2025. Lacheii „Jurnaliști” și stăpânii lor financiari.

2025. Lacheii „Jurnaliști” și stăpânii lor financiari. Așa sunt justificate salariile de mii și zeci de mii de euro ale slugoilor abjecți din mass-media.

 Capitolul I – Raftul ca frontieră de colonie.

România a fost transformată într-o colonie economică cu rafturi luminate. În spatele fiecărei etichete frumos colorate se ascunde un mecanism financiar perfid, prin care marile lanțuri de supermarketuri drenează miliarde de euro anual, fără ca statul să încaseze proporțional vreun leu.

Profiturile sunt exportate, taxele sunt optimizate „creativ”, iar românii – reduși la statutul de consumatori obedienți. Kaufland, Carrefour, Lidl, Mega Image, Penny – toate vorbesc despre „responsabilitate socială”, dar niciuna nu plătește în România ce produce efectiv aici.

Să vorbim concret:

• în 2023, potrivit datelor Ministerului Finanțelor, Lidl România a raportat o cifră de afaceri de peste 22 de miliarde de lei, dar un profit declarat de doar 1 miliard – adică sub 5% din rulaj. Restul banilor? Evaporați elegant prin rețele de „furnizori de servicii” din Germania.
• Carrefour a declarat profit de 200 de milioane la vânzări de 13 miliarde.
• Kaufland – gigantul absolut – a rulat peste 18 miliarde, dar a plătit la buget mai puțin decât o companie medie din energie.

În spatele acestor cifre există o schemă clasică: facturarea fictivă de servicii logistice, consultanță, licențe de brand și „optimizare fiscală”. Adică metoda prin care România pierde anual peste 1 miliard de euro din impozite necolectate.

Practic, supermarketurile „importă” propriile servicii la prețuri umflate, își diminuează profitul aici și transferă diferența în conturi din Luxemburg, Olanda sau Germania.

În plus, aceleași corporații își bat joc de forța de muncă locală. Salariile sunt minime, angajații lucrează în ture epuizante, sub presiune constantă, iar beneficiile reale sunt zero.

În timp ce conducerea încasează bonusuri de performanță de sute de mii de euro, casierii și manipulanții de marfă se zbat cu 3.000 de lei pe lună. Pentru fiecare leu lăsat la casă, o parte infimă rămâne în România; restul se duce la sediul central, în conturile holdingului.

Dar poate cel mai revoltător este modul în care aceste companii profită de lipsa de reacție a statului. Nu există o taxă reală pe profitul repatriat, nu există o redevență pentru terenurile ocupate în zone strategice, iar autoritățile locale sunt fericite că „se mai deschide un hipermarket”.

În realitate, fiecare deschidere înseamnă moartea a 10–15 mici afaceri de cartier și distrugerea lanțului de producție local.

Cine a semnat autorizațiile? Cine a permis această invazie comercială sub pretextul „liberei concurențe”?

Aceleași fețe care azi pozează în apărători ai economiei românești: miniștrii Economiei, de la Varujan Vosganian la Florin Spătaru, și primari precum Emil Boc sau Nicușor Dan, care oferă terenuri și facilități fiscale acestor coloși în numele „dezvoltării urbane”.

Adevărul e crud: nu avem concurență, ci monopol colonial. Avem supermarketuri care cumpără ieftin de la producătorul român, îl sufocă cu condiții de livrare imposibile, iar apoi revând de trei ori mai scump, sub sloganul „calitate europeană”.

Și pentru ca mascarada să fie completă, aceste lanțuri organizează „târguri de produse românești”, adică trei rafturi de decor pe care pun miere și brânză de Sibiu, în timp ce restul de 98% din marfă vine de la mii de kilometri distanță.

 În realitate, au făcut din România un depozit al surplusului occidental și o piață de desfacere a rebuturilor agroalimentare.

Aici se termină primul act al rușinii: colonizarea prin consum. Urmează actul al doilea – „Complicitatea presei și a statului român”, în care vom demonta mecanismul propagandistic ce le-a permis acestor coloși să fie adorați în loc să fie anchetați.

Capitolul II – Complicitatea presei și a statului român.

Dacă supermarketurile au devenit stăpânii economiei, presa și statul român le-au fost lacheii. În România, „presa liberă” e liberă doar să-și vândă spațiul editorial, iar guvernele, indiferent de culoare, se comportă ca niște agenți de vânzări ai marilor lanțuri.

Nu există anchete despre cum Lidl, Kaufland sau Carrefour manipulează fiscal; în schimb, există campanii întregi de PR despre „solidaritatea” companiilor care „ajută comunitatea” cu pungi reciclabile și donații de resturi alimentare.

