2025. Rapandulele politice de la putere!
Capitolul I – Guvernul, prostituatul instituțional al Curții Constituționale.
Explozia provocată de Kelemen Hunor nu e o simplă scăpare. E o dezvăluire monumentală despre felul în care statul român a fost redus la un bordel instituțional, unde puterea executivă și cea judecătorească își fac ochi dulci prin ușa din dos, în disprețul total al Constituției.
„Guvernul a trimis informal proiectul legii pensiilor magistraților la CCR” – a spus Hunor, cu seninătatea unui funcționar care recunoaște că și-a semnat singur concediul.
Ce înseamnă „informal”? În traducere juridică: ilegal, abuziv, imoral și, mai ales, penal.
Guvernul condus de Ilie Bolojan, secondat de miniștri care habar n-au ce e separația puterilor în stat, a tratat Curtea Constituțională ca pe o secretară politică.
Să trimiți „pentru analiză informală” un proiect de lege la CCR este ca și cum un inculpat și-ar duce dosarul la judecător înainte de proces, cerându-i părerea despre cum să fie formulată apărarea.
E corupție instituționalizată, travestită în consultare tehnică.
Și totul, cu binecuvântarea rapandulelor politice care se joacă de-a legalitatea în Guvern, Parlament și Curte, în timp ce poporul înghite praf, minciuni și promisiuni.
Legea 47/1992 e clară: judecătorii CCR nu au voie să dea consultanță Guvernului.
Articolul 64, litera b, e fără echivoc – dar pentru niște oameni care și-au făcut cariere din încălcarea legii, textele constituționale sunt doar decor pe pereții sălii de ședințe.
Articolul 67 merge și mai departe: încetarea mandatului pentru încălcarea acestor obligații.
Dar cine să-i mai tragă la răspundere?
Același Guvern care i-a „consultat informal”?
Aceeași Curte care a primit pachetul cu dedicație?
Sau poate președintele care tace complice, de teamă să nu deranjeze „echilibrul instituțional”?
Într-un stat normal, declarația lui Kelemen Hunor ar fi declanșat o anchetă parlamentară, o intervenție a DNA-ului, un scandal de proporții.
În România, în schimb, s-a așternut liniștea.
CCR tace, Guvernul mimează transparența, iar Hunor – băiatul bun al sistemului, același care de trei decenii ține UDMR-ul lipit de putere ca un parazit – își joacă rolul de „dezvăluitor inocent”.
Dar cine crede că Hunor vorbește din greșeală, greșește amarnic.
A fost o bombă plasată calculat – un semnal către partenerii de coaliție că puterea se scutură din interior, că gașca politică a imposturii își sapă singură groapa.
Și aici apare imaginea perfectă a României de azi:
Un premier care se crede contabil-șef al Europei, un fost premier (Ciolacu) care numără miliardele pierdute și aruncă vina pe altul, și un Kelemen Hunor care recunoaște o ilegalitate ca și cum ar povesti ce-a mâncat la prânz.
Toți fac parte din aceeași specie: rapandulele politice ale puterii, golanii fără rușine care confundă statul de drept cu o tavernă de interese.
Și dacă Hunor spune adevărul, atunci Guvernul Bolojan a comis un act de corupție constituțională: a transformat Curtea într-un birou de aprobare preventivă, o batjocură la adresa statului de drept.
Această combinație între tupeu, ilegalitate și complicitate marchează începutul unei crize instituționale.
România nu mai are puteri separate, ci o rețea de amici care își dau legile unii altora, pe sub masă.
Iar primul semn clar al putreziciunii totale este că nimeni nu se revoltă.
Nici opoziția, nici presa cumpărată, nici instituțiile de control.
Doar opinia publică mai clipeste, obosită, între o factură la gaze și un breaking news despre pensiile speciale.
Hunor a spus adevărul – dar nu pentru că e un om corect, ci pentru că le-a scăpat controlul. E momentul în care gangrena puterii începe să iasă la suprafață, iar mirosul e imposibil de ignorat.
