2025. Ucraina, un teritoriu artificial rezultat din manipulare politică, falsificare istorică și presiune militară.
Ucraina, un teritoriu artificial, rezultat din manipulare politică, falsificare istorică și presiune militară. Adevărul istoric, și nu al lui Zelenski, despre Ucraina.
Capitolul I – „Ucraina”: Ținutul românesc de la margine (1736–1791).
Războiul ruso-germano-turc din 1736–1739 a schimbat pentru totdeauna configurația geopolitică a teritoriilor românești de la nordul Mării Negre.
Încheiat în defavoarea otomanilor, conflictul a fost urmat, în 1740, de semnarea Tratatului de la Istambul, cunoscut sub denumirea oficială de „Statutul pentru stabilirea de catre Rusia a granitei Rusiei si Turciei si a granitei Moldovei pe Bug”.
Rusia, profitând de slăbiciunea Imperiului Otoman, și-a extins granițele prin anexarea unui teritoriu de „la Margine” (în rusa „u Craina”) de 44.500 km², care se întindea de la sud de Kiev până la Marea Neagră, între cursurile inferioare ale Bugului și Niprului.
Artizanii acestei politici expansioniste au fost țarina Ana Ivanovna (1730–1740) și favoritul său, generalul Munnich.
Planurile lor depășeau ambițiile lui Petru I cel Mare, vizând întreaga Moldovă până la Carpați, Muntenia, Dobrogea și teritoriile românești dintre Balcani și Dunăre.
Moartea țarinei și succesorii slabi care i-au urmat au lăsat însă proiectele suspendate, până la preluarea puterii de Ecaterina a II-a (1762–1796), care a reluat expansiunea cu o armată rusă ce a ajuns la Bugul inferior în 1764, pregătind viitorul conflict cu Poarta Otomană (1768–1774).
Inventarierea teritoriului „u Craina” arăta clar că între Bug și Nistru nu existau „supuși” ruși, iar populația vorbea „doar românește”, după cum raporta agentul Andrei Konstantinov în 1766.
Principala cetate, Ozu sau Oceakov, ridicată în 1587 de domnul Moldovei Petru Schiopu, era locuită aproape exclusiv de români, cu minorități de tătari, greci sau turci. Surse străine, precum Daniel Krwonn sau Giovani Botero, o descriau drept un „oraș vlah”, parte integrantă a Țării Moldovei.
În 1769, Ecaterina a II-a a lichidat independența cazacilor și i-a integrat în armata rusă.
Capitanii cazacilor, printre care se regăsesc nume românești clare precum Topa, Scapa, Taranu, Moldovan, Munteanu, Basarab, Procopie sau Bogdan, au jurat credință Rusiei și au primit grade de colonel sau căpitan.
Țarina a organizat regimente „Moldovenesc” și „Muntenesc”, având comandanți români, în paralel cu corpul de voluntari români care însuma aproximativ 12.000 de luptători. Aceștia erau conduși de descendenții lui Dimitrie Cantemir și purtau uniforme românești, drapele cu stema Rusiei și a Moldovei și aveau biserică proprie cu slujbă în limba română.
În 1783, proiectul de „Regat al Daciei” viza gruparea tuturor teritoriilor românești aflate sub suzeranitate otomană, cu arhiducele Constantin propus ca rege.
În același timp, Rusia cucerea Crimeea și înființa „Moldova Nouă” între Bug și Nipru. Zona, redenumită temporar „Noua Serbie”, a devenit teren de colonizare pentru români și aromâni cu atribuții militare.
În 1793, recensămintele arătau că din 67 de sate în regiunea Oceakov, 49 erau pur românești, iar marii proprietari de pământ – Cantacuzino, Rosetti, Catargiu, Sturdza, Badiul – rămăseseră români.
Chiar și după cucerirea Transnistriei, ultima cazacime independentă a fost integrată în armata rusă, sub numele de Corpul Voznesensc (1802).
România istorică pierdea astfel teritorii românești întinse: „Ucraina” propriu-zisă (44.500 km²) și Transnistria (69.000 km²), un total de 113.500 km².
