2024. ISTORIA IMPERIULUI KHAZAR. Partea a II a.
Actualii evrei, urmaşii unui popor sălbatic.
“Paradoxul” descoperit de aceste cercetări ştiinţifice, este acela că nu urmaşii vechilor evrei semiţi (ai celor 12 triburi biblice) sunt cei pe care astăzi, sub identitate evreiască, îi regăsim ca cei mai mari conspiratori la adresa tuturor celorlalte popoare, ci un popor asiatic războinic, violent şi rapace, înrudit cu hunii (şi, într-o mai mică măsură, chiar cu turcii), anume khazarii sau aşkenazii, care în anul 740 după Hristos au trecut la religia evreiască, mozaismul, deoarece le satisfăcea instinctele primitive, criminale şi de jaf.
Evreii khazari sau aşkenazi, turcomani din stepele Asiei, sunt astăzi proprietarii marilor afaceri din întreaga lume, a marilor finanţe, ei conduc organismele mondialiste şi oligarhice ale lumii occidentale, sub identitate evreiască.
La apogeul puterii lor medievale, khazarii aveau sub control circa treizeci de naţiuni şi triburi diferite, stabilite pe teritorii întinse între Munţii Caucaz, Marea Aral, Munţii Ural şi stepele ucrainene. Îi aveau supuşi pe bulgari, burtaşi, ghuzi, maghiari, coloniile gotice şi greceşti din Crimeea, triburile slave de la nord-vest, iar armatele khazare făceau expediţii de jaf în Gruzia, în Armenia şi în Califatul Arab.
Până în secolul IX khazarii nu aveau rivali în regiunile de la nord de Marea Neagră şi Marea Caspică (denumită în epocă Marea Khazară), fiind stăpânii supremi vreme de peste un secol şi jumătate şi astupând poarta Uralo-Caspică de trecere din Asia în Europa. Un cronicar arab îi descrie ca având feţele albe, cu părul mai ales roşu, fluturându-le în vânt, iar trupurile le erau mărunte şi firea rece.
În schimb, o cronică georgiană îi identifică pe khazari cu armatele lui Gog şi Magog, sălbatici, cu feţe hidoase şi deprinderi de fiare sălbatice, “care beau sânge de om”.
Privitor la semnificaţia denumirii de “khazar”, cercetătorii amintesc despre unele presupuse derivate moderne ale cuvântului: cuvântul rusesc “cazac”; cuvântul maghiar “huzar” (ambele desemnând un călăreţ cu înfăţişare războinică); sau cuvântul german “ketzer”, însemnând eretic, adică evreu. (Nu trebuie făcută totuşi confuzia etnică între khazari şi cazaci, chiar dacă este posibilă o apropiere istorică între aceştia.)
Cronica lui Priscus afirmă apariţia khazarilor pe scena europeană pe la mijlocul secolului al V-lea ca popor dominat de huni. Totodată, împreună cu maghiarii şi alte triburi, khazarii pot fi socotiţi un vlăstar târziu al hoardei hune a lui Atila. Khazarii s-au aflat, într-adevăr, sub tutela hunilor, apoi sub cea a turcilor. După declinul turcilor la mijlocul veacului al VII-lea le-a venit lor rândul să stăpânească “Regatul de miazănoapte”, cum îl numeau persanii şi bizantinii.
La anul 627 Statul Persan a fost definitiv învins de către împăratul bizantin Heracliu, aflat în alianţă cu hoarda khazarilor condusă de regele lor, Ziebel, care a contribuit la campanie cu peste 40.000 de călăreţi. Pentru a obţine această alianţă, fiica împăratului Heracliu, Evdochia, i-a fost făgăduită de soţie regelui khazar.
Un nou triunghi al puterii se născuse în Asia: Califatul Arab (de religie islamică sau mahomedană), Imperiul Roman de Răsărit (sau Bizantin, de religie creştin-ortodoxă) şi Regatul Khazar (care era în căutarea unei identităţi religioase personale), în primii douăzeci de ani de la fuga profetului Mahomed la Medina în anul 622, musulmanii arabi izbutiseră deja să cucerească Persia, Siria, Mesopotamia, Egiptul şi să încercuiască centrul Imperiului Roman de Răsărit (Turcia de astăzi).
Pentru înconjurarea Imperiului Bizantin, Caucazul khazar reprezenta însă o piedică. Ca urmare a avut loc serie de bătălii interminabile între arabi şi khazari, din care victorioşi ieşeau de regulă khazarii care, la un moment dat, în anul 730 au cotropit Gruzia şi Armenia şi au înaintat până dincolo de jumătatea drumului spre Damasc, capitala Califatului Arab. O armată musulmană proaspăt ridicată a stăvilit însă hoarda khazară şi a alungat-o înapoi, peste munţi, spre casă.
