2025. Ticăloșiile Uniunii Europene. Uniunea Europeană și autostrăzile furate!
Partea I – Măgăria principală: „Nu pierdem bani”, mint politicienii români, dar, în realitate, ne-am vândut autostrăzile pe datorie, spune poporul român.
România anului 2025 trăiește, cu un calm criminal, una dintre cele mai mari înșelătorii economice din ultimele decenii. Se petrece sub ochii noștri, fără revolte, fără demisii, fără anchete.
Este o fraudă cu zâmbetul pe buze, rostită pe un ton blând, tehnocrat, de oameni cu gulere albe și vocabular spălat: „Nu pierdem bani”, spun ei, de la tribune, de la ministere, de pe ecrane.
Dar realitatea e alta. Am pierdut miliarde. Și ce e mai grav: am pierdut o șansă istorică de a reconecta Moldova la restul țării, de a o scoate din sărăcie, din izolare și din umilință.
Nu e vorba despre „neconcordanțe”, ci despre trădare cu premeditare. Iar ceea ce vedem azi este doar primul val al unei serii lungi de înfrângeri naționale deliberate.
Când Comisia Europeană a anunțat că mai multe tronsoane esențiale din Autostrada A7 (Ploiești–Focșani) și A8 (Târgu Mureș–Târgu Neamț) nu vor mai fi finanțate prin PNRR, guvernanții s-au grăbit să calmeze spiritele.
Un fel de PR cu iz de sedativ: „Stai liniștit, române, nu e nicio problemă. Continuăm proiectele din alte surse.”
Alte surse? Adică ce? Programul Transporturi 2021–2027, cu finanțări condiționate, proceduri greoaie și cofinanțare obligatorie?
Bugetul național, în care nu mai încape niciun ac de la cât e burdușit cu împrumuturi, dobânzi și găuri mascate? Sau poate, mai absurd, din credite BEI, adică bani împrumutați pentru a înlocui bani gratuiți?
Adevărul este brutal: România a pierdut bani nerambursabili – adică gratis – în valoare de 6,2 miliarde de lei. Pierduți pentru totdeauna. Fonduri oferite prin PNRR exact pentru dezvoltare accelerată, exact pentru infrastructura lipsă, exact pentru a recupera decalajele. Nu vom mai vedea acei bani. Niciodată.
Iar în loc să spună răspicat: „Da, am greșit. Da, am pierdut bani esențiali. Da, trebuie trași la răspundere cei implicați”, guvernul României și-a îmbrăcat costumul de clovn și a început să joace teatru de marionete: „Nu e nicio problemă, vom continua lucrările!”
Cu ce bani, măi mincinoșilor? Cu ce infrastructură instituțională? Cu ce capacitate administrativă? Cu ce curaj, când voi tremurați în fața Bruxelles-ului și vă căciuliți în fața oricărei corecții financiare ca niște bieți vătafi la curtea comisarilor?
Ba mai mult, s-a lansat legenda tehnică, o mică scamatorie semantică pentru a disimula dezastrul: cică nu s-au respectat regulile de publicare a eratelor în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Atât. O omisiune. Un detaliu. O neglijență birocratică.
Să fim serioși. În documentele oficiale apărute în presă, în baza OUG 70/2022, se vorbește clar despre: „nereguli grave apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene”.
Nu e vorba doar de erate nepublicate. E vorba de: licitații netransparente, favorizarea unor firme, posibilă dublă finanțare, încălcarea flagrantă a regulamentelor europene.
Este fraudă sau complicitate, nu „inadecvare la platformă”. Nu mai merge cu limbaj de PR ieftin. Aici e vorba de bani publici, de interese strategice și de o întreagă regiune lăsată, din nou, în beznă.
Și ca în orice crimă economică perfectă, vinovații sunt mulți, dar nu e tras la răspundere niciunul. Sorin Grindeanu, eternul „ministru al civilizației rutiere”, e bine-mersi, își scrie CV-ul politic pentru următorul guvern.
Marcel Boloș, care a trecut prin Fonduri Europene și Finanțe, s-a evaporat din cadru, deși multe licitații au fost avizate sub mandatul lui.
Dragoș Pîslaru, tehnocratul de serviciu, anunță pierderea fondurilor cu o detașare sinistră, ca și cum ar prezenta buletinul meteo.