În acești ani, comunitățile românești se aflau în zone de graniță sau „la margine”, refugiindu-se în obsti satesti și păstrându-și tradițiile militare și agricole. Numele de „Vołoskii” („românesc”) din zona pragurilor Niprului păstrează și astăzi această memorie.
Fenomenul cazacilor români, cunoscuți în surse ca „marginenii” sau „ucrainienii”, a început din devastările războaielor cu tătarii, turcii și polonezii, iar structura militară pe „centurii” (sute) condusă de hatmani români a continuat de la Stefan cel Mare până la Danila Apostol (1727–1734).
Acești lideri militari, chiar dacă nu erau domni, au exercitat autoritate locală și au luptat pentru protejarea populației românești, în ciuda presiunilor poloneze și rusești.
Astfel, perioada 1736–1791 marchează consolidarea prezenței românești în zonele de la marginea Moldovei, organizarea militară românească sub suzeranitate rusă și pierderea treptată a autonomiei prin intervențiile țarinei Ana Ivanovna și ale Ecaterinei a II-a.
Teritoriile românești, deși ocupate și colonizate de ruși, au păstrat o structură socială și militară românească, demonstrând rezistența identității și tradițiilor românești în fața expansiunii imperiale.
Capitolul II – Cazacii români între Nistru și Nipru (sec. XVI–XVIII).
Fenomenul cazacilor români, cunoscuți și ca „margineni” sau „ucrainieni”, are rădăcini adânci în secolele XVI–XVIII și reprezintă una dintre cele mai fascinante expresii ale rezistenței populației românești din zonele de graniță ale Țării Moldovei.
Cazacimea s-a format inițial ca răspuns la devastările provocate de invaziile tătare, presiunile turcești și conflictele poloneze, în special spre sfârșitul domniei lui Ștefan cel Mare (1457–1504).
În 1574, Cancelaria polonă informa pe Maximilian II de Habsburg că acești cazaci „nu sunt numai din ținuturile noastre, ci și din cele ale Moscovei, Valahiei și din țările voastre”, adică erau români fugari din toate provinciile românești, inclusiv Transilvania.
Fenomenul se extindea și dincolo de Nipru, între Don și Nipru, unde colonizările militare rusești aduceau români și din Moldova. Mare vizir Mehmed Sokoll, în 1574, nota că „s-au unit moldoveni, munteni și moscoviți și au făcut multe pagube musulmanilor noștri”, confirmând prezența românilor în cadrul cazacimii militare.
Cazacii de la pragurile Niprului, numiți de polonezi „cei mai răi dintre moldoveni”, și-au păstrat identitatea și tradițiile militare. Ei se organizau pe „centurii” (sute), conduse de hatmani, echivalenți cu căpitanii români.
Unele obsti ale „marginenilor” au fost integrate temporar în boierimea polonă prin achiziția rangurilor, dar majoritatea au rămas loiale Țării Moldovei.
Prima încercare de unificare a obstilor volohe cazacesti sub un singur hatman a fost făcută de pretendentul la tronul Moldovei în 1563, Dimitrie Wizniovietcki, nepot al lui Ștefan cel Mare.
Deși a fost învins, românii au continuat să își desemneze lideri locali, iar nume precum Ion Voda cel Cumplit (1572–1574) și Ioan Nicoara Potcoava (Cretul) au devenit simboluri ale autorității românești între Nistru și Nipru.
Hatmanii români s-au succedat timp de un veac și jumătate, de la Ion Voda cel Cumplit până la Danila Apostol (1727–1734). Ei au luptat împotriva polonezilor, suedezilor și rușilor, participând la bătălii majore precum Liov, Zborov (1649), Beresztecko (1651), Leahovici (1706) și Poltava (1709), demonstrând capacitate militară remarcabilă și continuitate a tradiției românești.
Bogdan Hmelnitcki (1648–1654), de origine poloneză, a întrerupt temporar succesiunea hatmanilor români, dar adjunctii săi – Toader Loboda, Martin Puscariu, Ioan Burla, Pavel Apostol și Dumitrascu Raicea – erau români și au continuat lupta pentru comunitățile românești.
