2025. Axa Răului: Anca Dragu – Maia Sandu – SIE -Soros.
Anca Dragu și Tentaculele Statului Paralel: O operațiune româno-moldovenească-soroșistă de subminare a suveranității.
Introducere.
Într-o lume în care granițele par mai puțin importante decât directivele venite de la Bruxelles sau Washington, numirea Ancăi Dragu în fruntea Băncii Naționale a Moldovei nu este o întâmplare administrativă, ci un act politic cu profunde implicații strategice.
Este simbolul unei epoci în care instituțiile cheie ale statului – fie el român sau moldovean – sunt deturnate de la scopul lor suveran și transformate în anexe ale unui sistem globalist, tehnocrat și, adesea, ilegitim.
În acest context, Anca Dragu nu e doar un tehnocrat cu experiență în FMI și în guvernul Cioloș – este un pion cheie într-o arhitectură mai vastă: capturarea economică și financiară a statelor slabe din Europa de Est sub masca expertizei și a stabilității monetare.
Aparent, este o poveste despre economie și bănci centrale. În realitate, este un nou episod din lunga saga a colonizării moderne prin intermediul „neutrilor” din sistem: cei care nu sunt aleși de nimeni, nu răspund în fața nimănui, dar decid destinele a milioane de oameni.
Anca Dragu este produsul perfect al acestui mecanism: fără carismă, dar cu conexiuni; fără legitimitate populară, dar cu sprijin total din partea rețelelor care decid în umbră.
Această investire – căci nu e vorba de o numire obișnuită – vine într-un moment critic: România este deja captivă într-un regim hibrid de suveranitate limitată, iar Moldova urmează același drum, grăbită de elitele politice autohtone care și-au abandonat poporul în numele unui „viitor european” incert și periculos.
De aceea, acest material nu este doar o analiză de caz. Este o radiografie a modului în care o întreagă regiune – de la Prut la Carpați – este vândută, bucată cu bucată, prin oameni „corecți politic” și „experți în finanțe”. Iar Anca Dragu e doar vârful icebergului.
Capitolul I – SIE, Soros și laboratoarele infiltrării.
În spatele aparenței birocratice a unei numiri la Banca Națională a Moldovei se află o operațiune de infiltrare clasică, rafinată în laboratoarele globalismului financiar și orchestrată cu instrumentele subtile ale rețelelor de influență.
Anca Dragu este produsul acestor rețele, nu o simplă economistă. Formarea sa în cadrul Fondului Monetar Internațional, implicarea în „reformele” dictate de Comisia Europeană și trecerea prin guvernele tehnocrate (Cioloș, apoi Iohannis-Cîțu) o fac candidatul ideal pentru planurile de preluare a controlului economic în state vulnerabile. Nu este un accident, este algoritm.
Însă adevărata întrebare este: cine o propulsează constant? Cine îi pavează drumul către funcții strategice, deși nu are niciun fel de susținere populară?
Răspunsul duce direct la Serviciul de Informații Externe (SIE), al cărui rol în promovarea unei elite tehnocrate fără rădăcini naționale a devenit evident în ultimii 20 de ani.
Serviciile românești nu mai servesc de mult interesul statului român – ele servesc interesul celor care oferă finanțare, protecție, continuitate. În cazul Ancăi Dragu, există multiple indicii că traseul ei a fost atent monitorizat, susținut și protejat, din zone de putere aflate dincolo de instituțiile transparente ale statului.
O altă piesă-cheie a acestui puzzle este rețeaua Soros, activă în România încă din anii ’90 și infiltrată adânc în structurile administrative, academice și politice.
Institutul ASPEN, Centrul Român de Politici Europene, Freedom House – toate aceste ONG-uri i-au oferit Ancăi Dragu platforme, burse, conferințe și lobby permanent.
Dintr-o biată funcționară la FMI, a devenit „expertul ideal” pentru a implementa ceea ce poporul niciodată nu ar fi votat: austeritate, privatizări, pierderea suveranității fiscale.
Nu trebuie uitat nici faptul că Dragu a fost susținută politic de USR, partidul favorit al ambasadelor occidentale, plin de activiști formați în granturile OSF.