Ciucă și Câciu, autorii bugetelor mincinoase și ai strategiilor „pentru redresare”, tăceau mâlc. Bolojan, adus să stingă focul, era prezentat drept salvator – de parcă el ar fi fost la butoane când s-a născut haosul.
Toți spală pe mâini. Toți se ascund. Toți invocă tehnicalități. Și nimeni nu plătește.
Presa? Păzește liniștea. Nu întreabă cine e responsabil, nu cere demisii, nu investighează. În schimb, publică declarații din partea unor ONG-uri, citează niște postări PMP și amestecă totul cu opinii că „poate, dacă ne mobilizăm, totul va fi bine”.
Dar presa nu îți spune: care sunt loturile afectate, cât s-a plătit deja, dacă există penalități din partea UE, dacă se investighează ceva concret.
Și în tot acest peisaj de tăcere criminală, apare un singur nume de firmă, ca o picătură de realitate: UMB – Umbrărescu, eternul campion al contractelor de infrastructură.
Apare că „a pierdut un lot”. Dar nimeni nu întreabă: A fost UMB parte din nereguli? A fost favorizată în licitații? A avut acces la documentații dinainte? Se verifică ceva legat de această firmă?
Nu. Pentru că UMB e „sfântul drumurilor”, protejat de toate guvernele. Și când apare în scandal, e doar pentru decor.
Adevărul e că ne-au furat banii și au dat vina pe birocrație. Ne-au scos autostrăzile din PNRR și ne-au zis că „se vor face altfel”. Ne-au insultat inteligența și ne-au jefuit viitorul.
Și pentru că românii sunt obișnuiți să accepte orice, iată cum sună azi traducerea corectă a acestor minciuni:
„Sumele deja investite nu vor fi rambursate.”
Traducere: Le-am plătit noi, din banii voștri. UE nu mai dă niciun euro.
„Proiectele vor continua cu fonduri alternative.”
Traducere: Dacă se poate. Dacă primim aprobări. Dacă ne mai împrumutăm. Dacă nu, rămâne așa.
„Nu vorbim de lipsă de progres fizic, ci de probleme de conformitate.”
Traducere: Nu ne-au prins că am stat degeaba. Ne-au prins că am furat.
Aceasta este prima mare măgărie. Pierderea banilor PNRR este o crimă împotriva unei regiuni, a unei națiuni și a unei generații. Și, în cel mai profund sens, este și un test: vom înghiți din nou minciuna, sau vom începe să vorbim despre trădare?
Partea a II-a – UE mimează corectitudinea, dar sabotează dezvoltarea României. Planul perfid: promisiuni mari, bani retrași, vină pasată la fraieri.
Cazul autostrăzilor A7 și A8 nu este doar un eșec birocratic, ci parte a unei strategii europene perfide: UE face promisiuni mari, anunță fonduri spectaculoase, dar când vine momentul să livreze, le retrage pe motiv de „nereguli”. Iar vina se pasează invariabil statului național – „fraierul” de serviciu.
Comisia Europeană are o strategie bine pusă la punct: să pretindă că oferă sprijin, dar în realitate să mențină țările din est în poziții de vasalitate economică.
România a fost încurajată să semneze un Plan Național de Redresare și Reziliență, din care o bună parte a fost iluzorie încă din prima zi.
„Jaloane imposibile”, „termene nerealiste”, „reforme structurale fără instrumente” – acestea nu au fost greșeli, ci capcane.
Când România a început să implementeze proiectele, Comisia a început „reevaluările”. S-au trimis echipe de audit care, în loc să sprijine implementarea, au căutat nod în papură.
Ba că lipsește o virgulă într-un contract, ba că nu s-a publicat erata în timp util, ba că un aviz nu a fost semnat electronic. Ridicol? Deloc. Meticulos. Și deliberat.
Între timp, statele „cu greutate” din UE primesc derogări sau negociază. Germania își subvenționează industria fără sancțiuni. Franța amână jaloane fiscale. Polonia primește banii după negocieri politice.
România? E sancționată pentru „nereguli în sistemul de control”. Adică pentru că n-a fost suficient de obedientă.
Este o formă mascată de subdezvoltare impusă: îți promit bani ca să te lași pe tânjală, să-ți compromiți bugetul național, să renunți la investiții proprii. Iar apoi, când ai devenit dependent de acești bani, ți-i retrag pe motiv de „incompatibilitate procedurală”.
În culisele acestor decizii, regăsim și influențele marilor grupuri de lobby. Companiile străine care au interes să nu existe o infrastructură coerentă în Est, pentru că ar diminua monopolurile logistice din Vest.