Când un lanț anunță „investiții de 50 de milioane de euro într-un nou depozit”, toată presa se aliniază: Digi24, Antena 3, Adevărul, HotNews, toate repetă același comunicat, identic până la virgulă.

Nimeni nu întreabă câți bani din acea „investiție” sunt de fapt bani europeni sau scutiri de taxe mascate. Nimeni nu observă că depozitul e construit pe teren concesionat de primărie pe 25 de ani la un euro pe metru pătrat.

Presa românească a devenit un difuzor de reclamă corporatistă, un aparat de lustruit imaginea unor giganți care storc economia locală fără rușine.

Și de ce ar întreba? Pentru că, la rândul ei, presa trăiește din reclamele acestora. Digi24 rulează spoturi Lidl și Carrefour non-stop. Adevărul are secțiuni sponsorizate integral de Mega Image.

HotNews publică „analize” semnate de „specialiști independenți” în fiscalitate care, surpriză, consultă pentru același lanțuri. Când banii vin prin agențiile de publicitate, cenzura se instalează singură. Nimeni nu mai investighează nimic.

În paralel, statul face ceea ce știe mai bine: mimează interesul public. Ministerele de Finanțe, Economie și Agricultură închid ochii.

Consiliul Concurenței, condus de eternul Bogdan Chirițoiu, e un monument al pasivității.

În zece ani, nicio anchetă serioasă asupra lanțurilor de retail, deși sesizările sunt nenumărate: prețuri trucate, contracte abuzive cu producătorii, exclusivitate impusă pe piețe locale. Iar ANAF – acest mamut birocratic – preferă să controleze buticurile de cartier, nu lanțurile care exportă profituri în paradisuri fiscale.

Nu întâmplător, în 2022, România a fost țara din UE cu cea mai mare pondere a comerțului de retail controlat de companii străine: peste 85%. Asta înseamnă că 85% din alimentele cumpărate de români generează profit pentru alte economii, nu pentru cea națională.

Și totuși, niciun politician nu vorbește despre asta. De ce? Pentru că toți, de la PSD la PNL și USR, au primit sponsorizări mascate sub forma „parteneriatelor instituționale”.

Exemple? Campania „România are gust” – o inițiativă Lidl, promovată pe bani publici, sub egida Ministerului Agriculturii condus atunci de Adrian Chesnoiu.

Sau „Responsabilitate în comerț” – un program de imagine al Kaufland, derulat în parteneriat cu Ministerul Mediului, la semnătura lui Tánczos Barna.

În realitate, simple operațiuni de PR menite să spele imaginea unor companii care nu plătesc redevențe și care își ascund profiturile prin rețele de consultanță fictivă.

Iar când apar voci independente – economiști, jurnaliști sau ONG-uri – care denunță jaful fiscal, sunt imediat izolați. Presa îi etichetează „anti-europeni”, „naționaliști economici”, „populiști”.

Așa a fost tratat economistul Ilie Șerbănescu, unul dintre puținii care a avertizat constant că România a fost transformată într-o colonie comercială.

În final, presa și statul nu sunt doar complici – sunt coautori morali ai prăbușirii economiei autohtone. Au lăsat piața liberă să devină o piață ocupată, iar consumul, o formă de supunere.

Iar cel mai pervers efect al acestei complicități e că românii au ajuns să iubească lanțurile care îi jefuiesc.

De aici începe tragedia psihologică a consumului captiv, tema următorului capitol: „Românii, sclavii fericiți ai bonului fiscal” – unde vom arăta cum s-a transformat obediența în virtute și prostia în model de comportament economic.

Capitolul III – Românii, sclavii fericiți ai bonului fiscal.

Există ceva profund tragic și, în același timp, grotesc în spectacolul zilnic al românului cu căruciorul plin, împingându-l mândru prin culoarele de plastic ale unui hipermarket.

E convins că a câștigat „civilizația”, că „are de unde alege”. În realitate, e sclavul perfect: zâmbește când e jefuit și se simte modern când e manipulat. Pe bonul fiscal nu se vede doar laptele, uleiul sau pâinea – acolo e trecut prețul prostiei colective, al obedienței și al neputinței.

Românul cumpără „produse germane”, „franțuzești”, „premium”, dar nu știe că aceleași produse, cu același ambalaj, sunt de o calitate inferioară față de cele din Vest.

A fost demonstrat în rapoarte oficiale ale Uniunii Europene încă din 2017, dar presa noastră „independentă” a tăcut. În schimb, românul s-a bucurat că poate cumpăra „marca de încredere” și că primește un voucher de 5 lei dacă își face card de fidelitate. Nimic nu definește mai bine servilismul de consum decât bucuria pentru un punct bonus.