Și de aici, inevitabil, vom ajunge la miezul putreziciunii: dependența politică a Curții Constituționale și prostituția instituțională între Guvern, Parlament și Justiție.
Capitolul II – „Curtea Constituţională a României, bordelul de lux al Executivului”.
Una dintre marile farse pe care statul român le serveşte cetăţeanului e că instituţiile „independente” sunt, în realitate, camerele de servire ale puterii politice.
Iar Curtea Constituţională este prototipul acestui fenomen: un bordel de lux în care judecătorii sunt invitaţi, numiţi şi menţinuţi aproape exclusiv pentru a nu deranja regimul.
Luaţi, spre exemplu, lista actuală a celor nouă judecători: între ei figuraţia politică e flagrantă: numiri prin partid, prin preşedinte, prin senat sau cameră.
Astfel, faptul că un judecător precum Gheorghe Stan – fost şef al unei secţii speciale – ajunge în CCR, pune problema independenţei instituţiei într-o lumină care nu mai e de umbră.
Mai mult: în iulie 2025 s-au numit trei noi judecători – Mihai Busuioc (propus de PSD), Asztalos Csaba (UDMR) şi Dacian Cosmin Dragoş (propus de preşedinte) – ceremonie la Palatul Cotroceni cu premierul, cu preşedintele Senatului, cu toată oboseala instituţională prezenţă.
Ce spune asta? Că partidele care controlează numirile au, într-un mod direct, pârghii de influenţă asupra Curţii. Nu e teorie — e realitate: „Curtea este compusă din 9 judecători, numiţi pentru 9 ani, şi fiecare dintre autorităţi – Senat, Cameră, Preşedinte – are câte trei numiri”.
Iar această configurare nu e lipsită de consecinţe. O critică incisivă spune că „CCR a devenit puterea puterilor statului… ca în comunism, o structură în afara controlului”.
Când vrei să păstrezi aparenţa statului de drept dar să controlezi absolut efectiv deciziile politice, generezi structuri de acest tip: judecători „independenţi” dar fidelizaţi.
Să luăm cazuri concrete. Decizia din noiembrie 2024 în care Curtea a cerut renumărarea a peste 9,4 milioane de voturi la alegerile prezidenţiale. În articolul de presă se menţiona că doi judecători cu numiri politice au votat.
E-o decizie cu implicaţii politice uriaşe, nu doar juridice.
Sau să recunoaştem că în numirile din 2025 nu apare niciun mecanism de selecţie transparent, de verificare a independenţei, ci doar „cine dă, numeşte”. Avem aşa ceva cu Busuioc (propus de PSD) şi Asztalos (UDMR) – adică partide.
Mai mult: reţeaua de influenţă e subterană. Judecătorii CCR apar ca oameni cu legături de partid, cu trecut politic sau administrativ, nu ca magistraţi complet neutri.
Exemplu: Simina Tănăsescu, noul preşedinte CCR ales în 2025, era numită de Preşedinte în condiţiile în care partidele îşi rezervaseră numirile.
Rezultatul? Judecători care sunt teoretic depozitarii supremei legi, dar practic actori într-o piesă de teatru politică.
De ce „bordel de lux”? Pentru că în loc să fie un spaţiu al echităţii şi al independenţei, Curtea devine salon de primire pentru interese politice, unde serviciile, partidele, Guvernul îşi aduc „ofertele” sub formă de proiecte de lege, care sunt gândite, filtrate, pliate înainte de adoptare, iar Curtea – cu judecători complicaţi.
Când Guvernul (sau partidele) pot vedea înainte proiectele de lege, de exemplu în forma dezvăluită de Kelemen Hunor – care spune că proiectul legii pensiilor magistraţilor a ajuns informal la CCR înainte de adoptare – atunci apar semnele clare ale abuzului instituţional.
