2025. Au venit lichelele USR-iste, pleacă americanii!
Introducere.
„Când americanii strâng bagajele, nu e vorba de o rotație, ci de o sentință.”
Așa ar trebui citit anunțul sec transmis de Pentagon, preluat de Kyiv Post și confirmat în mod suspect de ambiguu de News.ro și Ministerul Apărării Naționale.
Comunicatele vorbesc despre o „redimensionare strategică”, o „reevaluare a prezenței militare în Europa de Est” și o „relocare parțială a trupelor din România în Polonia și în zona Pacificului”.
În limbajul rece al diplomației, pare o simplă operațiune tehnică. În realitate, este o palmă geopolitică pentru un stat care și-a pierdut credibilitatea.
În spatele formulelor diplomatice se ascunde un adevăr amar: Washingtonul se retrage dintr-o relație care nu mai aduce niciun beneficiu. România a fost utilă cât timp a oferit entuziasm provincial, supunere oarbă și baze ieftine.
Când entuziasmul s-a transformat în haos politic, corupție endemică și servilism penibil, americanii au închis dosarul. Nu este o „reechilibrare” de trupe, ci un verdict rostit în tăcere: România nu mai contează.
Oficialii de la București încearcă să salveze aparențele. Generalul cu epoleți grei de conferințe, purtătorul de cuvânt al MApN, vorbește despre „optimizarea prezenței aliate” și „coordonare perfectă cu partenerii americani”.
Dar când Pentagonul tace și Kyiv Post vorbește despre „finalizarea unei etape de prezență avansată în România”, e limpede că nu asistăm la o simplă rotație de contingent, ci la începutul sfârșitului unei iluzii.
Pentru Washington, România a devenit un partener inutil strategic și toxic politic. Pentru București, plecarea americanilor e echivalentul unei excomunicări. O retragere lentă, dar definitivă. Un act de despărțire în care politețea nu mai acoperă disprețul.
Capitolul I – Masca oficială: „Redimensionare strategică” sau eufemism pentru eșec.
De fiecare dată când marile puteri își mută atenția, România iese din cadru. E o lege nescrisă a istoriei și o confirmare amară a marginalizării noastre.
Așa s-a întâmplat și acum, când Pentagonul a comunicat, printr-un limbaj rece, steril, că „reevaluează postura globală a forțelor americane, inclusiv în zona Mării Negre”.
A urmat Kyiv Post, care a pus punctul pe „i”:
„Statele Unite își încheie etapa de prezență operațională extinsă în România, în contextul unei noi arhitecturi de apărare în Europa.” Traducere liberă: bagajele sunt făcute, cortul se strânge.
Ministerul Apărării Naționale a reacționat prompt – dar nu cu luciditate, ci cu disperare. Comunicatul său, redactat în stilul clasic al limbajului de lemn, vorbește despre o „redimensionare naturală, în spiritul parteneriatului strategic”.
Nimic despre motive, nimic despre efecte, doar un decor verbal menit să ascundă un gol. Când un stat ajunge să spună „totul este sub control”, de regulă nimic nu mai e sub control.
Explicația oficială – că americanii își „reorientează resursele către zona Pacificului” – e doar un paravan geopolitic. Desigur, Washingtonul privește spre China, dar în același timp consolidează prezența în Polonia, Lituania și Finlanda.
Adică exact acolo unde aliații sunt serioși, predictibili și loiali. În schimb, România devine o notă de subsol în manualul de strategii militare: un stat prea corupt pentru a fi respectat și prea obedient pentru a fi luat în serios.
Colonelul britanic Richard Williams, fost comandant SAS, a spus-o fără ocolișuri într-un interviu recent:
„Nu există niciun motiv tactic pentru a nu ne retrage din România.
Motivele sunt exclusiv politice.” Cu alte cuvinte, nu geopolitica dictează, ci neîncrederea. Partenerii americani s-au săturat de scandalurile interminabile, de promisiuni neonorate și de parteneri care își schimbă discursul în funcție de cine e la guvernare.