Sub Hmelnitcki, Regimentul de elită „Slobodean” („al Libertății”) era comandat de generali români, iar diplomații folosiți în tratative cu Rusia erau români autentici, confirmând influența puternică a românilor în conducerea militară și diplomatică a cazacimii.
La sfârșitul secolului XVII, după Gheorghe Duca, hatmanii români – Stefan Movila, Dimitrie Cantacuzino și Ene Draghinici – au continuat tradiția de apărare a populației românești între Nistru și Nipru.
Cazacii români erau considerați „urmașii dacilor” și apreciati pentru virtuțile lor militare, iar veteranii transnistreni erau poziționați strategic în centrul liniilor de foc în bătăliile epocii.
Ultimul mare hatman român, Danila Apostol, comandantul regimentului de la Mirgorod, a fost descris de contemporani ca „Apostol, de obârșie valahă, barbat din tata merituos în armată, ostaș bun, din toți polcovnicii cel mai vechi, cel mai bătrân nobil, câștigând cinstirea și dragostea tuturor regimentelor”.
Succesiunea sa, fiul Petre și celălalt fiu Pavel, a continuat integrarea românilor în armata rusă, dar menținând identitatea și tradițiile românești.
Astfel, între secolele XVI și XVIII, cazacii români au reprezentat o structură militară autonomă, cu lideri români autentici, loiali Țării Moldovei, care au păstrat și transmis tradițiile militare și identitatea românească într-un teritoriu disputat între Polonia, Rusia și Imperiul Otoman.
Rolul lor strategic a fost esențial în apărarea granițelor Moldovei, în organizarea și menținerea comunităților românești în zonele de margine și în consolidarea prezenței românești în „Ucraina” istorică.
Capitolul III – Basarabia și „Ucraina Mare”: Răpirea teritoriilor românești (1791–1918)
Sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX marchează o perioadă de restructurare teritorială brutală pentru românii din spațiul extracarpatic.
După cucerirea Transnistriei și a teritoriilor dintre Bug și Nistru, Rusia, sub Ecaterina a II-a și mai târziu Alexandru I, a început să-și consolideze controlul asupra Moldovei și Munteniei, folosind atât metode militare, cât și administrative.
În 1791, Rusia ajunge la Nistru și stabilește controlul asupra regiunii, creând premisele pentru colonizarea zonei cu români, aromâni și coloniști ruși dincolo de Nipru.
Armata rusă integrează voluntarii români din Transnistria într-un corp militar organizat, cu drepturi și statut propriu, păstrând elementele de identitate românească, precum biserica și serviciile în limba română.
Această structură a fost un precursor al „Moldovei Noi”, un proiect administrativ-rusesc care visa controlul și centralizarea teritoriilor românești sub autoritatea imperială.
Răpirea efectivă a Basarabiei are loc în 1812, prin Tratatul de la București, în urma manevrelor diplomatice și a spionajului european, condus de Manuc Bey.
Inițial, Rusia stabilește un regim administrativ liberal, cu autonomie și respectarea tradițiilor locale, dar aceasta durează doar până în 1828, când Nicolae I suprimă autonomia și instituțiile românești, impunând limba și structurile rusești.
Rusia nu se limitează la Basarabia. Planul Prozorovski (1810) viziona cucerirea etapizată a Moldovei și Munteniei, transformarea acestora în gubernii în cadrul unei Federații ruso-slave și crearea unor „euroregiuni” care să includă Regatul Daciei, Regatul Bulgariei, Regatul Ungariei, Regatul Sirbo-Croato-Sloven și un Regat al Greciei. Acest proiect a fost stopat de Revoluția de la 1848 și de acțiunile serviciilor germane și austriece.
În același timp, prin manipulări și proiecte culturale, germanii și austro-ungarii încearcă să creeze „poporul rutean” în Galitia, care să includă români, ruși, polonezi și alți locuitori.
Această invenție doctrinară se consolidează prin asociații ca „Provita” și „Hromada” și prin falsificarea istoriei de către Mihail Hrusevski, care înlocuiește termenul „rutean” cu „ucrainean”.