Este cercul perfect al complicității: servicii – ONG-uri – ambasade – „experți”. Iar SIE, în loc să protejeze România, a făcut din aceste rețele o armă de colonizare economică.
Capitolul II – Banca Națională a Moldovei: din simbol al independenței, în jucărie geopolitică.
Banca Națională a Moldovei (BNM), instituție-cheie într-un stat fragil ca Republica Moldova, nu este doar un regulator financiar – este bastionul ultim al suveranității economice.
De-a lungul anilor, BNM a fost implicată direct sau indirect în cele mai mari crize politice și financiare ale Chișinăului: scandalul „miliardului furat”, decuplarea de rubla rusească, stabilirea politicii monetare independente față de Moscova.
Tocmai de aceea, alegerea guvernatorului său nu este un gest tehnocrat, ci un act geopolitic în sine.
Numirea Ancăi Dragu în această funcție reprezintă o lovitură de proporții la adresa suveranității moldovenești. În locul unui economist local, conectat la realitățile sociale și economice ale țării, a fost adusă o impostoare tehnocrată de import, româncă, globalistă, fidelă rețelelor externe.
Este gestul suprem al guvernării Sandu: cedarea controlului politicii monetare unei marionete străine, fără sprijin popular, fără rădăcini în cultura sau în mentalul colectiv moldovenesc.
Într-o țară în care pensia medie este de sub 100 de euro și inflația rupe zilnic buzunarele oamenilor, impunerea unei guvernatoare formată în laboratoarele FMI și UE este echivalentă cu o ocupație financiară.
Mai grav, acest gest consfințește o tendință largă în fostul spațiu sovietic: distrugerea băncilor centrale ca instituții naționale, înlocuirea lor cu oficii regionale ale sistemului bancar occidental.
Să nu uităm: BNM a fost ținta predilectă a oligarhilor locali, dar și a intereselor externe. În anii 2014–2015, când miliardul de dolari a fost scos din băncile moldovenești prin operațiuni de tip off-shore și spălare de bani, BNM a eșuat lamentabil.
Niciun responsabil nu a fost tras la răspundere. De atunci încoace, banca este supusă unui proces continuu de „reformare”, cităm, „cu ajutorul partenerilor internaționali”. Tradus în realitate: colonie financiară aflată sub tutela UE și a Statelor Unite.
Numirea Ancăi Dragu este cireașa pe coliva independenței monetare a Republicii Moldova.
Este actul final al unei trădări începute demult, dar perfectată acum cu zâmbetul globalist și aprobarea ambasadelor. Pentru că nimeni din UE nu a protestat. Dimpotrivă.
Nominalizarea a fost aplaudată, iar presa de partid a numit-o „un nou pas spre integrarea euroatlantică”.
Dar adevărul este altul: nu e integrare, e dizolvare. Nu e apropiere, e ocupație.
Capitolul III – Maia Sandu: de la speranță reformistă la servitoarea perfectă a Occidentului.
În 2020, Maia Sandu a fost învestită cu o aură de salvator: o femeie instruită în Occident, fără trecut comunist, proeuropeană, „curată”, opusul caricaturii oligarhului moldovenesc.
Dar ceea ce părea o speranță s-a transformat, în doar câțiva ani, într-o farsă tragică. Președinta Republicii Moldova a evoluat rapid de la icoana transparenței la simbolul obedienței geopolitice.
Maia Sandu nu mai conduce Republica Moldova. Ea o administrează în numele altora. În numele celor care îi dictează agenda, prioritățile, parteneriatele și, mai nou, chiar și numirile-cheie în cele mai sensibile instituții ale statului. Cazul Ancăi Dragu este doar vârful aisbergului.
Sub Sandu, Moldova a devenit o zonă de tampon între NATO și Rusia, un laborator de experimente globaliste și o platformă de propagandă euroatlantică.
Nu există decizie de importanță națională care să nu poarte girul ambasadelor, fie că e vorba de reforma justiției, „combaterea dezinformării”, politicile energetice sau educația copiilor.
