2025. Axa răului – Bolojan – Soroș – Mass – Media înregimentată.
INTRODUCERE.
Jurnalismul ca instrument de putere: bani, influență și tăceri convenabile.
Nu este treaba noastră să stabilim vinovății penale. Nu suntem instanță, nu suntem procurori, nu suntem judecători morali. Suntem ziariști care privesc cu luciditate un fenomen documentat de alți ziariști și îl pun sub lupă critică: relația dintre politică, bani externi și jurnalismul de investigație.
O relație prezentată public drept virtuoasă, dar care, citită atent, ridică întrebări grave despre independență, selecția țintelor și tăcerile sistematice.
Când e-mailurile lui George Soros ajung în spațiul public, nu asistăm la o simplă scurgere de date, ci la o radiografie a unei rețele de influență politică perfect legală, perfect declarată, dar rar discutată onest.
Documentele arată interes, profilare politică, clasificare ideologică. Nu conspirații, nu ficțiuni, ci fișe de evaluare politică ale unor europarlamentari români, în limbaj tehnocratic, rece, birocratic.
În paralel, investigațiile publicate de diverse redacții scot la iveală mecanismele de finanțare ale unor rețele media din Europa de Est prin agenții guvernamentale americane precum USAID, dar și prin ONG-uri-satelit.
Aici nu vorbim despre „libertatea presei” ca principiu abstract, ci despre fluxuri concrete de bani publici, contracte, granturi, obiective strategice și limite editoriale asumate sau nu.
Când un proiect jurnalistic ajunge să fie finanțat majoritar de un stat străin, prin structuri care țin de politica externă și de securitate, întrebarea legitimă nu este dacă are voie, ci ce nu va investiga niciodată. Pentru că orice finanțare consistentă vine la pachet nu cu ordine scrise, ci cu zone de interdicție tacită.
În acest context apare România: o țară unde anumite redacții de investigație lovesc obsesiv în aceleași partide, aceiași politicieni, aceleași zone de putere, în timp ce altele sunt sistematic ocolite. Nu din lipsă de subiecte, ci dintr-o selecție editorială predictibilă, constantă, repetitivă.
Iar peste acest peisaj se suprapune figura politică a lui Ilie Bolojan, prezentat alternativ ca reformator providențial sau ca pericol autoritar, în funcție de cine scrie și cine tace. Nu vom judeca intenții. Vom analiza relatările, banii, rețelele și coerența discursului public.
Pentru că exact aici începe problema reală: când jurnalismul încetează să mai fie câine de pază universal și devine armă selectivă, politicul nu mai este controlat, ci rearanjat.
CAPITOLUL I.
Rețeaua de finanțare și limitele invizibile ale investigației.
Există o diferență fundamentală între jurnalismul de investigație ca meserie și jurnalismul de investigație ca instrument geopolitic. Diferența nu stă în stil, nici în retorică, nici măcar în agresivitatea titlurilor, ci în cine plătește, cât plătește și, mai ales, ce nu se investighează niciodată.
Aici nu vorbim despre teorii, ci despre date publicate de alte redacții, despre sume, contracte și declarații asumate în scris
În centrul acestei arhitecturi se află OCCRP ((Organized Crime and Corruption Reporting Project) este o rețea globală de jurnaliști de investigație și o platformă nonprofit specializată în demascarea crimei organizate, corupției la nivel înalt și a rețelelor de cleptocrație), o rețea prezentată drept „cea mai mare organizație de jurnalism de investigație din lume”.
Cu un buget anual de ordinul zecilor de milioane de euro și sute de colaboratori pe mai multe continente, OCCRP nu funcționează ca o redacție clasică, ci ca un hub de distribuție editorială: selectează teme, coordonează anchete, oferă finanțare și stabilește parteneriate locale.
Formal, totul este legal. Editorial, însă, apare problema centrală: dependența structurală de finanțarea guvernamentală americană.
Datele publicate arată că o parte covârșitoare din bugetul OCCRP a provenit, ani la rând, de la USAID și de la alte structuri guvernamentale ale Statelor Unite, completate de contribuții ale unor state europene și de finanțări private, inclusiv prin fundațiile asociate lui George Soros.
Nu discutăm despre „sprijin punctual”, ci despre finanțare majoritară, repetată, predictibilă.