Decizia khazarilor de a se converti la religia evreiască, mozaismul, a avut un caracter politic, scopul principal fiind acela al unei identităţi religioase diferite de cea a romanilor creştini şi a arabilor musulmani, principalii lor concurenţi, cărora le era astfel stopată capacitatea de asimilare culturală.
În altă ordine de idei, mozaismul, promiţând adepţilor săi stăpânirea tuturor popoarelor lumii, convenea de minune unui neam războinic şi sângeros precum khazarii. O cronică arabă nota: “Regele khazarilor se făcuse evreu încă sub Califatul lui Harun al Raşid (anii 786-809)”. Aproape concomitent cu convertirea lor, khazarii au adoptat şi alfabetul ebraic.
Peste 300 de ani însă, statul khazar a început să decadă, decăderea sa fiind marcată de repetatele izbucniri ale unui sionism mesianic, cu falşi mesia, precum David El-Roy, eroul unui roman de Benjamin Disraeli, ce au condus campanii donchihoteşti pentru “recucerirea Ierusalimului”.
În anul 1141 un evreu khazar sionist, pe nume Iehuda Halevi, în celebra sa carte, KUZARII, susţinea ideea că “naţiunea evreiască” este singurul mediator între Dumnezeu şi restul omenirii, dar că la sfârşitul istoriei toate popoarele vor fi supuse iudaismului.
Apariţia vikingilor rhuşi (strămoşii ruşilor) pe scena istoriei a cauzat decăderea finală a khazarilor. Rhuşii efectuau campanii violente de pradă, ceea ce i-a obligat pe khazari să se apropie mai mult de supuşii lor maghiari, pe care i-au aşezat strategic peste malul apusean al Donului, ca tampon la năvălirile rhuşilor.
Schema a funcţionat vreme de aproape un secol, timp în care relaţiile dintre maghiari şi khazari s-au strâns tot mai mult, culminând cu două evenimente ce au influenţat profund naţiunea maghiară. A fost înfiinţată prima dinastie maghiară, khazarii instalându-l ca rege pe Arpad, peste cele 7 hoarde maghiare, iar mai multe triburi khazare s-au contopit cu maghiarii, modificând astfel caracterul etnic al acestora.
Pentru că s-au dovedit “mai vrednici în războaie” maghiarii le-au încredinţat conducerea militară a statului lor celor trei triburi khazare care s-au unit cu ei. Până la mijlocul secolului X, în Ungaria se vorbeau atât maghiara, cât şi khazara, ceea ce face ca în maghiara de astăzi să existe peste 200 de cuvinte de origine khazara.
Rhuşii au reuşit în cele din urmă să distrugă regatul khazar la sfârşitul secolului al X-lea, pentru ca apoi, la mijlocul secolului al XIII-lea, khazarii să cadă victime ale marii invazii mongole declanşate de Ginghis Han. Hoarda de Aur a acestuia şi-a stabilit centrul imperiului chiar pe teritoriul khazar.
“Dar înainte şi după ridicarea mongolilor, khazarii au trimis multe lăstare şi ramificaţii în ţările slave nesubjugate, în cele din urmă contribuind la făurirea marilor centre evreieşti din Europa răsăriteană” (S.W. Baron, A social and Religious History of Jews). Într-adevăr, dispariţia naţiunii khazare din habitatul său istoric este concomitentă cu apariţia celor mai mari concentrări de evrei dinspre nord.
Exodul evreilor khazari spre Ţările Româneşti sau spre centrul Europei a fost precedat de întemeierea coloniilor şi aşezărilor khazare în diferite părţi ale Ucrainei şi Rusiei meridionale. Astfel, la Kiev a continuat să existe o mare comunitate evreiască şi după cucerirea oraşului de la khazari de către neamul rhus. De aceea, în Ucraina şi Polonia sunt numeroase toponime derivate de la “khazar” sau “jid” (evreu): Jidovo, Kozarzewek, Kozara, Kozarzow, Jidovska Voia, Zydaticze etc.
O situaţie mai specială au avut evreii khazari din Ungaria. Ultima rezistenţă khazară în Ungaria a avut loc în secolul X, când sfântul Ştefan a îmbrăţişat credinţa romano-catolică şi l-a învins pe khazarul Gyula, răzvrătit şi “trufaş în credinţa lui, care nu voia în ruptul capului să se creştineze”.