În contextul Primului Război Mondial, Germania și Austro-Ungaria susțin secesiunea teritoriilor românești de Rusia, promițând autonomie și includerea teritoriilor românești în „Ucraina Mare”.
În 1917, Revoluția Rusă și abdicarea lui Nicolae II facilitează această reorganizare, iar Hrusevski, sprijinit de Germania și Austro-Ungaria, proclamă autonomia „Ucrainei” în cadrul Imperiului Rus.
Cu toate acestea, reacția sovietică, condusă de Stalin, contestă imediat aceste proclamări și instituie Republica Sovietică Ucraineană în decembrie 1917.
Conflictul dintre forțele germano-austro-ungare și cele sovietice, urmat de războiul civil rus, creează haos, în care românii din fostele teritorii cazacești luptă atât pentru ruși, cât și pentru „albii”, păstrând tradițiile și identitatea românească.
Astfel, între 1791 și 1918, teritoriile românești dintre Nistru și Nipru, Transnistria și Basarabia sunt transformate prin manevre diplomatice, ocupări militare și proiecte culturale în „Basarabia” și „Ucraina Mare”, pierderea lor fiind rezultatul unei combinații de forță militară, politică și falsificare istorică.
Acesteia aveau să-i atașeze și alte teritorii românești, dar și teritorii rusești în partea de răsărit, făcând ca lucrurile să fie aproape imposibil de descalcit astăzi.
Capitolul IV – Interbelicul și consolidarea falsului „ucrainean” (1918–1944).
Perioada interbelică marchează un moment de consolidare administrativă și culturală a „Ucrainiei” inventate, printr-un proces sistematic de falsificare a istoriei și de reorganizare teritorială a spațiului românesc extracarpatic.
După destrămarea Imperiului Austro-Ungar și finalul Primului Război Mondial, Germania și Austro-Ungaria susțin, încă din 1918, secesiunea teritoriilor românești de Rusia, cu scopul de a crea un „stat tampon” controlat de puterile centrale.
La 29 noiembrie 1918, la Kiev, se proclamă RSS Ucraineană, iar bolșevicii preiau rapid controlul asupra structurilor administrative.
În paralel, germanii și austro-ungarii sprijină ideea „Ucraina Mare”, promițând teritorii românești precum Transcarpatia, Bucovina, Galitia și chiar Basarabia.
Aceasta a constituit începutul unei politici sistematice de înlocuire a identității românești prin „ucraineanizare”.
Pe plan cultural și educațional, se desfășoară o campanie amplă de „ucraineanizare” a limbii, istoriei și geografiei.
Manualele școlare, hărțile și documentele administrative elimină complet mențiunile românești, promovând noțiuni precum „rutean” și „ucraineni”, iar numele localităților românești sunt slavizate sau modificate.
În centrele universitare de la Liov și Kiev, organizații precum „Hromada” și asociația „Provita” primesc sprijin oficial pentru a forma elite intelectuale loiale „noii națiuni”.
Politic, autoritățile române interbelice au fost nevoite să gestioneze cu mare precauție aceste presiuni, deoarece Rusia sovietică, Germania și Austro-Ungaria aveau interese directe în menținerea haosului și slăbirea României.
În acest context, Basarabia și Transnistria rămân zone strategice, obiect al negocierilor și al manevrelor diplomatice internaționale, dar și al manipulărilor istorice care justificau anexarea și „ucraineanizarea” lor.
O dimensiune crucială este utilizarea populației locale, mai ales a românilor, în procesele administrative și militare. Autoritățile sovietice recrutează voluntari din rândul fostelor comunități cazacești românești, folosindu-i pentru consolidarea noii structuri statale și reprimarea opoziției.
În paralel, mișcările de rezistență românească, inclusiv elementele din fostele regimente transnistrene, încearcă să păstreze tradițiile și identitatea românească, dar sunt marginalizate și persecutate.
În perioada 1939–1944, ocupațiile succesive ale URSS și Germaniei naziste intensifică acest proces. URSS consolidează „Republica Sovietică Socialistă Ucraineană” prin integrarea forțată a teritoriilor românești și prin deportări masive ale populației românești.