Ironia supremă este că guvernanții români îndrăznesc să numească această pierdere „o dovadă de maturitate strategică”. În realitate, e o umilință națională ambalată în vorbe mari. Ca într-un teatru ieftin, unde actorii recită replici scrise de alții, fără să înțeleagă tragedia piesei.
SUA nu se retrag din slăbiciune, ci din dezgust. Dintr-o combinație de oboseală și silă față de un partener care, în loc să-și întărească instituțiile, a ales să le transforme în instrumente de control politic. Când corupția devine normă, iar impostura e ridicată la rang de strategie națională, niciun aliat serios nu mai rămâne la masă.
Sub masca „redimensionării”, americanii ne-au transmis un mesaj mai dur decât orice discurs diplomatic: „V-ați jucat de-a suveranitatea prea mult. Ne-am săturat.”
Capitolul II – Cauzele reale și nu cele invocate de lichelele politice și slugile din MApN.
Retragerea americanilor n-are nicio legătură cu „reevaluarea globală” fluturată de diplomația românească. Adevăratele cauze sunt dureroase, concrete și imposibil de mascat. Când o țară devine o glumă geopolitică, chiar și aliații încep să râdă amar.
a. Trump, presat să se delimiteze de România.
În mediile strategice americane, România nu mai este un „aliat de încredere”, ci un „partener problematic”. Două publicații influente — The American Conservative și The National Interest — au publicat articole în care ideea centrală era clară:
„It’s Time to Cut Romania Off”.
Nu e o simplă opinie, ci un mesaj transmis în cod diplomatic. Americanii nu mai vor să-și lege imaginea de un regim corupt, lipsit de legitimitate democratică și condus de marionete europene.
În plus, după revenirea lui Donald Trump în prim-planul politicii americane, consilierii săi au fost categorici: România trebuie să dispară din sfera de cheltuieli inutile.
Cazul Călin Georgescu, blocat brutal de establishmentul românesc, a fost observat la Washington ca dovadă că democrația de la București e doar o parodie. „Cine nu acceptă ordinele Bruxelles-ului e scos din joc” — aceasta e imaginea care s-a imprimat.
b. Corupția endemică/cronică – cancerul care a ucis încrederea.
Washingtonul a înțeles, în sfârșit, că România nu fură doar bani europeni, ci și fondurile americane destinate frontului ucrainean. Într-un raport intern al Pentagonului din 2023, se menționează „sume nejustificate” în programele comune de logistică, reparații tehnice și infrastructură militară.
Sub umbrela „colaborării strategice”, firmele de casă ale unor politicieni români au încasat milioane pentru contracte fictive.
Americanii nu tolerează prostia, dar detestă minciuna. Când și-au dat seama că partenerii de la București „optimizează” bugetele cu comisioane, răbdarea s-a terminat. Niciun aliat serios nu rămâne acolo unde partenerul fură chiar și banii pentru front.
c. Anularea alegerilor prezidențiale din decembrie 2024 – ultima picătură.
În ochii Washingtonului, o țară care își anulează propriile alegeri pentru a prelungi mandatul unui regim obedient a încetat să mai fie democrație. Americanii, chiar cinici cum sunt, nu pot justifica prezența militară într-un stat condus prin improvizații autoritare.
„Nimeni nu-și lasă trupele într-un stat unde democrația e suspendată prin ordin de partid” — spunea ironic un analist de la Brookings Institution. Retragerea trupelor e, de fapt, o sancțiune politică mascată. România a pierdut încrederea exact în momentul în care a trădat principiile pe care pretinde că le apără.
d. Declarațiile anti-americane ale „progresiștilor de serviciu”.
Pe scena publică, vocile proguvernamentale — Ioana Ene Dogioiu, purtătoarea de cuvânt a guvernului, Oana Gheorghiu, viitor vicepremier și alte „purtătoare de flacără morală” — s-au întrecut în discursuri anti-SUA, clamând că „România trebuie să se elibereze de sub tutela americană”.