Această realitate produce o consecință simplă, dar devastatoare pentru mitul independenței totale: există subiecte care nu pot fi atinse. Nu pentru că ar exista ordine scrise, ci pentru că există clauze de eligibilitate, obiective de program și, mai ales, autocenzură instituționalizată.
Chiar fondatorul OCCRP, Drew Sullivan, a recunoscut explicit, în corespondență internă citată de presa occidentală, că organizația nu a investigat ani de zile subiecte care priveau direct interesele Statelor Unite, tocmai pentru că finanțarea provenea de acolo.
Aceasta este limita invizibilă a investigației: nu ți se spune ce să scrii, dar știi foarte bine ce nu trebuie să scrii. Este o formă de disciplinare editorială mult mai eficientă decât cenzura brutală, pentru că funcționează prin granturi, contracte și „bune practici”.
În România, efectele sunt vizibile. Prin intermediul OCCRP au fost finanțate și consolidate proiecte locale precum Rise Project, Recorder sau Context, iar alte redacții au beneficiat de finanțări directe sau indirecte prin structuri precum National Endowment for Democracy sau ONG-uri afiliate.
Nimic ilegal. Totul transparent pe hârtie. Dar editorial, rezultatul este același: o hartă a țintelor politice extrem de coerentă ideologic.
Ani la rând, investigațiile „de impact” au lovit aproape exclusiv în anumite partide, anumiți lideri și anumite guverne din Europa de Est. În schimb, alte zone de putere – conectate la rețele occidentale, la instituții europene sau la proiecte strategice americane – au fost tratate cu o prudență suspectă.
Nu pentru că nu ar fi existat subiecte, ci pentru că nu intrau în mandatul tacit al finanțatorului.
Mai mult, investigațiile-spectacol bazate pe scurgeri masive de date – Panama Papers, Pandora Papers, Suisse Secrets – ridică o altă problemă ignorată deliberat: originea datelor.
Vorbim despre baze de date obținute prin spargeri informatice, furt de informații și operațiuni care, în orice alt context, ar fi ridicat serioase semne de întrebare etice și legale. Dar când țintele sunt „potrivite”, metodele devin brusc acceptabile, iar discuția se închide.
Aici se rupe contractul cu publicul. Pentru că jurnalismul nu mai este un instrument universal de control al puterii, ci o armă selectivă, orientată strategic. Iar într-un asemenea sistem, politicul nu este curățat, ci rearanjat.
În capitolul următor, legătura devine inevitabilă: cum această rețea mediatică selectivă influențează direct jocul politic din România, cine este protejat, cine este demonizat și de ce anumite figuri ajung permanent sub reflector, iar altele rămân sistematic în umbră.
CAPITOLUL II.
Selecția țintelor: cine este vânat, cine este protejat și de ce.
Dacă în primul capitol am descris infrastructura financiară a jurnalismului de investigație finanțat extern, aici intrăm în miezul problemei: selecția țintelor politice.
Nu vorbim despre erori punctuale sau despre simpatii accidentale, ci despre un tipar editorial repetitiv, vizibil pe parcursul a mai bine de un deceniu. Tiparele nu sunt conspirații; sunt dovezi de comportament.
Privind retrospectiv investigațiile de „impact” publicate în România sub umbrela rețelelor finanțate de OCCRP, apare o regularitate imposibil de ignorat: aceleași partide, aceleași figuri politice, aceleași guverne.
PSD, lideri naționali considerați „neliniștiți” pentru Bruxelles sau Washington, politicieni care negociază sau frânează anumite agende. În oglindă, alte zone de putere sunt tratate cu o delicatețe editorială suspectă.
Să luăm un exemplu concret: profilarea politică realizată în documentele asociate fundațiilor lui George Soros, documente publicate și comentate în presa românească.
Acolo, europarlamentari români sunt descriși în termeni de utilitate ideologică, predictibilitate, conformitate cu agenda „societății deschise”. Monica Macovei, Corina Crețu, Cristian Preda, Renate Weber, Adina Vălean – nume reale, poziții reale, descrieri care nu seamănă cu o analiză jurnalistică, ci cu o fișă de evaluare politică. Nimic ilegal. Dar extrem de relevant.
În paralel, aceeași presă de investigație nu a manifestat niciodată același apetit pentru a analiza relațiile de influență dintre aceste figuri și structurile de putere europene sau americane.
Nu vorbim despre acuzații penale, ci despre ceea ce se evită sistematic: conflictele de interese ideologice, alinierea automată, cariera construită exclusiv în interiorul unui ecosistem occidental finanțat și promovat extern.