Pe scurt: Curtea Constituţională nu mai apare ca ultimă barieră între putere şi abuz, ci ca ultimă verificare de formă, după ce conţinutul e stabilit de cei care controlează numirile. Separarea puterilor devine iluzorie.
Consecinţa: oricine credea că „justiţia constituţională” e garanţia cetăţeanului, greşeşte. Ne aflăm în momentul în care, dacă vrei să îţi protejezi drepturile, trebuie să speri că judecătorul e independent – deşi numirile şi procedurile spun exact contrariul. Iar în acest bordel, cetăţeanul intră cu speranţa că îi iese „o decizie dreaptă”; de multe ori iese o decizie servită, caldă, dar pentru altcineva decât el.
Aceeași coaliție de bagabonți de la putere care își bate joc de lege la CCR, transformând Curtea într-un instrument de decor pentru interesele Executivului, este aceeași care acum pune românii din diaspora în fața pușcăriei.
Dacă în București și la Bruxelles se joacă cu pensiile magistraților și cu consultările ilegale, de ce ar crede cineva că acești șarlatani vor respecta drepturile cetățenilor care trăiesc în afara țării?
Legile sunt făcute să protejeze hoția și să pedepsească responsabilitatea: ce a început cu complicitățile CCR se traduce acum în amenințări directe, termene absurde și închisoare pentru românii care au ales să-și construiască o viață departe de haosul de acasă.
Capitolul III – „Închisoare pentru românii din diaspora: carne de tun pentru elite”.
Statul român — același edificiu alhoțit de politicieni, birocrați și mefistofelici – decide acum cine trăiește și cine riscă pușcăria. Nu e metaforă: proiectul guvernamental și declarațiile oficiale ale Statului Major transformă munca în străinătate într‑un potențial act penal.
Generalul Gheorghiţă Vlad a spus limpede că „apărarea naţională este o datorie constituţională” şi că procedurile de mobilizare vizează şi românii din afara graniţelor — adică, dacă te afli în diaspora, ai 15 zile ca să te întorci la chemare sau să te expui riscului penal.
Autorităţile afirmă că notificarea se va face prin misiunile diplomatice şi centrele militare, dar realitatea e levantină: milioane de oameni, zeci de state, termene formale şi un mecanism practic inexistent pentru a respecta drepturile fundamentale ale celor vizaţi.
Și apoi e Codul Penal: articolul 432 pedepseşte, în termeni clari, „sustragerea de la serviciul militar în timp de război” cu închisoare de la 2 la 7 ani. Traducerea brutală — dacă nu ajungi la chemare, dacă nu reuşeşti să pari bolnav sau să falsifici hârtii după standardele statului, poţi ajunge la dosar penal cu risc real de privare de libertate.
În loc să ofere protecţie, statul a creat o pistă de aterizare pentru condamnări morale şi juridice.
Iar întrebarea care zguduie: care prost de român aflat în diaspora va muri pentru hoţii de la Bucureşti și de la Bruxelles? Nu e o invocaţie la ură — e o furie lucidă.
Oameni care trimit bani acasă, plătesc contribuţii, îşi cresc copiii departe de prăduitorii politici sunt ameninţaţi cu închisoarea pentru decizii geopolitice şi economice peste capul lor. Statul le cere sacrificii fără să le ofere garanţii, transparenţă sau măcar un minim de respect procedural.
Consecinţele sunt practice şi barbare: cine notifici, cum, când? Cum verifici identitatea în diaspora? Ce se întâmplă cu cetăţenii cu domiciliu stabil în străinătate, care au contracte, copii, obligaţii fiscale în alte ţări?
Răspunsul guvernanţilor e laconic: „e o obligaţie legală”. Tradus: „întoarce‑te sau mori încet sub presiunea birocratică şi penală”.
Concluzie tăioasă: proiectul ăsta nu e despre apărare — e despre disciplinare socială. În loc să întărească legătura între stat şi cetăţean, guvernul construieşte mecanisme coercitive care fragilizează şi mai mult încrederea.