Trădări interne, aplauze externe.
Sandu a fost promovată ca un model de integritate. Dar ce poate fi mai corupt decât să vinzi, pas cu pas, suveranitatea țării tale?
De la acceptarea unor baze militare neoficiale americane, la sprijinul total și necondiționat oferit regimului de la Kiev – chiar cu riscul implicării directe în conflict –, de la acceptarea sancțiunilor impuse Rusiei până la interzicerea simbolurilor religioase și istorice „neconforme cu valorile europene”, toate acestea arată un singur lucru: Sandu nu este liderul moldovenilor, ci delegatul intereselor străine.
Justiția? Selectivă, controlată de grupul PAS, cu procurori care anchetează opozanți și închid ochii la derapajele puterii. Presa? Finanțată în masă de ONG-uri cu agendă politică clară, de cele mai multe ori anti-națională.
Economia? Asfixiată de credite și împrumuturi externe, acceptate cu docilitate de un guvern fără viziune, dar cu o fidelitate fanatică față de FMI și Comisia Europeană.
Sandu, omul perfect al rețelei.
Când te cheamă „Maia Sandu”, ai făcut cursurile la Harvard Kennedy School, ai fost „angajată” la Banca Mondială și ai un CV în care se amestecă toate centrele de influență ale sistemului globalist, nu mai trebuie să răspunzi în fața cetățenilor.
Răspunzi în fața rețelei. Și rețeaua te susține, te laudă, te decorează. Pentru că faci exact ce trebuie: dizolvi identitatea, reduci rezistența, cedezi instituțiile.
În loc de reforme reale, avem PR occidental. În loc de creștere economică, avem granturi de supraviețuire. În loc de demnitate, avem obediență.
Și în centrul acestui dezastru – Maia Sandu: trofeul perfect al democrației de import.
Sărăcirea Republicii Moldova: o paradigmă care o așteaptă și pe România.
Ce s-a întâmplat în Republica Moldova sub Maia Sandu este mai mult decât o simplă guvernare slabă sau un joc geopolitic nefast.
Este modelul perfect de ruinare controlată a unui stat, după toate regulile dictate de birocrația transnațională și interesele marilor puteri. Iar România, dacă nu se trezește, va călca exact pe aceleași urme.
După patru ani de mandat „progresist”, în care Maia Sandu a condus direct sau prin interpuși (guvernul PAS), Moldova este mai săracă, mai dependentă și mai fragilă ca niciodată. Iată realitatea, dincolo de discursurile pompoase cu „integrare europeană”:
- Inflația a explodat. În 2022–2023, rata inflației a depășit 30%, iar în anumite sectoare vitale (alimente, energie, servicii) prețurile s-au dublat sau triplat.
- Mii de firme locale au fost închise, neputând face față fiscalității haotice și concurenței neloiale a corporațiilor protejate politic.
- Exodul continuă: în fiecare zi, peste 100 de moldoveni pleacă definitiv din țară, în timp ce populația activă este secătuită.
- Datoria externă a Moldovei a crescut accelerat, depășind 40% din PIB, în mare parte prin „credite de sprijin” acordate de UE, FMI și Banca Mondială – împrumuturi condiționate politic, nu economic.
Și totul sub o guvernare care promitea „meritocrație”, „luptă anticorupție” și „bunăstare europeană”.
Dar în realitate, Sandu și acoliții ei nu au urmărit niciodată dezvoltarea Moldovei. Ci au urmărit deschiderea pieței interne pentru marile interese occidentale, impunerea unui sistem fiscal dur doar pentru micii întreprinzători și atragerea de fonduri externe care ajung la ONG-uri de partid sau în contracte netransparente.
Exact aceeași rețetă toxică este acum aplicată și în România:
- Majorarea taxelor pentru populație și firme românești.
- Eliminarea numerarului și controlul digital al banilor.
- Vânzarea resurselor către străini.
- Transformarea agriculturii într-un sector marginal, în favoarea importurilor din Ucraina.
- Supradimensionarea aparatului de stat pentru a servi directivele internaționale, nu interesul național.