Germania nazistă, la rândul său, exploatează tensiunile etnice pentru a controla resursele și a destabiliza regiunea, dar proiectul „Ucraina Mare” continuă să fie promovat în propagandă și în manuale istorice.
Astfel, între 1918 și 1944, se creează structurile care transformă „Ucraina” într-o realitate geopolitică și culturală complet diferită de cea istorică: un teritoriu artificial, rezultat din manipulare politică, falsificare istorică și presiune militară.
Românii, care erau majoritari în anumite regiuni, devin minoritari forțați și supuși unor politici de asimilare, în timp ce denumirile istorice și identitatea culturală sunt alterate sistematic.
Capitolul V – Epoca sovietică și completarea falsului „ucrainean” (1944–1991).
După al Doilea Război Mondial, URSS își consolidează controlul asupra teritoriilor românești extracarpatic, transformând procesul de „ucraineanizare” într-un instrument central de politică internă și externă.
Aceste teritorii, incluzând nordul Bucovinei, Basarabia și Transnistria, devin parte integrantă a Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, iar autoritățile sovietice pun în aplicare o strategie sistematică de schimbare demografică, culturală și administrativă.
1.Deportări și reorganizare etnică:
Între 1944 și 1954, zeci de mii de români sunt deportați în Siberia sau în alte regiuni îndepărtate ale URSS, fie sub acuzația de „element ostil regimului”, fie ca parte a „colonizării etnice”.
Populația rusă și ucraineană este adusă în aceste zone pentru a asigura majoritatea etnică și loialitatea față de sovietici. Orașe și sate românești sunt redenumite, bisericile ortodoxe românești sunt închise sau transformate, iar școlile românești sunt fie desființate, fie obligate să predea exclusiv în limba ucraineană sau rusă.
2.Propagandă și falsificarea istoriei:
Manualele școlare și publicațiile oficiale promovează o versiune a istoriei „Ucrainene” complet falsificată, prezentând românii ca minoritate și „pionieri” ai unei civilizații inexistente.
Se rescriu evenimente istorice precum colonizarea „Noua Serbie” sau „cazacimea românească” între Nistru și Bug, eliminând complet contribuțiile românești.
În centrele universitare de la Kiev, Harkov și Liov, istoria „ucrainenească” devine obligatorie, iar orice încercare de a menționa continuitatea românească este considerată subversivă.
3.Industrializare și urbanizare forțată:
URSS introduce un program masiv de industrializare în zonele ocupate, pentru a lega economic teritoriile de centrul sovietic.
Orașe precum Odessa și Tiraspol devin centre administrative și industriale, în timp ce satele tradiționale românești sunt integrate forțat în sistemul de kolhozuri și sovhozuri.
Această politică servește nu doar scopurilor economice, ci și „ucraineanizării” prin schimbarea rapidă a structurii sociale și etnice.
4.Limba și cultura:
Limba română este interzisă în administrație, justiție și școală, fiind permisă doar „în caz de necesitate”. Instituțiile culturale românești sunt fie închise, fie transformate în centre pentru promovarea limbii ucrainene.
Evenimentele culturale românești sunt reduse, iar istoria românească este prezentată ca „istorie ucraineană premergătoare”.
5.Consecințe demografice și sociale:
Procesul de deportare, rusificare și „ucraineanizare” a produs schimbări dramatice în compoziția populației. Românii, care erau majoritari în anumite regiuni înainte de 1944, devin minoritari.
Comunitățile românești se fragmentează, iar identitatea românească supraviețuiește doar în familii și în comunități izolate, adesea sub riscul persecuției.
6.Legătura cu politica externă sovietică:
Acest proces are și un scop geopolitic: crearea unei „Ucrainii” loiale Moscovei, capabilă să servească drept tampon împotriva României, Poloniei și altor state est-europene. Prin controlul administrativ, militar și cultural, URSS asigură că orice încercare de revenire la identitatea românească este imposibilă.
7.Rezultatul final până în 1991:
Până la destrămarea URSS, „Ucraina” devine o realitate de stat complet separată de istoria românească.
Teritoriile românești extracarpatic sunt integrate în Republica Sovietică Socialistă Ucraineană, cu populație majoritar ucraineanizată sau rusificată.