Această selecție devine și mai evidentă când analizăm tăcerea aproape totală în jurul unor proiecte politice promovate agresiv din afară. De pildă, entuziasmul cu care unii lideri liberali români – Gheorghe Falcă și Ilie Bolojan – au propus relocarea Universitatea Central Europeană în România.
Un subiect de interes public major: ce înseamnă pentru suveranitatea educațională, ce finanțări aduce, ce influență politică generează. Și totuși, zero investigații critice din partea redacțiilor care, în alte cazuri, desfac firul în patru pentru mult mai puțin.
Aici nu mai vorbim despre coincidență. Vorbim despre aliniere editorială. Despre un jurnalism care știe foarte bine unde poate apăsa accelerația și unde trebuie să ridice piciorul de pe pedală. Un jurnalism care transformă „anticorupția” într-un criteriu ideologic, nu într-un instrument universal.
Cazul lui Ilie Bolojan este ilustrativ. În funcție de context, el apare fie ca „Mesia reformelor”, fie ca „autoritarul periculos”. Dar ceea ce lipsește constant este investigația serioasă asupra rețelelor de putere din spatele său, a conexiunilor instituționale, a susținerilor externe.
Nu pentru că nu ar exista material, ci pentru că nu este o țintă convenabilă în anumite momente.
Astfel se construiește un paradox toxic: publicul este convins că vede totul, când de fapt vede doar ce este permis. Jurnalismul nu mai funcționează ca reflector, ci ca proiector direcțional, orientat spre adversari selectați.
Legătura cu capitolul următor este inevitabilă: ce se întâmplă când această selecție mediatică începe să modeleze direct competiția politică, să legitimeze unii lideri și să-i anihileze pe alții înainte ca electoratul să mai apuce să decidă.
CAPITOLUL III.
De la investigație la armă politică: când presa începe să decidă în locul alegătorului.
Când jurnalismul de investigație devine selectiv, următorul pas este inevitabil: influențarea directă a jocului democratic.
Nu prin editoriale asumate, nu prin opinii semnate, ci prin anchete lansate la momentul potrivit, cu ținte precise, amplificate coordonat și lăsate să producă efecte politice înainte ca faptele să fie clarificate. Nu este o acuzație penală, este o observație de practică mediatică, repetată obsesiv în ultimii ani.
În România, această mutație s-a produs treptat. Inițial, investigațiile au fost percepute ca o necesară corecție la un stat corupt. Apoi, ele au început să apară sincronizate electoral, asimetric distribuite și concentrate pe anumiți actori.
Când aceeași rețea mediatică lovește ani la rând în aceleași figuri și ocolește sistematic altele, nu mai vorbim despre hazard, ci despre inginerie de percepție.
Rețelele conectate la OCCRP au avut un rol major în această schimbare de paradigmă. Prin colaborări, republicări și „parteneriate editoriale”, subiectele sunt împinse simultan în mai multe țări, cu aceleași concluzii, aceleași cadre morale, aceleași verdicte simbolice. Publicul nu mai este invitat să judece, ci îndrumat să condamne.
Efectul politic este devastator: un politician nu mai este evaluat în funcție de programe, rezultate sau voturi, ci de narațiunea mediatică dominantă.
Chiar dacă ulterior anchetele se dovedesc incomplete, exagerate sau pur și simplu irelevante penal, stigmatul rămâne. Alegerile se câștigă sau se pierd înainte de urne, în redacții și pe platforme online.
Un caz simptomatic este felul în care anumite figuri sunt construite mediatic ca „reformatori providențiali”, în timp ce altele sunt distruse preventiv.
Ilie Bolojan este un exemplu de manual: protejat mediatic în anumite faze, atacat marginal în altele, dar niciodată supus unei investigații sistemice reale asupra rețelelor de putere, a susținerilor externe sau a mecanismelor de ascensiune. Nu pentru că nu ar exista subiect, ci pentru că nu este momentul potrivit.
În schimb, politicieni percepuți ca instabili ideologic, refractari sau pur și simplu incomozi sunt supuși unui tir constant. Anchetele nu mai urmăresc faptele, ci timingul. Când presa decide când apare un subiect, ea decide implicit cine are voie să candideze cu șanse reale.