România de azi este Moldova de ieri. Guvernată de „tehnocrați” fără suflet, împinși în față de o rețea de ONG-uri, think-tank-uri, ambasade și instituții europene, într-un proces de disoluție controlată. Ce se întâmplă peste Prut e doar o avanpremieră.
Moldova a fost „testul”. România este „premiera”.
Sărăcia nu este un accident în acest model politic – este o unealtă de guvernare. Un popor flămând, captiv în facturi, credite și birocrație digitală, nu mai are forța să gândească liber. Devine docil. Ușor de manipulat. Ușor de vândut.
Așa se prăbușesc națiunile în tăcere, în aplauzele Bruxelles-ului și cu benzină scumpă de la OMV.
Capitolul IV – România, complice și furnizor de coloniști: tăcerea asurzitoare de la București.
Dacă Republica Moldova a fost sacrificată pe altarul iluziei europene de către propria-i conducere, România joacă un rol și mai pervers: cel de complice zâmbitor, executant fără obiecții și, mai grav, furnizor de coloniști pentru propriul vecin falimentat.
Ce a făcut Bucureștiul în ultimii ani în relația cu Moldova? Nimic care să apere interesul comun al românilor de pe ambele maluri ale Prutului. Dimpotrivă:
- A turnat bani fără condiționalitate politică reală. Sute de milioane de euro au fost transferați sub formă de „ajutoare”, „donații”, „împrumuturi fără dobândă” și „proiecte de cooperare”. Unde s-au dus? În salariile unor funcționari de la Chișinău, în ONG-uri progresiste, în proiecte eșuate. Nu în infrastructură, spitale sau agricultură. Banii au mers către consolidarea unei rețele de interese pro-Bruxelles, nu pro-București.
- A tăcut complice la toate abuzurile guvernului PAS. Nicio critică, nicio reacție, niciun avertisment public. Nici măcar când moldovenii au început să protesteze masiv împotriva scumpirilor și dictaturii fiscale. În loc de solidaritate cu poporul, România a oferit solidaritate necondiționată cu regimul.
- A acceptat transformarea Moldovei într-un poligon geopolitic. Oficialii români – de la Iohannis și Ciolacu, la Bolojan și Aurescu – nu au rostit niciun cuvânt despre pericolul instalării de baze militare, despre miza desființării neutralității Moldovei, despre implicarea forțelor străine în politica internă a Chișinăului. România, practic, a devenit agentul de legătură al intereselor NATO și UE în Moldova, fără niciun câștig real.
- A încurajat migrația forțată. Prin oferirea cetățeniei române în masă, fără un plan coerent de integrare și dezvoltare, România a devenit o țară-fantomă care își cheamă frații doar ca să-i trimită mai departe în Occident. O armată de români-basarabeni a fost transformată în forță de muncă ieftină pentru Germania, Italia sau Marea Britanie.
Dar poate cel mai grav aspect este altul: tăcerea. Tăcerea elitelor românești în fața eșecului modelului Maia Sandu. Aceeași tăcere care domnește și când vine vorba despre restricțiile din România, despre sărăcia programată, despre distrugerea capitalului autohton.
Se tace din obediență. Se tace din complicitate. Se tace din frică.
Iar această tăcere e semnul că România a renunțat complet la a mai juca un rol geopolitic real.
Nu mai suntem nici punte între Est și Vest, nici avocat al fraților noștri, nici forță de echilibru. Suntem valea mută. O colonie obedientă.
România nu mai exportă valori, cultură, capital sau modele.
România exportă tăcere, slugărnicie și forță de muncă ieftină. În Moldova, acest model s-a văzut cu ochiul liber. Urmează România însăși.
Capitolul V – Cultul progresist și cultul personalității: de la lider providențial la propagandă de partid.
Într-o ironie amară a istoriei, Maia Sandu – președinta „anticult”, „antioligarhică”, „antiepoci întunecate” – a reușit performanța să reînvie în Republica Moldova exact ceea ce pretinde că a demontat: cultul personalității.