Dacă România vrea loialitate reală, nu are nevoie de ultimatumuri şi de ameninţări cu puşcăria pentru oamenii care au fugit de hoţie ca să supravieţuiască. Tranziţia e simplă: ori îi tratezi cu respect, ori îi transformi în carne de tun pentru ambiţii politice.
După ce am văzut cum diaspora română este amenințată cu închisoarea pentru a se supune obedienței față de hoții de la București și Bruxelles, realitatea economică a țării nu este cu nimic mai blândă.
Dacă în Capitolul III am expus cum cetățenii sunt sacrificați pe altarul obedienței și al ipocriziei, în Capitolul IV intrăm în detaliile “războiului mincinoșilor”: cum politicienii, prin manipularea cifrelor și cosmetizarea fantasmagorică a PIB-ului, au băgat România în faliment și au transformat resursele reale ale statului într-o păpușă de sacrificiu pentru interese politice și economice străine.
Capitolul IV – „Războiul mincinoșilor și fantasmagoria PIB-ului”.
România continuă să fie jucată în cortina fumului politic de doi maeștri ai ipocriziei: Marcel Ciolacu și Ilie Bolojan.
Într-un dans grotesc al declarațiilor, fostul premier Ciolacu a încercat să ne convingă că războiul din Ucraina ar fi costat România între 2 și 3% din PIB, în timp ce actualul premier Bolojan, cu calm birocratic, a coborât cifra la 0,2%, citând datele Consiliului Fiscal și ale președintelui său, Daniel Dăianu.
Adevărul este însă mai crud decât ambele versiuni: România nu a pierdut 3% din PIB, ci a fost târâtă, prin decizii politice și propagandă, într-un război economic și ideologic în care cetățeanul de rând a fost singurul adevărat pierzător.
„Războiul mincinoșilor și rapandulelor” nu se limitează la sumele raportate Bruxelles-ului. Ciolacu și Bolojan au împins România pe o pantă descendentă, construind narațiuni selective pentru a justifica îndatorarea excesivă a statului și a cosmetiza falimentul prin cifre măsluite.
Într-o țară în care datoria publică a urcat de la 37% la peste 50% din PIB, a te juca cu cifrele și a exagera sau a minimaliza costurile reale pentru populație nu este doar o crimă economică, ci o batjocură la adresa fiecărui contribuabil.
Problema centrală nu este doar cine spune adevărul, ci cum se raportează adevărul. PIB-ul – cifra sacrosanctă folosită în discursurile politicienilor – nu este decât o fantasmagorie, un instrument de cosmetizare a realității.
PIB-ul, măsurat de INS, reprezintă producția totală a economiei, dar nu reflectă sumele reale disponibile la bugetul consolidat al statului, care este de aproximativ trei ori mai mic.
Practic, când Ciolacu vorbește de 2-3% din PIB, realitatea este că România a transferat către Ucraina un procent mult mai semnificativ din resursele efective, din bugetul consolidat – resurse care reprezintă adevăratele limite ale statului român.
Acesta este motivul pentru care politicienii preferă să raporteze sumele la PIB: o cifră mărită, teoretică, face ca transferurile să pară „neglijabile” pentru populație.
În realitate, 1,5 miliarde de euro către Ucraina, raportate la bugetul consolidat, ar fi echivalentul unei lovituri serioase pentru finanțele țării, nu o „fantasmă de 0,2%” cum prezintă Bolojan.
Este o manipulare deliberată: PIB-ul maschează falimentul ascuns, iar cetățeanul de rând este lăsat să creadă că sacrificiile financiare sunt minore, când, de fapt, resursele reale au fost subțiate semnificativ.
România, prin aceste manevre, devine scena unui spectacol macabru: politicienii jonglează cu cifre abstracte, iar poporul suportă efectele reale ale războaielor și ale datoriei publice.
Războiul din Ucraina devine astfel un pretext pentru a justifica împrumuturi, creșteri de datorie și propaganda pro-europeană, în timp ce românii sunt împinși, subtil, spre austeritate, taxe crescute și reducerea cheltuielilor publice vitale.