Aici apare ruptura gravă dintre jurnalism și democrație. Presa nu mai este arbitru, ci jucător. Nu mai controlează puterea, ci o redistribuie. Iar când acest lucru se face sub finanțare externă, fie ea guvernamentală sau ideologică, problema nu mai este de etică profesională, ci de suveranitate democratică.
Mai mult, investigațiile bazate pe scurgeri masive de date – Panama Papers, Pandora Papers – au creat un precedent periculos: vinovăția prin asociere. Dacă numele tău apare într-o bază de date, ești deja compromis public, chiar dacă nu există nicio faptă ilegală. Într-un stat de drept, asta ar fi inacceptabil. În jurnalismul „militant”, devine normă.
Rezultatul final este o democrație filtrată: alegătorii votează dintre cei rămași în picioare după execuțiile mediatice. Nu cei mai buni, nu cei mai votați, ci cei acceptabili pentru rețelele de influență.
Legătura cu capitolul următor este directă: ce se întâmplă când acest mecanism ajunge să fie tolerat sau chiar folosit de politicieni, când tăcerea devine complicitate și statul acceptă ca arbitrajul democratic să fie externalizat.
CAPITOLUL IV.
Tăcerea politică și complicitatea instituțională: statul care acceptă arbitrajul extern.
După ce jurnalismul selectiv se transformă în armă politică, apare întrebarea decisivă: unde este statul? Răspunsul onest, oricât de incomod, este acesta: statul tace. Iar tăcerea, în politică, nu este neutralitate.
Este complicitate. Nu prin acțiune directă, ci prin refuzul de a pune întrebările elementare pe care orice democrație matură ar fi obligată să le pună.
În România, niciun guvern, indiferent de culoare, nu a avut curajul să discute public și articulat dependența financiară a unor organizații media de bani guvernamentali străini.
Nu pentru a le interzice, nu pentru a le stigmatiza, ci pentru a le reglementa transparent, așa cum se face în orice stat care își respectă propria suveranitate democratică. Motivul este simplu: politicul a învățat să folosească acest mecanism, chiar dacă nu îl controlează.
Când investigațiile lovesc adversarii, tăcerea este confortabilă. Când ocolesc aliații, devine convenabilă. Astfel se construiește o pace murdară între politicieni și o parte a presei: voi loviți unde trebuie, noi nu punem întrebări despre bani, mandate și limite. Nu există un pact scris, dar există o înțelegere funcțională.
Instituțiile statului, de la Parlament la autoritățile de reglementare, au evitat sistematic să clarifice un lucru elementar: în ce măsură finanțarea externă a presei de investigație influențează agenda publică.
Nicio comisie serioasă, nicio dezbatere reală, nicio încercare de a separa libertatea presei de influența geopolitică. Nu pentru că problema nu ar exista, ci pentru că este prea incomodă pentru toți actorii implicați.
În acest vid de responsabilitate, politicienii au început să joace dublu. Unii se plâng public de „execuții mediatice”, dar în privat se aliniază perfect agendei care le garantează protecția.
Alții sunt promovați mediatic ca soluții tehnocrate, reformiste, „nepătate”, fără ca statul să considere necesar să verifice cine îi susține, cine îi promovează și de ce.
Cazul lui Ilie Bolojan este din nou relevant, nu ca persoană, ci ca simptom. Ascensiunea sa este tratată fie cu admirație necritică, fie cu atacuri marginale, dar niciodată cu o analiză instituțională completă a rețelelor de putere, de influență și de sprijin extern.
Statul nu întreabă, pentru că ar trebui să răspundă și pentru alții. Și pentru că, odată deschisă cutia, nu ar mai putea controla ce iese din ea.
Mai grav este că această tăcere a devenit politică de stat. Nu există reacție când investigațiile coincid suspect de bine cu interesele externe ale unor actori geopolitici.
Nu există delimitare când jurnalismul devine activism direcționat. Totul este acoperit de formula comodă: „presa este liberă”. Da, presa este liberă. Întrebarea este: liberă pentru cine și finanțată de cine?
În acest punct, statul român nu mai este arbitru, ci spectator pasiv. Acceptă ca selecția liderilor să fie filtrată mediatic, acceptă ca dezbaterea publică să fie orientată din afară și acceptă ca alegerile să se joace înainte de urne. Nu pentru că ar fi constrâns, ci pentru că este convenabil.
Conexiunea cu capitolul următor este directă și inevitabilă: ce se întâmplă când această complicitate produce efecte ireversibile, când democrația devine decor, iar votul – formalitate?
CAPITOLUL V.