Însă, spre deosebire de liderii trecutului, Sandu nu se sprijină pe carismă, ci pe algoritm. Nu pe realizări, ci pe percepții. Nu pe realitate, ci pe praf de stele digital și marketing globalist.
Toate instituțiile cheie ale statului moldovenesc, toate canalele media „de casă”, toate ambasadele și ONG-urile afiliate PAS au fost mobilizate pentru o singură misiune: transformarea Maiei Sandu într-un simbol intangibil, un icon al progresismului de vitrină.
Orice critică este echivalată cu atac la stabilitate, orice opoziție este definită drept rusofilie, orice nemulțumire este indexată ca manipulare.
Simptomele unui cult personal disimulat în democrație:
- Imaginea unică, omniprezentă. Maia Sandu este singurul chip al „Europei” în Moldova. O regăsești în afișe, în discursuri oficiale, în documente internaționale, în campanii sociale. Nicio altă figură politică nu este promovată sau validată. Nici măcar în propriul partid.
- Confiscarea simbolurilor și a vocabularului. Termeni precum „stat de drept”, „anticorupție”, „integrare europeană”, „bună guvernare” au fost deturnați și asociați exclusiv cu imaginea sa. Orice alt politician care rostește aceleași cuvinte este suspectat de impostură. Sandu este „originalul”.
- Demonizarea adversarilor. Criticii interni sunt denunțați drept „agenți ai Kremlinului”, „plătiți de Plahotniuc”, „dușmani ai poporului”. Criticii externi – precum europarlamentarii suveraniști – sunt stigmatizați ca „pericole pentru parcursul european”. O retorică de tip totalitar, dar înfășurată în limbaj democratic.
- Controlul narațiunii. Presa de partid – mascată în ONG-uri media, „fact-checkeri”, „platforme independente” – propagă zi și noapte mitul salvatorului providențial. Maia Sandu a devenit „ultima redută” a civilizației, „garantul stabilității”, „liderul femeie care ține piept Rusiei” – o poveste artificială, dar omniprezentă.
- Autoidentificarea cu statul. Așa cum Ceaușescu spunea „statul sunt eu”, Maia Sandu afirmă indirect că fără ea, Moldova ar fi prăbușită. Fără ea, UE nu ar mai da bani. Fără ea, NATO nu ar mai proteja Moldova. Fără ea, viitorul nu ar mai exista. Exact ce făceau liderii autoritari ai trecutului, dar ambalat în conferințe de presă cu hashtaguri.
Acest tip de manipulare emoțională, dublată de o disciplină de partid și o susținere externă masivă, a generat o societate fracturată, în care cei care nu o aplaudă pe Sandu sunt excluși din spațiul public, marginalizați, reduși la tăcere.
Nimeni nu mai are voie să spună: „nu a făcut nimic”, „a sărăcit populația”, „a eșuat în toate reformele”.
Nimeni nu are voie să întrebe: „de ce e cultul acesta acceptabil, iar altele nu?”.
Nimeni nu are voie să observe că Moldova e în colaps economic, dar Maia Sandu e premiată la Bruxelles.
Avem, așadar, un cult personal al „liderului tăcut și integru”, întreținut de propaganda progresistă, care a înlocuit istoria, realitatea, logica și critica.
Un cult care nu mai are nevoie de aplauze forțate – pentru că le obține prin control informațional și frică civică.
România nu este departe de acest model. Dar despre acest lucru – în Capitolul VI.
Capitolul VI – România, în oglindă: când Sandu devine modelul pentru Nicușor Dan, Iohannis și alți „salvatori” ai națiunii.
Ce este Maia Sandu în Republica Moldova, este – într-o formă doar mai birocratizată – Nicușor Dan în România. A fost și Klaus Iohannis. A fost, într-un moment de propagandă agresivă, chiar și Dacian Cioloș.
Toți, la un moment dat, au fost vânduți poporului ca figuri providențiale, apolitice, tehnocrate, curate.
Toți s-au dovedit falși salvatori. Nimic altceva decât produsele unui laborator de marketing politic sponsorizat de Occident, cu scopul de a prelua controlul total asupra unui electorat derutat și frustrat.
