2025. Globalismul Progresist, o altă față a sistemelor totalitare. Astăzi, libertatea nu se oferă. Se cucerește. Și, uneori, se plătește cu sânge!
Când sistemul se înstăpânește, nu mai pleacă de bunăvoie. Istoria ca dovadă a luptei pentru eliberare!
1789 – Revoluția Franceză: sânge pentru libertate
Înainte de a vorbi despre Bastilia și ghilotină, trebuie să înțelegem ceva fundamental: sistemele opresive nu mor, ci se transformă. Monarhia absolutistă a secolului al 18 – lea, cu sutele ei de curteni grași și legi divine scrise pe pergamente scumpe, nu a dispărut.
S-a reconfigurat. Ceea ce numim astăzi „sistem globalist”, cu birocrații internaționale, conglomerate transnaționale, elite tehnocratice și structuri decizionale netransparente, este o continuare rafinată, perfidă, a acelorași mecanisme de dominație care au generat explozia revoluționară din Franța anului 1789.
Nu mai avem regi unși cu mir și sceptre de aur, ci lideri presupus „aleși democratic” care acționează, spun ei, în numele poporului, dar, în realitate, în interesul unei minorități planetare interconectate.
Monarhia absolutistă controla cu strictețe fluxul de informație, resursele, viața publică și dreptul de a decide. Sistemul globalist face la fel, doar că prin algoritmi, lobby-uri și tratate.
Atunci, poporul era o masă inertă, umilită prin taxe și foame. Astăzi, cetățeanul devine o entitate statistică, supravegheată digital, supusă „normelor europene”, „obligațiilor climatice” sau „interesului global comun”.
Vechiul regim îți confisca libertatea în numele ordinii divine. Noul sistem o anulează în numele „ordinii sanitare”, a „echității” sau a luptei împotriva „poluării” și a „dezinformării”. Același rezultat: oamenii sunt excluși de la putere, dar li se cere obediență totală.
Revoluția Franceză nu a izbucnit doar din cauza pâinii lipsă. A izbucnit din pricina prăpastiei dintre cei care decideau totul și cei care nu mai puteau decide nimic.
Tocmai acest sentiment profund de neputință, imposibilitatea de a mai schimba ceva prin căi pașnice, a generat explozia. Astăzi, în era globalismului, avem impresia că votăm, că participăm, că suntem „reprezentați”.
Dar deciziile reale, de ordin economic, militar și social, se iau în centre opace de putere: la Bruxelles, la Davos, la Berlin, la Paris, la Londra șiWashington, în consilii corporatiste care n-au fost alese de nimeni și nu răspund în fața nimănui.
Ceea ce face comparația și mai dureroasă este aroganța cu care sistemul de azi, ca și monarhia de ieri, se crede etern. Ludovic al 16-lea și aristocrația franceză nu și-au imaginat nicio clipă că privilegiile le-ar putea fi contestate.
Astăzi, elitele globaliste, politicieni, bancheri, miliardari, lideri de Organizații NonGuvernamentale, se comportă la fel: cu dispreț față de realitatea de jos, cu intoleranță față de critică, cu cruzime față de săraci și cu o poftă de control fără margini.
Dacă Revoluția Franceză a fost reacția poporului împotriva unei monarhii decuplate de realitate, ce reacție va provoca Sistemul globalist? Dacă atunci sângele a fost prețul libertății, ce va fi mâine?
În zorii secolului al 19-lea, lumea veche se clătina. Nu dintr-o mișcare de suprafață, ci din adâncurile unei nemulțumiri acumulate în secole de nedreptate, de privilegii nejustificate și de sărăcie sistemică.
În Franța anului 1789, sistemul absolutist, o construcție consolidată de-a lungul generațiilor în jurul unei monarhii de drept divin și a unei aristocrații corupte, nu mai putea fi reformat.
Puterea devenise un dat imuabil, o castă închisă ce se apăra de popor prin sabie, cenzură și dogmă. Și totuși, într-o izbucnire de furie și curaj, această construcție a fost dărâmată. Cu sânge.
Revoluția Franceză nu a fost un eveniment spontan, ci culminarea unui proces ireversibil: prăbușirea legitimității. O treime a populației, nobilimea și clerul, trăia în lux, beneficiind de scutiri fiscale, rente și putere decizională, în timp ce ceilalți, adică poporul, era sufocat de impozite, foamete și mizerie.
Sistemul era construit pe nedreptate structurală și menținut prin represiune. Când sistemul refuză reformarea, se provoacă revolta. Când se închide în sine și ignoră strigătul celor mulți, se pregătește propria execuție. La propriu.
Căderea Bastiliei, execuția lui Ludovic al 16-lea, sfârtecarea ordinii vechi, toate acestea nu au fost gesturi ideologice, ci acte existențiale. Poporul nu mai cerea o viață mai bună, ci o viață posibilă.
Regimul vechi devenise o închisoare fără uși, iar revoluția a reprezentat explozia care a rupt lanțurile. Sângele care a curs pe străzile Parisului nu a fost doar simbolic: el a fost prețul real al libertății. Pentru că, așa cum istoria ne arată, nicio putere înstăpânită nu se dezice de privilegii fără să opună rezistență feroce.
Revoluția Franceză a produs și monștri, ghilotinele, teroarea iacobină, răfuielile sângeroase dintre facțiuni revoluționare. Însă aceste excese, deși condamnabile, nu pot eclipsa adevărul fundamental: sistemul era atât de înrădăcinat, atât de opac și autoimun, încât doar violența l-a putut dezrădăcina.
Niciun amendament, nicio petiție, niciun compromis nu l-ar fi convins pe Ludovic să abdice, pe aristocrați să renunțe la rente, pe episcopi să împartă pământurile cu țăranii. S-a ajuns la sânge, pentru că tot restul fusese încercat și refuzat.
Filosofia iluministă a oferit ideologia. Criza economică a oferit combustibilul. Dar ceea ce a declanșat explozia a fost închiderea sistemului într-un sine de neatins.
Puterea absolută, ca în orice epocă, s-a considerat imuabilă. Însă, când masele nu mai au nimic de pierdut, se întorc împotriva zidurilor care îi sufocă. Revoluția a fost, astfel, nu o alegere, ci o consecință. Nu o crimă, ci o reacție.
Iar lecția Revoluției Franceze este simplă: cu cât sistemul se închide mai mult în sine, cu atât ruptura va fi mai violentă. Oligarhiile, regimurile totalitare, elitele izolate în turnuri de fildeș, toate se amăgesc cu eternitatea lor.
Până când, într-o zi, o mulțime le amintește că niciun zid nu e de netrecut, nicio coroană nu e mai grea decât foametea, și nicio Constituție nu poate opri torța unui popor disperat.
Libertatea nu se oferă. Se cucerește. Și uneori, se plătește cu sânge.
Va urma.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