Efectul final: democrația ca decor și votul ca formalitate.
După bani, după selecția țintelor, după transformarea investigației în armă politică și după tăcerea instituțională, rămâne întrebarea pe care nimeni nu vrea s-o pună frontal: ce a mai rămas din democrație?
Nu din procedură – aceea funcționează impecabil. Avem alegeri, campanii, afișe, dezbateri televizate. Avem urne, procese-verbale și comunicate oficiale. Avem tot decorul. Ceea ce lipsește este conținutul real al opțiunii.
Într-un sistem în care presa selectivă a eliminat preventiv actorii incomozi, alegătorul nu mai alege între alternative reale, ci între variante deja validate mediatic. Nu votul decide cine rămâne în joc, ci cine ajunge pe buletin cu șanse de supraviețuire simbolică.
Restul sunt neutralizați înainte: prin suspiciune permanentă, prin anchete lansate la moment-cheie, prin stigmatizare repetitivă. Nu contează dacă există verdict penal sau nu. Verdictul mediatic este suficient.
Acesta este mecanismul central al democrației filtrate. Nu mai funcționează brutal, prin interdicții, ci rafinat, prin uzură publică.
Un politician nu este scos din cursă printr-o decizie oficială, ci printr-o succesiune de „revelații”, „întrebări legitime”, „scandaluri” care nu se mai închid niciodată. Chiar dacă se dovedesc inconsistene, ele își fac treaba: îl fac neeligibil psihologic.
Electoratul, la rândul lui, este reeducat. Nu să aleagă, ci să se apere. Votul nu mai este un act de opțiune, ci unul de evitare a catastrofei. Nu mai votezi pentru cineva, votezi „ca să nu iasă celălalt”.
Aceasta este victoria deplină a jurnalismului transformat în instrument de putere: frică organizată, ambalată moral, vândută drept responsabilitate civică.
Din acest punct, clasa politică se adaptează. Nu mai avem lideri care își asumă proiecte incomode, ci politicieni previzibili, atenți la fiecare formulare, la fiecare subiect tabu.
Se evită teme care ar putea deranja finanțatori, ambasade, rețele media. Se repetă lozinci sigure. Se adoptă agende importate. Curajul politic dispare nu pentru că ar fi sancționat legal, ci pentru că ar fi distrus mediatic.
Efectul instituțional este devastator. Guvernele rezultate din acest proces sunt slabe în legitimitate reală, chiar dacă sunt perfect legale. Ele guvernează prin „nu avem de ales”, „așa cer partenerii”, „așa este responsabil”.
Statul nu mai convinge, administrează constrângeri. Politica devine contabilitate de directive, nu expresie a voinței publice.
În acest punct, democrația nu mai cade spectaculos. Nu există tancuri, nu există suspendări de constituții. Există doar golire lentă. Alegerile devin ritual. Campaniile – exerciții de PR. Dezbaterea publică – simulacru. Totul funcționează, dar nimic nu mai contează cu adevărat.
Asta este marea fraudă a sistemului actual: o democrație perfect funcțională procedural și profund falsă în esență. Un mecanism care produce guverne „corecte”, dar nu reprezentative; lideri „acceptabili”, dar nu aleși cu adevărat; decizii „necesare”, dar niciodată asumate popular.
Și aici apare ruptura finală cu cetățeanul. Nu revolta, nu protestul, ci dezangajarea. Absenteismul, cinismul, retragerea din viața publică. Când votul nu mai schimbă nimic esențial, el devine o formalitate obositoare.
Iar o democrație în care cetățeanul nu mai crede nu moare brusc. Putrezește lent, sub aplauze corecte și titluri moralizatoare.
De aici, drumul spre concluzii este inevitabil: cine câștigă din acest sistem, cine pierde și de ce România pare condamnată să repete același ciclu, indiferent de cine câștigă alegerile.
CONCLUZII.
Triunghiul de forță: presă direcționată, lider validat, putere externalizată.
Dacă desprindem toate straturile acestui material și rămânem cu esența, tabloul este brutal de simplu: România este administrată într-un ecosistem în care mass-media selectivă, liderii validați extern și finanțarea ideologică se susțin reciproc.
Nu prin conspirații de subsol, ci prin mecanisme perfect legale, respectabile și rar discutate onest. Aici nu mai vorbim despre derapaje izolate, ci despre un sistem coerent de putere simbolică.