O rețetă aplicată în oglindă: Sandu – Dan – Iohannis – Cioloș.
- Fără partid, dar cu susținere totală. Toți acești „mântuitori” vin pe filieră „independentă”, „deasupra politicii”. Realitatea? Au în spate cele mai toxice rețele de putere, de la ONG-urile Sorosiste, până la serviciile secrete, ambasadele occidentale și partide obediente. Când Nicușor Dan a câștigat Capitala, în spatele lui se aflau USR, PNL, SRI și o parte a sistemului judiciar. Ce independență?
- Imagine de „matematician” sau „profesor” în loc de program politic. Maia Sandu – „profesoară cu master la Harvard”. Nicușor Dan – „olimpic la matematică”. Iohannis – „profesor de fizică”. Cioloș – „tehnocrat”. S-au prezentat poporului nu ca lideri cu viziune, ci ca vitrine curate, în care „prostimea” trebuia să se vadă reflectată și liniștită.
- Dispreț față de trecut, refuzul memoriei. Toți acești indivizi au un punct comun: nu iubesc România. Nu o înțeleg, nu o evocă, nu o respectă. Nu au niciun discurs despre Brâncoveanu, despre Mihai Viteazul, despre Eminescu sau despre suferințele poporului. Nu știu ce înseamnă jertfa, rădăcina, destinul. În schimb, sunt fani ai identității fluide, ai noii istorii „corecte”, ai valorilor fără identitate. Istoria pentru ei este o rușine, nu o comoară.
- Excludere, stigmatizare, eliminare. Cine îi critică pe acești „sfinți” ai noii epoci e etichetat: „extremist”, „rusofil”, „prorus”, „conspiraționist”. Aceasta nu este democrație. Este dictatura consensului forțat. Este interzicerea gândirii independente.
- Guvernare prin frică și confuzie. Iohannis a condus țara prin amenințări voalate. Cioloș, prin tăceri agresive. Nicușor Dan, prin haos. Maia Sandu, prin împrumuturi uriașe și discursuri sterile. În fond, niciunul dintre ei nu a oferit speranță, ci doar o formă soft de autoritarism progresist, în care statul decide ce ai voie să gândești, ce ai voie să glorifici și ce ai voie să iubești.
Un popor mințit cu zâmbete sterile și slogane europene.
Românilor li s-a spus că Nicușor Dan este „ultimul apărător al orașului”. În realitate, Capitala e plină de gunoaie, apă caldă cu porția, infrastructură prăbușită și scandaluri imobiliare.
Românilor li s-a spus că Iohannis este „omul echilibrului”. În realitate, România a fost sub conducerea unui autist politic timp de 10 ani, fără inițiativă, fără curaj, fără suveranitate.
Românilor li s-a spus că Cioloș este „viitorul”, deși a fost trecutul cenușiu al unui guvern impus de la Bruxelles.
Iar moldovenilor li se spune că Sandu este „democrația însăși”. În realitate, sărăcia, frica și propaganda sunt în floare.
Este aceeași rețetă a cultului gol, fără carismă reală, dar susținut artificial de ONG-uri, granturi, presă plătită și ordine externe.
Și acum vine întrebarea fundamentală:
Dacă Maia Sandu e modelul de conducător ideal pentru Europa de Est, atunci unde este progresul? Unde este libertatea? Unde este bunăstarea? Unde sunt onoarea, memoria și respectul față de trecutul tău?
Pentru că nici în Moldova, nici în România, niciunde în această rețea de „lideri fabricați” nu mai găsim nimic din fibra unui conducător real: viziune, iubire de țară, jertfă, responsabilitate.
Avem doar holograme politico-mediatice.
Capitolul VII – Națiunea anulată: între algoritm, frică și tăcere.
România nu mai este astăzi o națiune. Este o populație. O adunătură numerică de oameni fără memorie, fără repere, fără dreptul de a admira și de a spune: „Așa ar trebui să fim!” Sau, și mai grav: fără dreptul de a întreba „De ce am ajuns aici?”
Tot ce ne-a mai rămas este algoritmul, frica și tăcerea.
