2026. ASF – fabrica de privilegii: cum a ajuns Nicu Marcu mai bine plătit decât liderii Europei, în timp ce piața se prăbușea.
INTRODUCERE.
Există o formă de ruptură între stat și cetățean care nu mai poate fi cosmetizată prin discursuri sterile despre „reformă” și „responsabilitate”. Este ruptura în care instituțiile create să supravegheze piața ajung să supravegheze, în realitate, doar propriile privilegii. Iar cazul Autorității de Supraveghere Financiară este exemplul aproape didactic al acestui tip de derapaj.
În fruntea acestei instituții, Nicu Marcu a reușit o performanță care nu ține de eficiență administrativă, ci de o arhitectură a avantajelor: un venit anual de peste 340.000 de euro brut, adică mai mult decât șefi de stat precum Emmanuel Macron sau lideri europeni precum Karl Nehammer.
Cu alte cuvinte, într-o instituție aflată sub control parlamentar, un funcționar numit politic ajunge să câștige mai mult decât cei care conduc efectiv state.
Această realitate nu ar fi, în sine, suficientă pentru a genera revoltă publică dacă ar fi dublată de performanță.
Dar mandatul lui Nicu Marcu coincide cu două dintre cele mai grave eșecuri din piața asigurărilor: prăbușirea City Insurance și falimentul Euroins, companie cu milioane de clienți.
În timp ce sistemul ceda, iar costurile erau împinse către consumatori, vârful instituției își majora veniturile și își consolida poziția.
Mai mult, investigațiile de presă au conturat o instituție în care salariile sunt doar vârful icebergului. Sub ele se află o rețea densă de relații politice, conexiuni de familie și trasee profesionale care ridică întrebări legitime despre criteriile reale de selecție.
Nume precum Laura Chițoiu, Cristina Zgonea sau persoane conectate la structuri politice și administrative apar recurent în structura instituției.
Iar atunci când aceste realități sunt aduse în spațiul public, reacția nu este una de clarificare, ci, conform relatărilor din presă, de control intern și presiune asupra celor care semnalează nereguli.
Aceasta nu mai este doar o poveste despre salarii. Este o radiografie a unui sistem în care responsabilitatea pare invers proporțională cu beneficiile.
De aici plecăm.
CAPITOLUL I – Salarii de elită într-o instituție cu rezultate lipsă.
Dacă există un loc în administrația românească unde raportul dintre remunerație și rezultate pare complet desprins de realitate, acela este Autoritatea de Supraveghere Financiară. Aici, salariile nu reflectă performanța, ci mai degrabă un sistem intern de autorecompensare, bine protejat de mecanisme politice.
În centrul acestui sistem se află, din nou, Nicu Marcu, care în 2022 a încasat peste 890.000 de lei net anual. Tradus în limbaj direct: aproape 29.000 de euro brut pe lună. Un nivel care îl plasează peste lideri de state precum Emmanuel Macron sau Alexander Van der Bellen, dar și peste cancelari europeni precum Karl Nehammer.
Diferența esențială este însă alta: acești lideri conduc state, gestionează crize și răspund politic direct în fața cetățenilor. În schimb, ASF este o instituție tehnică, subordonată Parlamentului, cu rol de supraveghere a unor piețe esențiale. Cu toate acestea, remunerația din ASF nu doar că rivalizează cu cea a liderilor politici europeni, ci o depășește constant.
Mai mult, această structură salarială nu este un accident. Ea este rezultatul unor decizii interne. În baza contractului colectiv de muncă, angajații ASF nu primesc 12 salarii pe an, ci 16.
Asta înseamnă patru bonusuri suplimentare instituționalizate. Cu alte cuvinte, într-o economie în care majoritatea angajaților negociază pentru a ține pasul cu inflația, în ASF s-a decis că veniturile trebuie extinse sistematic.