Într-un colț al triunghiului se află presa de investigație finanțată extern, prezentată constant drept bastion al democrației. Nu îi contestăm dreptul de a exista, nici libertatea de a scrie. Contestăm însă mitul neutralității absolute, într-un context în care o parte semnificativă din resursele financiare provin din zone cu interese geopolitice clare.
Când investigația lovește obsesiv în aceleași ținte și ocolește constant altele, nu mai vorbim despre întâmplare, ci despre agendă. O agendă care nu trebuie dictată explicit, pentru că este deja înțeleasă.
În al doilea colț se află figura politică a lui Ilie Bolojan. Nu ca individ, ci ca produs al acestui ecosistem. Bolojan este exemplul liderului care beneficiază de o dublă protecție: pe de o parte, validare mediatică drept „reformator serios”, pe de altă parte, absența investigațiilor sistemice reale asupra rețelelor de putere din jurul său.
Criticile există, dar sunt fragmentare, marginale, niciodată suficient de adânci încât să deranjeze arhitectura de ansamblu. Nu pentru că nu ar exista subiect, ci pentru că nu este util.
Al treilea colț este reprezentat de George Soros, nu ca personaj mitologic, ci ca actor ideologic concret, cu rețele, finanțări, priorități și o viziune politică explicită asupra Europei de Est.
Influența sa nu constă în ordine directe, ci în construcția unui cadru: ce este acceptabil, ce este progresist, ce este „periculos”. În interiorul acestui cadru se mișcă presa, se validează liderii și se delimitează inamicii.
Împreună, aceste trei componente produc un efect devastator asupra democrației românești: puterea nu mai este cucerită prin confruntare deschisă de idei, ci prin filtrare mediatică și validare externă.
Alegerile nu mai decid direcția, ci doar confirmă o ierarhie deja stabilită. Cine iese din cadru este demonizat. Cine rămâne în cadru este promovat drept „responsabil”.
România nu este o colonie clasică. Este ceva mai sofisticat și mai periculos: o democrație administrată, în care presa nu mai controlează puterea, ci o optimizează ideologic, iar liderii nu mai răspund în primul rând electoratului, ci rețelelor care îi fac frecventabili.
Aceasta nu este o criză temporară. Este noul normal. Iar până când relația dintre mass-media, bani externi și puterea politică nu va fi discutată frontal, fără tabuuri și fără ipocrizie morală, România va continua să voteze corect, să aleagă legal și să fie condusă dintr-un cadru pe care nu l-a decis niciodată.
EPILOG.
Când tăcerea devine politică de stat.
Nu mai există iluzii de întreținut. Mass-media direcționată, liderul validat și finanțarea ideologică externă nu sunt accidente paralele, ci piese ale aceluiași mecanism. Un mecanism care nu guvernează prin forță, ci prin acceptabilitate. Nu interzice, ci selectează. Nu cenzurează, ci orientează.
În acest cadru, Ilie Bolojan nu este cauza, ci beneficiarul perfect: politicianul suficient de dur pentru a impune austeritate, suficient de „curat” mediatic pentru a fi promovat și suficient de compatibil ideologic pentru a nu fi deranjat serios.
Nu este anchetat în profunzime, pentru că nu trebuie. Nu este contestat sistemic, pentru că nu folosește nimănui.
La celălalt capăt al axei se află George Soros, nu ca bau-bau de talk-show, ci ca arhitect al cadrului: bani, ONG-uri, criterii morale, etichete politice. Nu conduce guverne, dar definește limitele jocului. Cine este progresist. Cine este frecventabil. Cine trebuie scos din peisaj.
Între ei, presa care ar fi trebuit să fie gardianul democrației a ales rolul mai comod: administrator de legitimitate. Lovește unde este permis. Tace unde este necesar. Moralizează agresiv, dar selectiv. Și, mai grav, o face sub masca virtuții absolute, ceea ce o face imposibil de criticat fără a fi etichetat automat.
Rezultatul este o Românie în care alegerile există, dar decizia reală este deja luată. O țară în care liderii nu mai sunt confruntați, ci validați; în care presa nu mai întreabă „de ce”, ci „când”; în care cetățeanul nu mai alege, ci confirmă.
Asta nu este democrație capturată cu tancul.
Este democrație învinsă cu aplauze.
Și tocmai de aceea este mult mai greu de recuperat.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
https://adevarul.ro/politica/liberalii-se-bat-sa-aduca-universitatea-lui-1777347.html