De asemenea, potrivit mass-media, cele două i-au caracterizat pe Trump și J,D,Vance ca fiind „maimuțe, gorile și cimpanzei”. Americanii nu uită și nu iartă. Aceste voci, deși declarativ independente, au fost tolerate și chiar promovate de guvern.
Ironia e amară: în timp ce Washingtonul investea miliarde în apărare, Bucureștiul găzduia emisiuni unde partenerul strategic era făcut praf. „Când țara e plină de bocitoare pentru Rusia, Washingtonul n-are de ce să-și mai țină soldații la parade.” Și, într-adevăr, n-au mai rămas decât fanfarele.
e. Scandalul Kogălniceanu – o rușine de proporții.
Baza Mihail Kogălniceanu, odată considerată pilonul flancului estic, s-a transformat într-un simbol al hoției locale. Licitații fictive, contracte umflate, bani furați din infrastructură și din programul de locuințe pentru personalul militar. Toate acestea sub ochii unui MApN care mimează vigilența și al unor guvernanți care se pozează cu steagul american, în timp ce deturnează bugete.
În cercurile militare americane, scandalul Kogălniceanu a fost perceput drept o insultă directă. Când armata gazdă fură din baza aliatului, relația se încheie. Fără recurs.
f. Alte motive colaterale – între servilism și impostură.
România și-a pierdut credibilitatea militară. Când ministrul Apărării, Ionuț Moșteanu, a declarat senin că „principala forță care ne protejează este Armata Română”, mulți la Washington au zâmbit amar.
Nu pentru că ar fi gluma anului, ci pentru că e dovada unei rupturi de realitate.
În plus, servilismul față de Bruxelles a iritat profund administrația americană. România nu mai are o politică externă proprie, ci doar reflexe de colonie: așteaptă ordine, semnează orice, nu negociază nimic. În ochii americanilor, un partener fără coloană vertebrală e un partener dispensabil.
În concluzie, retragerea trupelor americane nu e o reacție conjuncturală, ci rezultatul logic al unei dezamăgiri acumulate. Corupția, impostura, slugărnicia și impostura diplomatică au făcut imposibilă continuarea parteneriatului real.
Washingtonul a decis simplu: nu mai investim într-o țară care-și sapă singură groapa.
Capitolul III – Lovitura simbolică: Polonia salvată, România abandonată.
În politica globală, simbolurile valorează cât diviziile. Când americanii își mută trupele, nu e doar o decizie militară, ci un semnal. Iar semnalul e clar: Polonia este „noul bastion al libertății”, România – un experiment eșuat.
La Varșovia, Washingtonul a trimis garanții ferme, muniție și promisiuni de parteneriat „până la capăt”. În România, doar tăcere și un comunicat ambiguu. Două lumi, două tratamente.
Polonia primește investiții de miliarde, baze permanente, centre logistice și promisiunea apărării colective. România primește felicitări, un zâmbet protocolar și o ușă întredeschisă.
Contrastul e brutal. În timp ce Varșovia a investit în armată, a construit o strategie coerentă și a negociat din poziție de forță, Bucureștiul s-a mulțumit cu poze la summituri și discursuri bombastice.
Polonezii și-au consolidat imaginea de stat disciplinat, serios, suveran. România, în schimb, s-a prăbușit într-un hău de improvizații și lozinci.
În Pentagon se vorbește deja deschis despre „reconfigurarea flancului estic în jurul Poloniei”. Cu alte cuvinte, România dispare de pe hartă ca actor militar relevant.
Nu pentru că ar fi slabă, ci pentru că e considerată nesigură, coruptă și instabilă. Americanii nu pleacă din cauza Rusiei, ci din cauza României.
„Pentru Washington, Bucureștiul e un decor de propagandă, nu un aliat de luptă.” Replica aceasta, rostită de un fost diplomat american, rezumă totul.