În concluzie, între Ciolacu și Bolojan nu este doar o dispută de cifre, ci o demonstrație a modului în care clasa politică transformă statisticile în armă de manipulare.
PIB-ul devine o iluzie, bugetul consolidat real o realitate ascunsă, iar românul de rând, fie el în țară sau în diaspora, este cel care plătește cu adevărat factura: bani, libertate și viitor economic.
Capitolul V – Iată cine critică: rapandulele României!
Iată cine critică: o rapandulă politică, Marcel Ciolacu, se ridică împotriva alteia, Ilie Bolojan, pe tema deficitului bugetar și a „neperformanței” guvernamentale.
Fostul premier, candidat pentru șefia CJ Buzău, se plânge că, după patru luni, tot i se aruncă în cap „mizeria” deficitelor și a blocajelor economice.
„M-am cam săturat, după 4 luni, de toată mizeria care mi s-a pus în cap și am de gând să explic și să arăt neperformanța unde se află în acest moment și lipsa de viziune economică care a transformat dintr-o problemă de deficit într-o criză economică.
Noi avem o mare problemă la Guvernul României: un deficit de empatie care, dacă nu se oprește, va duce la o criză socială”, a declarat Ciolacu.
Iată cine critică: aceeași rapandulă care, alături de camarazii săi politici, a condus România printr-o perioadă de îndatorare masivă și faliment latent.
Într-un spectacol grotesc, Ciolacu arată cu degetul către Bolojan pentru blocarea salariilor, pensiilor și investițiilor, uitând că propriul său mandat a lăsat țara cu datorii uriașe și finanțe publice în derivă.
„Nu vorbim despre nicio reformă a statului, ci de niște concedieri colective. Avem blocate salariile, pensiile. Avem blocate investițiile; cineva le analizează care sunt bune, care rele. Este același deficit ca pe timpul meu, nicio îndreptare prin creșterea TVA-ului”, spune el.
Iată cine critică: o rapandulă care ar trebui să fie responsabilă, dar se complimentează singură prin atacarea alteia.
România plătește pentru aceste jocuri: sprijinul acordat Ucrainei, deficitul bugetar și cheltuielile publice sunt cosmetizate. Politicienii preferă să vorbească despre PIB – o cifră fantasmagorică – și nu despre bugetul consolidat, de trei ori mai mic, astfel încât sumele transferate par „modeste”, iar populația rămâne păcălită.
Iată cine critică: Ciolacu, rapandula care a condus statul, denunță neputința și ipocrizia altei rapandule. În realitate, ambele părți sunt vinovate de faliment și incompetență, dar se acuză reciproc pentru a salva aparențele.
România rămâne prinsă într-un circ politic de rapandule, unde țara plătește factura, iar electoratul asistă la spectacolul grotesc al propriilor „reprezentanți”.
Iată cine critică: rapandulele care vorbesc mult și fac nimic. Și totuși, ele se consideră apărătorii economiei naționale.
Concluzii – România, paradisul rapandulelor și al ipocriziei.
Privind întreaga succesiune de evenimente, de la Curtea Constituțională, bordelul de lux al Executivului, până la războaiele mincinoșilor Ciolacu și Bolojan, România rămâne captivă într-un ciclu infernal de impostură și trădare națională.
Cine plătește nota de plată? Prostul de român, fie el acasă sau în diaspora, obligat prin lege să moară pentru hoții de la București și Bruxelles. Iar cei care ar trebui să vegheze la legalitate, transparență și responsabilitate – judecători, miniștri, premieri – dau lecții de ipocrizie și prefăcătorie.
CCR, ca un gardian corupt al propriilor privilegii, a arătat că în România „statul de drept” e doar un slogan de carton.
Judecătorii pasivi sau complice, precum Valer Dorneanu sau Toni Greblă, și-au transformat mandatul într-o rețea de favoruri reciproce și compromisuri cu Executivul, ignorând interesul public.