Iar vârful piramidei nu doar că beneficiază de acest mecanism, ci îl amplifică. Venitul lui Nicu Marcu a crescut cu aproximativ 25% într-un singur an, iar ulterior, conform altor investigații, chiar cu peste 30%, depășind ritmul de creștere acordat propriilor angajați. Un detaliu care spune totul despre cum funcționează ierarhia internă: solidaritatea se oprește la nivel declarativ.
Dar poate cea mai relevantă comparație este cea internă. Președintele României a încasat, în același an, de aproape cinci ori mai puțin decât șeful ASF. Nu vorbim despre o discrepanță marginală, ci despre o inversare completă a logicii instituționale. Funcția cu cea mai mare legitimitate democratică ajunge să fie remunerată semnificativ sub una numită politic.
Și nu este vorba doar despre președinte. Întreg Consiliul ASF funcționează în această logică a privilegiului extins. Indemnizațiile anuale pornesc de la peste 400.000 de lei net pentru membrii de bază și urcă spre 700.000–800.000 de lei pentru vicepreședinți.
Nume precum Elena Dascălu, Gabriel Grădinescu sau Cristian Roșu apar constant în declarațiile de avere cu venituri care depășesc cu mult media sectorului public.
Această concentrare de venituri ridică o întrebare simplă, dar esențială: ce anume justifică aceste sume?
Pentru că, în paralel cu această expansiune salarială, piața pe care ASF trebuia să o supravegheze a produs unele dintre cele mai mari eșecuri sistemice din ultimii ani.
Falimentele City Insurance și Euroins nu sunt simple accidente de piață, ci evenimente cu impact direct asupra milioanelor de români care au plătit polițe RCA și s-au trezit, ulterior, în fața unui sistem care nu i-a protejat.
Iar aici apare ruptura: salariile cresc, dar încrederea scade. Veniturile explodează, dar responsabilitatea se diluează. Iar instituția care ar trebui să prevină astfel de crize ajunge să fie analizată tocmai prin prisma lor.
În acest punct, discuția nu mai este doar despre bani. Este despre mecanismul care permite ca performanța să devină opțională, în timp ce recompensele rămân garantate.
Iar acest mecanism nu funcționează în vid. El este susținut de o rețea de numiri, relații și conexiuni care duc direct în zona politică.
CAPITOLUL II – Rețeaua: rude, relații și numiri politice în inima ASF.
Dacă salariile din ASF ridică sprâncene, structura umană a instituției explică de ce acest sistem rezistă fără fisuri majore. Nu vorbim despre o simplă instituție publică, ci despre o rețea în care criteriul profesional coexistă, discret, cu un alt criteriu mult mai eficient: conexiunea.
Investigațiile de presă au arătat în mod repetat că Autoritatea de Supraveghere Financiară este populată nu doar de specialiști, ci și de rude, foști parteneri, apropiați ai unor politicieni sau persoane bine conectate în aparatul de stat. Nu este o excepție izolată, ci o structură care se repetă aproape metodic.
Un prim exemplu este Laura Chițoiu, fostă soție a lui Daniel Chițoiu.
Prezentă în ASF încă de la înființarea instituției, aceasta apare în declarațiile de avere cu multiple surse de venit, inclusiv din companii de stat sau din zona de insolvență.
Nu discutăm aici vinovății juridice, ci o realitate vizibilă: proximitatea față de puterea politică nu pare să fi fost un dezavantaj profesional.
Lista continuă cu Cristina Zgonea, fostă soție a lui Valeriu Zgonea, prezentă în instituție încă din primii ani. Sau cu Mirela Caraman, conectată la zona administrației publice prin familia sa și prin traseul profesional care intersectează funcții din aparatul central.
Un alt exemplu relevant este Ioana Cazacu, fostă soție a liderului PSD Maramureș și fină a lui Victor Ponta. Funcția sa în cadrul ASF nu vine într-un vid, ci într-un context în care relațiile personale și politice par să creeze un ecosistem stabil de influență.