Sociologic, suntem o colonie cu bon fiscal. Psihologic, o populație reeducată să confunde libertatea cu alegerea între două tipuri de margarină. Economico-politic, un popor dresat să creadă că dacă „Lidl face reducere”, economia merge bine.

Adevărul e că, pentru fiecare leu cheltuit în aceste lanțuri, doar câțiva bani rămân în țară – restul se duc către holdinguri din Neckarsulm, Boulogne-Billancourt sau Bruxelles.

Și cine sunt cei care apără aceste structuri? Așa-numiții „formatori de opinie” – influencerii de duminică, jurnaliștii de la televiziuni cu publicitate corporatistă, academicienii de carton care vorbesc despre „beneficiile integrării economice”.

Oameni care n-au muncit niciodată în producție, care n-au mirosit un ogor, dar țin prelegeri despre „eficiența comerțului modern”. Ei sunt vuvuzelele colonizării economice, promotorii unei servituți cu față zâmbitoare.

Între timp, producătorul român moare încet. Țăranul care vinde roșii în piață e ridiculizat, numit „primitiv”.

Fabrica locală dispare, sufocată de „taxe de raft” de 60%. Iar consumatorul, în loc să protesteze, își face selfie în parcare la Carrefour, mândru că „a prins reducerea de Black Friday la detergent”. În alte țări, asemenea comportament ar fi rușinos. În România, e virtute.

Sclavia modernă nu are lanțuri, ci coduri de bare. Nu are bici, ci reclame colorate. Românii au ajuns să confunde bonul fiscal cu demnitatea civică. Se laudă că „plătesc taxe”, dar nu știu că lanțurile de supermarketuri nu le plătesc deloc sau o fac simbolic. Se laudă că „susțin economia”, dar nu știu că economia e a altora. Se mândresc că „trăiesc mai bine”, dar trăiesc mai scump și mai prost.

În fond, acesta este rezultatul a trei decenii de deconstrucție națională: un popor care muncește pentru profitul altora, care votează împotriva propriei economii și care își iubește călăii economici.

Așa s-a ajuns ca, în 2025, românii să fie consumatori docili într-o economie care nu le mai aparține, dar pe care o venerează ca pe o icoană.

De aici începe concluzia inevitabilă: Imperiul de plastic și colapsul demnității – unde se trage cortina peste acest teatru de consum, arătând cum o națiune întreagă a fost redusă la statutul de client permanent într-o colonie cu prețuri europene și salarii de periferie.

Concluzia – Factura prostiei naționale: cât costă supunerea. România – supermarketul Europei și lada ei de gunoi.

România plătește zilnic factura prostiei colective, iar cifra este uriașă: în 2024, cifra de afaceri cumulată a marilor lanțuri de retail a depășit 149 de miliarde de lei, dar profitul declarat a fost de doar 4,1 miliarde, o marjă de profit medie între 2,7% și 3,4%.

Practic, statul primește câteva procente din ceea ce consumatorii achită și pierde miliarde prin evaziune și optimizare fiscală „creativă”.

Dieter Schwarz, proprietarul Lidl și Kaufland, a adunat o avere estimată la 46 de miliarde de euro, în timp ce românul plătește cu salariul său de 3.000–3.500 lei și zâmbește când „prinde reducerea de Black Friday”.

Profitul net al Lidl România în 2024 a fost de 1,22 miliarde lei, Kaufland – 1,15 miliarde lei, iar Carrefour România – doar 52,4 milioane lei, în ciuda unei cifre de afaceri de 12,54 miliarde lei.

Această discrepanță arată clar cum „eficiența economică” e doar o iluzie pentru consumatorul orb.

Statul român se face complice prin inactivitate: ANAF nu controlează redevențele, Consiliul Concurenței, condus de Bogdan Chirițoiu, închide ochii la taxele abuzive de raft – între 55% și 80% pentru producătorii români – și miniștri ca Adrian Chesnoiu sau Tánczos Barna promovează programe de PR corporatist, precum „România are gust” sau „Responsabilitate în comerț”, menite să spele imaginea hipermarketurilor.

Producătorii locali sunt zdrobiți: laptele 3,5% grăsime este achiziționat de hipermarket cu 1–1,2 lei/litru, vândut consumatorului român cu până la 10 lei/litru. Roșiile sau brânza sunt jefuite prin taxe de raft, costuri de expunere și comisioane mascate.

Casieri români sunt concediați, locul lor fiind ocupat de sisteme automate sau angajați cu salarii minimale, în timp ce conducerea centrală a rețelelor primește bonusuri de sute de mii de euro anual.