Sau structuri internaționale care vor menținerea unei piețe de consum captivă, lipsită de autonomie energetică și logistică.
Și mai grav este că întreaga clasă politică românească joacă acest teatru ca partener obedient. Miniștrii pozează în negociatori, dar în realitate semnează ce li se pune pe masă.
Premierii se laudă cu „reforme istorice”, dar în spate realitatea este: concedieri, amânări, datorii. Parlamentarii tac. Iar președintele – indiferent cum îl cheamă – nu suflă niciun cuvânt despre interesul național.
În mod paradoxal, exact acolo unde România avea cel mai mult nevoie de sprijin european – în reconectarea regiunii Moldova la infrastructura națională – exact acolo UE „găsește nereguli”. Exact acolo se impun blocaje. Exact acolo se pierd bani.
A fost întâmplător? Sau parte dintr-o strategie? Căci prea des, prea repetitiv, prea matematic se întâmplă aceste blocaje în zonele cele mai vulnerabile.
Autostrăzile Moldovei nu sunt doar un caz de fraudă națională. Sunt și o piesă din puzzle-ul unui mecanism mai amplu de ținere în subdezvoltare a unei regiuni întregi.
Un mecanism care mimează progresul, dar impune stagnarea. Care oferă granturi, dar sabotează implementarea. Și care lasă, mereu, vina în curtea poporului român.
Așa arată, în 2025, parteneriatul româno-european în infrastructură: o promisiune neonorată și o culpă aruncată pe umerii celor care nici măcar nu mai întreabă „de ce?”.
Partea a III-a – „Au fost nereguli”, dar care? Cine le-a comis? Când? Marea mușamalizare. Vinovații invizibili ai unei fraude de stat.
Formula „au fost nereguli” a devenit mantra oficială a celor care au gestionat și sabotat în același timp dezvoltarea României. O expresie sterilă, vagă, ambiguă, care sună a avertisment, dar nu deranjează pe nimeni.
Este forma perfectă de a ascunde o fraudă: o recunoști parțial, fără detalii, fără nume, fără date.
Ce nereguli? Care contracte? Care firme? Ce instituții au fost implicate? Ce a făcut Curtea de Conturi? Ce a investigat Departamentul pentru Lupta Antifrauda (DLAF)? Ce a spus Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF)?
Nimeni nu oferă răspunsuri clare. Totul se rezumă la această ceață deliberată: „au fost probleme de conformitate”, „erori administrative”, „proceduri incorecte”, „reguli neînțelese”.
În realitate, mușamalizarea e totală. Ministerul Transporturilor a livrat documentații incomplete. CNAIR a aprobat licitații fără verificări riguroase.
Companiile favorite ale sistemului au fost selectate fără competiție reală. Criteriile de atribuire au fost schimbate pe parcurs. Proiecte întregi au fost decupate și relocate doar pentru a mulțumi clienții politici.
Și totuși, niciun dosar penal deschis. Nicio urmărire. Niciun nume rostit în plenul Parlamentului. Nicio comisie de anchetă. Nimeni nu are interes să descopere adevărul. Pentru că toți sunt în combinație.
De la funcționarul care a ștampilat un dosar incomplet până la comisarul european care a semnat în cunoștință de cauză documentele de finanțare.
Este aceeași rețetă aplicată și în cazul altor eșecuri structurale: invocarea unei greșeli tehnice, urmată de tăcere generală și repliere strategică. Dar în cazul autostrăzilor, impactul este uriaș.
Nu vorbim doar despre pierderea unor fonduri. Vorbim despre sabotarea deliberată a unei regiuni.
Cine beneficiază? Firmele de consultanță care vor încasa noi contracte pentru „revizuirea” proiectelor. Băncile care vor finanța lucrările abandonate cu împrumuturi garantate de stat.
Companiile de infrastructură din Vest care vor relua lucrările pe costuri triple. Și, evident, baronii locali care vor jongla cu exproprierile și subcontractările.
România este furată metodic, cu semnătură, cu parafă și cu protecție. Iar poporul, prost informat, manipulat și obosit, acceptă această tăcere ca pe un destin. Ca pe o fatalitate.
Aceasta este marea mușamalizare: neregulile există, dar nu au autor. Frauda este evidentă, dar nu are făptași. Crima economică este în curs, dar nu are anchetatori.
Și, în final, nota de plată vine tot la noi.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