Orice urmă de românism este minimizată, iar propaganda sovietică promovează ideea unui stat unitar „ucrainian” care ar fi existat „întotdeauna”.
Capitolul VI – Ucraina post-sovietică și continuarea falsului istoric (1991–prezent).
Odată cu destrămarea URSS, în 1991, Ucraina devine stat independent. Însă moștenirea sovietică – rusificarea teritoriilor românești, falsificarea istoriei și modificarea demografică – nu dispare.
Fără intervenția României sau a comunității internaționale pentru corectarea nedreptăților istorice, politica „ucraineanizării” continuă sub forma unui proiect identitar și geopolitic consolidat.
1.Consolidarea statului ucrainean:
Ucraina modernă preia granițele sovietice, inclusiv teritoriile românești extracarpatic: nordul Bucovinei, Maramureșul istoric, Transcarpatia, Basarabia de Nord și Transnistria (sub control efectiv al Rusiei).
În constituția și legislația internă, identitatea românească este marginalizată, iar oficial se promovează conceptul de „popor ucrainean” și „limba ucraineană” ca fundament al statului.
2.Politici culturale și educaționale:
Școlile românești sunt reduse numeric, subfinanțate sau supuse controlului autorităților. Manualele continuă să prezinte istoria „ucraineană” fără referiri semnificative la trecutul românesc al acestor teritorii.
În mediul urban, promovarea limbii ucrainene este intensă, iar româna devine o limbă de familie sau de biserică.
3.Continuarea falsului istoric:
Autoritățile și instituțiile de cercetare, deseori finanțate sau sprijinite de stat, dezvoltă o istorie alternativă în care românii sunt aproape complet eliminați din trecutul „Ucrainianei”.
Evenimentele precum colonizarea românească a Transnistriei sau existența „Noua Serbie” sunt ignorate sau atribuite „strămoșilor ucraineni”. Astfel, narativul istoric sovietic este preluat și consolidat de statul independent.
4.Manipularea geopolitică:
Ucraina independentă continuă să fie un teritoriu tampon între România, Europa Centrală și Rusia.
Politica identitară servește obiectivelor de securitate: menținerea controlului asupra minorităților românești și prevenirea oricărei revendicări teritoriale din partea României.
Relațiile internaționale sunt gestionate astfel încât să legitimeze granițele moștenite din epoca sovietică.
5.Diaspora și românii din Ucraina:
Românii care au supraviețuit procesului de „ucraineanizare” au fost concentrați în comunități izolate, unde menținerea limbii și tradițiilor a fost dificilă.
Organizațiile culturale românești funcționează sub supraveghere, iar activitățile publice sunt adesea limitate. Eforturile de promovare a identității românești sunt afectate de politica centralizată de la Kiev și de presiunile geopolitice externe.
6.Conflictele recente și instrumentarea identitară:
Evenimentele din 2014 și războiul din Donbas au arătat cum statul ucrainean folosește istoria și identitatea ca instrument de mobilizare.
Teritoriile cu populație mixtă sau românească sunt integrate într-un narativ naționalist, prezentând orice opoziție sau referire la trecutul românesc ca „subversivă” sau „pro-rusă”. Astfel, vechiul fals sovietic este adaptat la realitatea geopolitică contemporană.
7.Consecințele pentru românii din regiune:
Identitatea românească este fragmentată, iar accesul la educație și cultură în limba maternă este limitat. Mulți români au emigrat sau și-au abandonat comunitățile tradiționale.
Cei rămași se confruntă cu presiuni politice, economice și culturale, menținându-și tradițiile doar cu dificultate.
8.Concluzie:
Proiectul „Ucraina” contemporană nu este doar o moștenire a URSS, ci și o continuare a strategiei istorice de falsificare și marginalizare a românilor.
Teritoriile românești extracarpatic sunt integrate într-o realitate politică, administrativă și identitară care ignoră complet trecutul românesc.
Din această cauză, „problema Ucrainei” rămâne, și astăzi, aproape imposibil de descalcit, cu efecte vizibile în geopolitica regională, în politica minorităților și în percepția istorică.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