1. Algoritmul decide cine e „erou” și cine e „extremist”.
În era digitală, algoritmul este noul cenzor. YouTube, Facebook, TikTok, Instagram – toate decid, prin comenzi invizibile, ce ai voie să vezi, să gândești, să distribui.
Dacă postezi un video despre Mircea Vulcănescu, ți se taie contul. Dacă spui că Ceaușescu a construit spitale, ești blocat. Dacă afirmi că românii au fost martirizați sub ocupații străine, riști anchete.
Azi, algoritmul e mai periculos decât Securitatea. Pentru că nu vine să te aresteze. Vine să te șteargă.
2. Frica – moneda de schimb a democrației moderne.
Românii nu mai tac din bun-simț sau din smerenie. Tac din frică.
– Frica de a fi judecați pentru ce gândesc.
– Frica de a fi excluși social pentru un like greșit.
– Frica de a fi concediați pentru o opinie „în afara valorilor europene”.
– Frica de a fi ridiculizați în public pentru o admirație față de un personaj istoric.
Această frică este noua pedagogie a puterii. În loc să ne educe prin libertate, ne domesticesc prin teroare soft.
Frica nu vine de la milițianul cu baston. Vine de la colegul de birou, de la redactorul de pe Facebook, de la ONG-istul cu finanțare externă, de la influencerul woke care decide ce e „acceptabil” și ce e „discurs al urii”.
Românii se tem să mai rostească „Națiune”. Se tem să spună „România Mare”. Se tem să declare că iubesc un domnitor. Se tem să pronunțe „Eminescu a avut dreptate”. Se tem să spună că iubesc limba, crucea, sângele și pământul.
3. Tăcerea – ultimul bastion al supraviețuirii mentale.
Într-o lume în care orice admirație a devenit un pericol, românii au învățat să tacă.
Nu din resemnare. Ci din autoapărare.
Astăzi, să taci e o formă de rezistență. Dar tăcerea asta costă. Te izolează. Te sugrumă. Te macină.
Tăcerea rupe legătura între generații. Copiii nu mai aud povești despre străbuni. Nu mai primesc modele. Nu mai simt că aparțin unui destin. Primesc, în schimb, figuri sterile, internaționaliste, fără identitate, fără sânge, fără sacrificiu.
Un popor fără eroi devine o turmă. Un popor fără memorie devine un obiect. Un popor fără trecut devine o masă de manevră.
Epilog: Slavă lipsei de slavă! Trăiască algoritmul și corectitudinea! Uraaa!
România de azi nu-și mai permite să admire.
Nu are voie să glorifice.
Nu are voie să compare.
Nu are voie să regrete.
Nu are voie să întrebe.
Are voie doar:
– să accepte dogmele „anti-discriminării”,
– să-și înjure martirii,
– să-și renege părinții,
– să-și uite eroii,
– să-și desfacă legăturile de sânge și spirit.
Pentru că în locul trecutului, ni se oferă agenda viitorului impus.
În locul memoriei, ni se oferă politici de diversitate și incluziune.
În locul conștiinței, ni se oferă remușcări inventate.
Poporul român a fost anulat fără proces.
Trecutul său a fost șters fără verdict.
Limba lui e batjocorită, credința lui e declarată retrogradă, identitatea lui e etichetată „naționalistă” – deci suspectă.
Și i s-a spus:
„Taci și fii european!”
Dar ce nație devine europeană prin negarea propriei existențe?
Ce popor devine liber dacă nu mai are voie să spună cine este?
Cine suntem noi, dacă nu mai avem voie să ne iubim trecutul?
Aceasta este România astăzi:
O țară anulată, fără repere, fără voie să admire.
O țară în care tăcerea a devenit politică de stat.
O țară în care trecutul e vinovat, iar viitorul e programat.
O țară în care poporul e liber doar să fie controlat.
Dar tot ce începe cu tăcerea impusă, se sfârșește cu tăcerea definitivă.
Și din această tăcere, nu se mai naște nimic.
Nici demnitate. Nici libertate. Nici națiune.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