În fața lor, românul simplu e doar o cifră statistică, iar legile devin instrumente pentru protejarea averilor și pensiilor speciale ale elitei politice.
Mai departe, războiul mincinoșilor Ciolacu și Bolojan a transformat România într-un stat al deficitului și al fantasmagoriilor economice.
PIB-ul, prezentat ca mare realizare, nu e decât o iluzie statistico-politică: adevăratul barometru al sărăciei și al lipsei de resurse este bugetul consolidat, de trei ori mai mic decât cifrele propagandistice.
Această mascaradă permite politicienilor să transfere bani către Ucraina și să pretindă că „au respectat limitele deficitului”, în timp ce românul de rând rămâne cu buzunarele goale și cu pensii și salarii blocate.
Și, ca să încheiem cu apogeul ipocriziei, Ciolacu atacă acum pe Bolojan, criticând exact ceea ce el însuși a făcut anterior.
Două rapandule, două fantome ale neputinței, criticându-se reciproc pentru deficiențele pe care le-au produs amândoi.
Iată cine critică: niște oameni care, în loc să guverneze responsabil, au transformat funcțiile publice în tribune de egoism și interese personale, iar românul plătește nota de plată.
România a devenit teatrul grotesc al unei politici conduse de rapandule și lichele, în care poporul plătește factura și elitele se înfruptă nestingherit. Curtea Constituțională, „bordelul de lux al Executivului”, s-a dovedit a fi nu gardian al legii, ci instrument de protecție pentru politicieni, consolidând complicități și facilitând interese private.
În același timp, românii din diaspora sunt amenințați cu închisoarea pentru că refuză să moară pentru hoții de la București și Bruxelles, sub pretextul unei datorii constituționale transformate într-un abuz legal.
Pe front economic, războiul mincinoșilor și rapandulelor – Ciolacu și Bolojan – a transformat cifrele în fantasmagorii.
PIB-ul prezentat public nu reprezintă realitatea, ci o iluzie menită să ascundă adevărul: bugetul consolidat al statului, de trei ori mai mic, arată falimentul structural și haosul financiar în care este țara.
Sumele transferate Ucrainei, raportate la PIB, par „modeste”, dar, raportate la bugetul real, România a dat mult mai mult decât lasă să se înțeleagă, sacrificând cetățenii pentru aparențe și scoruri politice.
Iar în fruntea circ-ului politic, rapandulele se atacă reciproc: Ciolacu critică neputința lui Bolojan, uitând propriul mandat plin de datorii și incapacitate de reformă.
Iată cine critică – rapandulele care au adus țara în pragul dezastrului și se mai și arată cu degetul unul la altul. Poporul român, în schimb, rămâne spectator, prins între măști, minciuni și promisiuni deșarte, plătind pentru incompetența și ipocrizia celor care ar fi trebuit să protejeze statul.
În concluzie, România nu mai este condusă, ci manipulată: de politicieni, de rapandule și de instituții complice, toate construind o realitate paralelă în care oamenii cinstiți pierd, iar cei care trag sforile câștigă.
Iar lecția este clară: cine crede în poveștile lor, cine dă crezare cifrelor cosmetizate și promisiunilor de fațadă, este condamnat să fie victima propriei naivități. România a devenit cimitirul performanței și paradisul rapandulelor.
România este astăzi colonie internă a propriei clase politice, un cimitir pentru elitele autentice și un teren de joacă pentru lichele și impostori.
Oricine își închipuie că „statul” sau „instituțiile” îl protejează trăiește într-o iluzie periculoasă.
Singura certitudine e că prostul de român plătește, moare sau se resemnează, iar hoții prosperă.
Nimeni nu scapă de această realitate crudă, decât prin conștientizarea adevărului și condamnarea fără menajamente a celor care au transformat România într-o uriașă farsă națională.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
https://www.stiripesurse.ro/kelemen-hunor-guvern-proiect-informal-ccr-pensii-magistrati_3825076