Polonia a fost salvată pentru că a avut coloană vertebrală. A știut să spună „nu” Bruxelles-ului și „da” interesului național.
România, în schimb, a spus „da” la toate ordinele și „nu” la propria demnitate. Iar marile puteri nu respectă supușii, ci partenerii.
Istoria se repetă. În 1940, România a fost abandonată cu aceeași ușurință. Marile puteri au folosit-o ca tampon, apoi au aruncat-o la marginea hărții. Acum, scenariul se repetă sub steagul NATO. Când Washingtonul și Bruxelles-ul își refac prioritățile, România devine din nou o monedă de schimb, un teren de antrenament, nu o țară de luat în serios.
Lovitura nu e doar militară, ci și simbolică. Polonia primește statutul de bastion. România – eticheta de „zonă de tranziție”. Unii au demonstrat demnitate strategică, ceilalți au oferit doar obediență.
Și, în final, totul se reduce la o regulă simplă, dură și cinică: în geopolitică, nimeni nu apără un stat care se lasă condus de lichele.
Capitolul IV – Sfârșitul iluziilor: România între rușine și izolare.
Când cortina cade, România rămâne singură pe scenă, cu steagul american coborât în bernă și cu o diplomă NATO strâmbă în mână.
Retragerea trupelor americane nu este un simplu pas tactic sau o „redimensionare strategică”, ci o palmă geopolitică care pune față în față realitatea: țara noastră a fost percepută mult timp ca un partener comod, dar inutil, corupt și ușor de ignorat.
În timp ce Polonia primește garanții, investiții și protecție, Bucureștiul rămâne cu aplauze goale, cu ceremonii de paradă și cu declarații de intenție care nu valorează nimic în fața realității militare și diplomatice.
Statutul de „aliat-cheie” se evaporă. România nu mai e pe harta intereselor strategice americane; a devenit un decor de film vechi, un tampon geopolitic pentru care Washingtonul nu mai cheltuie un dolar.
În NATO, poziția României se fragmentează: suntem prezenți cu steaguri, cu misiuni publicitare și cu promisiuni de sprijin, dar fără acoperire reală. Orice semn de slăbiciune internă, orice scandal politic, orice furăciune a banilor americani destinați Ucrainei, se răsfrânge direct asupra credibilității noastre și întărește percepția că suntem un aliat de carton.
Investitorii americani privesc scena cu detașare. Fiecare contract fictiv, fiecare licitație trucată la Mihail Kogălniceanu, fiecare dosar de corupție servit cu zâmbetul ministrului de serviciu, îi face să-și retragă resursele și să-și regândească expunerea în România.
Nimeni nu mai vrea să fie partenerul unei țări unde furtul de fonduri strategice a devenit sport național.
Vulnerabilitatea față de Rusia și Ungaria devine palpabilă. Flancul estic al NATO nu mai are un bastion solid în România; avem doar o prezență simbolică care nu descurajează pe nimeni.
Moscova și Budapesta nu mai privesc cu teamă la București, ci cu zâmbetul înghețat al celui care știe că adversarul său e gol pe dinăuntru.
Clasa politică română rămâne vinovată. Când te vinzi pe firimituri, când confunzi negocierile diplomatice cu poze de grup și tweeturi de paradă, partenerii tăi te lasă cu masa goală.
Toate glumele sinistre despre „Armata Română, principala noastră forță de apărare” nu mai amuză pe nimeni: pentru Washington, aceste declarații sunt dovada unui sistem care nu poate susține niciun angajament real.
România între rușine și izolare nu e doar un titlu metaforic. E o realitate strategică, economică și morală. Pierderea statutului de aliat de încredere, lipsa de relevanță în NATO, vulnerabilitatea față de vecini și pierderea sprijinului militar american creează o combinație letală.
Oricât am vrea să ne păstrăm iluziile, adevărul e dur: am fost folosiți, manipulați și abandonați.