În anul 1222 regele maghiar Andras II a emis, la presiunea supuşilor săi, “Bula de aur”, prin care evreilor li se interzicea să fie şefi, perceptori sau controlori ai monopolului regal al sării, ceea ce înseamnă că până la emiterea edictului, evreii din Ungaria deţineau aceste importante poziţii, fapt confirmat şi de poziţia de custode al veniturilor curţii regale, deţinută de contele Teka, evreu khazar.
Prin urmare, exodul evreilor khazari a făcut ca, practic, Ţările Româneşti (mai ales Moldova) să se afle după secolul al XIII-lea înconjurate de către o populaţie evreiască nestatornică, aşezată vremelnic în Rusia, Polonia, Ucraina şi Ungaria.
Focarul propriu-zis al evreimii răsăritene a fost însă Polonia, aici născându-se idişul, limbajul popular al evreilor până la al II-lea Război mondial (încă vorbit în S.U.A. şi Rusia), amalgam de ebraică, germană medio-răsăriteană şi elemente slavone. Explicaţia constă în faptul că, din punct de vedere cultural şi social, în Polonia medievală elementul dominant l-au constituit germanii, populaţie imigrantă superioară evreilor khazari şi mai influentă din punct de vedere economic şi intelectual.
În concluziile sale, A. Koestler (autor evreu khazar) afirma că, din punct de vedere etnic, triburile semite de pe malurile Iordanului (“adevăraţii evrei”) sunt total deosebite de triburile turco-khazare de pe Volga (care formează evreimea de astăzi), “Dar în acelaşi timp religia lor exclusivistă generează tendinţa de a se strânge laolaltă şi de a refuza contactele cu exteriorul, de a-şi stabili propriile comunităţi cu propriile lor lăcaşuri de rugăciune, cu şcolile lor, cu cartierele lor de locuit şi cu ghetourile (iniţial impuse de ei înşişi, nu din afară) în orice oraş sau ţară în care se stabileau…
Religia mozaică – spre deosebire de creştinism, budism sau mahomedanism – implică apartenenţa la o naţiune istorică, la o rasă aleasă. Toate sărbătorile [religioase] evreieşti comemorează evenimente din istoria lor naţională: exodul din Egipt, revolta maccabeilor, moartea asupritorului Haman, distrugerea Templului. Vechiul Testament este mai întâi şi întâi naraţiunea istoriei unei naţiuni…, crezul ei este mai degrabă tribal decât universal.
Toate rugăciunile şi toate riturile practicate proclamă apartenenţa la o rasă străveche, ceea ce în mod automat îl separă pe evreu de trecutul rasial şi istoric al poporului în sânul căruia trăieşte. Credinţa mozaică, aşa cum dovedesc două mii de ani de istorie tragică, determină auto-segregaţia pe plan naţional şi social. Ea îl izolează pe evreu şi îndeamnă la izolarea lui de către ceilalţi.
Ea creează în mod automat ghetourile fizice şi culturale. Ea îi transformă pe evreii din diaspora într-o pseudo-naţiune…; această pseudo-naţiune este vag unită printr-un sistem de credinţe tradiţionale întemeiate pe premise rasiale şi istorice…” A. Koestler evită să spună direct adevărul: “pseudo-naţiunea” evreiască s-a constituit într-o reţea mondială oligarhică cu scopul precis conturat de a controla şi stăpâni întreaga omenire.
Până la anul 1600, Nicolae Iorga nu găsise nici o menţiune de element evreiesc aşezat “în părţile noastre”, iar cea mai mare parte a evreilor care s-au stabilit în Ţările Române, cu precădere în Moldova, provin din evreii khazari, veniţi dinspre Polonia şi Rusia.
Apariţia primilor evrei în Moldova se leagă de răscoala de dezrobire economică a cazacilor poloni din anul 1648. Latifundiarii polonezi şi lituanienii cedaseră treptat evreilor khazari întreaga activitate de administratori şi încasatori de impozite, aceştia devenind astfel exponenţii exploatării celei mai nemiloase.
Răscoala cazacilor a aruncat însă în Moldova o mare parte dintre exploatatorii evrei, ca arendaşi şi cămătari, cum a aflat-o, la Iaşi, un călător sirian (Paul din Alep) din gura unuia dintre fugarii evrei, Iancăl, scăpat de masacrul declanşat de cazaci.
Refugiaţi în ţările române, khazarii au adus cel mai perfid mod de exploatare a ţărănimii, înşelând şi furând fără scrupule în orice împrejurare. Așa au apărut, printre alte nemulțumiri majore, răscoalele de la Bobâlna și de la 1907.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
