: pe de o parte, este necesară colaborarea cu marile puteri pentru a menține echilibrul geopolitic, însă, pe de altă parte, regimul Kremlinului dorește să limiteze influențele globale și să promoveze o politică de independență economică și culturală. Aceasta abordare a generat reacții negative în rândul unor țări occidentale, care văd în regimul naționalist al lui Putin o amenințare la adresa valorilor lor și a modelului economic global.
Conflictul a devenit acum unul „cald,” urmat, cel mai probabil, de un „război rece” mai intens decât cel dintre 1946-1989. După 2014, Ucraina a acumulat o datorie semnificativă sub președinții Poroșenko și Zelensky, iar Grupul de Investiții Financiare „Franklin Templeton” al familiilor Rothschild, una dintre cele mai influente familii la nivel mondial, a preluat o parte din această datorie. În schimb, familia Rothschild a primit o serie de active ucrainene, de la fabrici și terenuri agricole fertile la companii strategice. Astfel, o mare parte dintre aceste active au fost ținta bombardamentelor rusești, generând pierderi însemnate.
Acest fapt îl face pe Putin să fie considerat, fără îndoială, unul dintre cei mai mari opozanți ai familiilor Rothschild și ai celorlalți, din Statele Unite și de aiurea. Avand in vedre aspectele mentionate, a-l percepe pe Putin drept „instrument” al oligarhiei globaliste ar fi, așadar, o eroare de judecata.
Putin este, însă, un lider cerebral, care gândește strategic. Indiferent de conflictele actuale, Rusia și liderul său trebuie să coopereze, pe cât posibil, cu SUA și Marea Britanie, cele două mari puteri învingătoare ale celui de-Al Doilea Război Mondial, alături de care Rusia a semnat tratate de bază ce reglementează ordinea globală, inclusiv cele de pace și influență, ONU, Consiliul de Securitate, Actul Final al OSCE din 1975, care revalidează acordurile precedente. Dacă marile puteri nu mai respectă aceste tratate, arhitectura postbelică riscă să se prăbușească, conducând la o posibilă anarhie globală.
In decursul celor 23 de ani de conducere a Rusiei, Putin a promovat tot mai mulți etnici ruși în poziții de influență, diminuând astfel influența oligarhilor. Astăzi, conducerea colectivă a Rusiei, cunoscută sub numele de Silovash sau Siloviki („cei puternici”), este compusă din etnici ruși influenți, printre care se numără Vladimir Putin, Dmitri Medvedev, Nikolai Patrușev, Serghei Narîșkin, Iuri Borisov, Serghei Shoigu, Dmitri Rogozin, Vitali Gherasimov, Alexander Borotnikov, Viaceslav Volodin, Mihail Vladimirovici Mișuștin, și Serghei Lavrov. Alți lideri importanți, precum Patriarhul Chiril, Ramzan Kadîrov (liderul Ceceniei), și unii guvernatori ai regiunilor bogate, dețin, de asemenea, o influență semnificativă.
În guvern și Duma de stat, există și alte persoane influente, de diverse etnii, inclusiv evrei, dar deciziile majore sunt luate de etnicii ruși din cadrul Siloviki. Astfel, regimul politic din Rusia este unul naționalist-suveran.
Din acest motiv, oligarhii globaliști de pe Wall Street se opun vehement Rusiei, mobilizând împotriva acestui stat un număr semnificativ de terte tari (aproximativ 40) care au impus numeroase sanctiuni Kremlinului, o parte semnificativa a acestor masuri punitive avand efecte adverse asupra propriilor economii.
În România, viziunea naționalist-suveranistă a Rusiei a creat o polarizare a opiniei publice. Pe de o parte, există susținători ai unui model de politică suveranistă, care resping tendințele globaliste impuse de Bruxelles și critică deschisă regimul euro-atlantic, considerând-l o amenințare pentru suveranitatea națională. Acești susținători privesc cu interes modelul Rusiei naționaliste, separându-l de imaginea fostei Uniuni Sovietice, pe care o văd ca un stat totalitar, diferit de Rusia de azi. Pe de altă parte, o mare parte din populația culturală românească menține scepticismul față de influența rusească, văzând în aceasta o amenințare directă la adresa integrității politice și a țării.
În acest context, războiul actual capătă valențe ideologice puternice. Nu mai este vorba doar despre un conflict militar; este o confruntare între două paradigme – suveranismul, promovat de Rusia, și globalismul, susținut de o mare parte a liderilor occidentali. Aceasta „bătălie pentru suveranitate” se desfășoară în paralel pe diverse fronturi: de la sancțiuni economice și controlul resurselor naturale, până la războiul informațional și de influență care vizează mințile și atitudinile popoarelor.
Pentru Rusia, conflictul cu Ucraina, început la 24 februarie 2022, nu este văzut doar ca o confruntare militară, ci ca o etapă a unui proces mai amplu, destinate „deglobalizării” țării și eliminării influențelor oligarhice străine. Prin această politică, Putin speră să-si consolideze poziția ca principal garant al suveranității ruse și să atragă susținerea unei generații de lideri naționali. Războiul și consecințele sale economice sunt parte din acest plan, cu sacrificiile și riscurile asumate, în ciudată sancțiunilor și a dificultatilor intampinate.
Astfel, ne aflăm intr-un moment critic, în care toată lumea este prinsă intr-o tensiune tot mai pronunțată între cele două modele politice și economice. Oricare va fi deznodământul conflictului actual, este clar că efectele sale vor modela viitorul relațiilor internaționale.