În final, concluzia e simplă și amară: România nu mai contează decât ca decor pentru filmele geopolitice ale altora.
Steagul american care se lasă în bernă la Kogălniceanu nu simbolizează retragerea trupelor, ci încheierea unei prietenii mincinoase. Vinovăția nu e a Pentagonului, ci a celor care au vândut România pe doi bani și o diplomă NATO la purtător.
Concluzii.
Când ultimele tancuri americane părăsesc România, nu e o rotație, ci verdictul dur al unei alianțe mincinoase. Retragerea trupelor nu semnalează doar o ajustare strategică; este actul final al unei prietenii care a existat doar pe hârtie și în discursuri oficiale.
România rămâne un aliat de carton: cu steaguri, cu ceremonii și cu aplauze, dar fără nicio acoperire reală în fața amenințărilor. Washingtonul nu ne mai vede ca partener de încredere, ci ca pe un teren de antrenament, o scenografie ieftină pentru interesele sale globale.
Această decizie este oglinda perfectă a corupției și imposturii care guvernează România. Banii americani destinați consolidării flancului estic, fonduri menite să protejeze frontul NATO, au fost furați sau irosiți prin licitații fictive, contracte dubioase și oligarhii locali bine împământați în structurile statului.
Anularea alegerilor prezidențiale din 2024, blocarea candidaților și manipularea politică au demonstrat că democrația e doar un paravan; pentru Washington, un astfel de stat nu merită să găzduiască trupele sale.
Declarațiile publice ale „progresiștilor de serviciu”, Ioana Ene Dogioiu și Oana Gheorghiu, anti-americane și anti-NATO, au adăugat sare pe rană.
Când țara e plină de bocitoare pentru Rusia, Washingtonul nu mai are motive să-și țină soldații la parade simbolice, ci doar la decizii pragmatice de securitate globală.
Atitudinea servilă față de Bruxelles și lipsa unei politici externe suverane completează tabloul unei națiuni care și-a vândut relevanța geopolitică pentru câteva firimituri de notorietate politică.
Retragerea americană transmite un mesaj clar: România nu mai e bastion, ci decor. Polonia primește garanții ferme, investiții și sprijin, în timp ce Bucureștiul rămâne cu promisiuni goale și cu o prezență simbolică care nu descurajează pe nimeni.
Pentru investitorii străini, pentru aliații NATO și pentru rivalii regionali, imaginea e limpede: România e o țară neserioasă, coruptă și inutil strategic.
Cine poartă vina? Nu Pentagonul, ci clasele politice și birocratice care au transformat România într-un stat de fum.
Corupția endemică, impostura, incapacitatea de a construi o armată credibilă și slăbiciunea diplomatică au distrus încrederea.
Orice iluzie despre „aliatul de încredere” s-a spulberat: nu există niciun substitut pentru integritate, profesionalism și viziune strategică.
În final, imaginea e dură, dar limpede. România rămâne izolată, rușinată și vulnerabilă, iar retragerea trupelor americane nu e doar un episod militar, ci un simbol al eșecului național.
Steagul american coborât în bernă la Mihail Kogălniceanu nu marchează doar o brigadă care pleacă, ci întreaga iluzie a unui parteneriat onest. Lecția e amară, dar indispensabilă: fără responsabilitate, fără credibilitate și fără curaj politic, nici măcar cei mai mari aliați nu te mai pot proteja.
„Când steagul american se lasă în bernă la Kogălniceanu, nu e vina Pentagonului, ci a celor care au vândut România pe doi bani și o diplomă NATO la purtător”.
Aceasta rămâne imaginea care va defini România post-retragere: o națiune între rușine și izolare, între aparență și realitate, între discursuri pompoase și golul strategic.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
https://www.stiripesurse.ro/sua-vor-retrage-trupe-din-romania-oficiali-americani-si-europeni_3825509
https://www.stiripesurse.ro/oficial-mapn-confirma-sua-isi-retrag-soldatii-din-romania_3825511