Consumatorul român cumpără, plătește și zâmbește, considerând că a „ales modernitatea”, fără să înțeleagă că întreaga structură e o colonie economică: 85% din retail-ul alimentar românesc este controlat de companii străine, iar profiturile sunt exportate integral către Germania, Franța și Olanda.

În realitate, românul susține profitul lui Dieter Schwarz, al lui Alexandre Bompard (CEO Carrefour) și al acționarilor străini, plătind pentru ambalaje colorate, reduceri false și iluzii de prosperitate.

Pentru fiecare leu câștigat de marile lanțuri de supermarketuri, statul primește doar resturi, iar poporul primește iluzii și ambalaje colorate. Sclavia modernă nu mai seamănă cu biciul sau lanțul; ea are bon fiscal, card de fidelitate și aplicații de mobil.

Românii s-au transformat în consumatori fericiți, convinși că supunerea este progres, că plata unui preț exorbitant pentru lapte, carne sau pâine este meritul lor de cetățeni „moderni”.

În spatele rafturilor strălucitoare, miliarde de euro sunt scoși din țară, în timp ce statul mimează interesul public. Kaufland, Lidl, Carrefour și Mega Image declară profituri simbolice, optimizează fiscal, plătesc taxe minime sau chiar zero, și continuă să jefuiască producătorii români.

Țăranii care aduc laptele sau roșiile la raft sunt obligați să plătească „taxa de raft” de 55–80%, un mecanism legalizat prin tăcerea autorităților. În același timp, presa cumpărată sau orbită de publicitatea corporatistă ridică aceste lanțuri în slăvi, fără să întrebe niciodată: unde ajung banii reali, cât rămâne în economie, cât se fură?

Cine alege să nu vadă este la fel de vinovat. Consumatorul român devine colaboratorul colonizatorului economic. El acceptă produsele de proastă calitate, prețurile cele mai mari din Europa, salariile mizere ale angajaților și evacuarea producătorilor locali.

Se laudă că „susține economia” cumpărând un ambalaj colorat, în timp ce economia nu mai e a lui, ci a holdingurilor germane, franceze sau olandeze. Dieter Schwarz, proprietarul Lidl și Kaufland, râde discret în conturile sale de miliarde, în timp ce românul plătește și se bucură că a prins reducerea de Black Friday.

Această situație nu este întâmplătoare. Ea a fost creată de stat, complicitate explicită: miniștri, primari, consilii locale și organisme precum ANAF sau Consiliul Concurenței permit jaful prin inactivitate, prin scutiri, concesiuni și reglementări favorabile.

În paralel, presa și „experții” economici prostește populația, glorificând consumul și propagând mitul „economiei moderne”, în timp ce țara e golită de capital românesc și resurse proprii.

Așadar, factura prostiei naționale nu e doar financiară. Ea este morală și socială. Poporul plătește cu supunerea sa, cu obediența, cu acceptarea că a fi consumator e mai important decât a fi cetățean.

România a devenit supermarketul Europei: prețurile sunt dictate de străini, profiturile pleacă în străinătate, iar cetățeanul rămâne cu ambalajele și iluziile.

În același timp, națiunea se transformă într-o ladă de gunoi moral, unde complicitatea, obediența și lipsa de reacție sunt colectate ca deșeuri toxice, modelând o cultură a servituții acceptate și chiar aplaudate.

Așadar, factura prostiei naționale nu este doar financiară: este morală și socială. Românii au fost transformați în sclavi fericiți ai bonului fiscal, obligați să susțină un sistem care îi jefuiește și îi umilește.

Poporul plătește, statul mimează controlul, presa spală imaginea corporațiilor, iar producătorul român moare încet sub taxele abuzive și concurența neloială.

România a ajuns un supermarket al Europei: prețurile sunt dictate de străini, profiturile pleacă în străinătate, iar cetățeanul rămâne cu ambalaje și iluzii. Întrebarea care rămâne: cât mai vrem să plătim această factură și cât timp vom mai accepta supunerea ca formă de progres?

În final, rămâne un adevăr crunt: România nu mai este proprietatea românilor. Poporul plătește, muncește, cumpără și zâmbește în timp ce țara sa este jefuită. Întrebarea care nu poate fi evitată: cât mai vrem să plătim această factură și cât timp vom mai accepta supunerea ca formă de progres?

 

Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.

Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.

Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.

 

 

https://www.stiripesurse.ro/video-profiturile-uluitor-mici-hypermarketuri-romania_3824856

https://www.facebook.com/permalink.php/?story_fbid=2651538895235439&id=100011380636787