Rețeaua nu se oprește aici. Mirabela Moise este un alt nod interesant: consilier al președintelui ASF și, în același timp, soția șefului Agenției Naționale de Integritate, Florinel Moise.
O suprapunere care ridică întrebări legitime despre separarea instituțională și despre capacitatea reală de control între entități ale statului.
În paralel, apar și conexiuni cu zona serviciilor și a structurilor de forță. George Viorel Voinescu, fost general SRI, ajunge șef de cabinet al președintelui ASF imediat după pensionare. Nu este o simplă mutare profesională, ci o continuitate de influență într-un domeniu extrem de sensibil: supravegherea financiară.
Iar dacă ne uităm la nivelul mai larg al instituției, imaginea devine și mai clară. Familii întregi, precum cea a soților Baciu sau Chetereanu, apar în declarațiile de avere ca beneficiari ai veniturilor din ASF. În același timp, angajați ale căror rude activează în instituții precum Banca Națională sau în ministere cheie completează acest tablou.
Toate aceste exemple nu demonstrează, în sine, ilegalități. Dar conturează un tipar: accesul la ASF pare facilitat de apartenența la o rețea, nu exclusiv de competență. Iar într-o instituție care ar trebui să fie arbitru al pieței, această realitate ridică o problemă structurală.
Pentru că atunci când supraveghetorul este legat prin relații personale de cei care iau decizii politice sau economice, independența devine mai degrabă o formulă birocratică decât o realitate funcțională.
Iar acest tip de rețea nu are doar consecințe administrative. El influențează direct modul în care sunt gestionate crizele, anchetele și chiar semnalele de alarmă venite din interiorul instituției.
CAPITOLUL III – Avertizori reduși la tăcere și mecanisme de control intern.
În orice instituție funcțională, avertizorii de integritate sunt o supapă. Un mecanism prin care erorile, abuzurile sau derapajele pot fi corectate înainte să explodeze în crize publice.
În cazul ASF, din ceea ce a relatat presa, această supapă pare să fi fost tratată nu ca o resursă, ci ca o problemă care trebuie gestionată intern.
Un nume apare constant în aceste episoade: Cristian Muntean. Angajat al instituției și unul dintre cei care au semnalat, inclusiv în fața Parlamentului, disfuncționalități grave din piața asigurărilor.
Acesta a avertizat încă din 2021 că, în lipsa unor măsuri reale de control, două mari companii vor intra în colaps. Ulterior, exact acest scenariu s-a materializat: falimentele City Insurance și Euroins.
Într-o instituție orientată spre performanță, un astfel de avertisment ar fi declanșat o analiză internă serioasă și, probabil, corecții rapide. În ASF, potrivit investigațiilor jurnalistice, reacția a fost diferită: deschiderea unor proceduri disciplinare care i-au vizat chiar pe cei care au semnalat problemele.
Sub conducerea lui Nicu Marcu, a fost constituită o comisie internă care a verificat activitatea angajaților prin căutări în e-mailuri, folosind cuvinte-cheie precum „notă”, „Consiliu” sau „confidențial”. Rezultatul? Zeci de persoane incluse într-o listă de verificare, în încercarea de a identifica sursa informațiilor apărute în presă.
Este important de subliniat: conform relatărilor publice, nu s-a identificat nicio transmitere directă către jurnaliști de pe adresele instituției. Cu toate acestea, procedura a continuat, iar mai mulți angajați au fost audiați în cadrul unei anchete disciplinare.
Semnalul transmis în interiorul instituției este greu de ignorat: problema nu pare să fie conținutul informațiilor apărute în spațiul public, ci faptul că ele au ajuns acolo.
În paralel, roluri-cheie în aceste mecanisme de control au fost ocupate de persoane cu profil aparte. George Viorel Voinescu, fost general SRI, a coordonat zona de securitate și a semnat documente legate de aceste verificări interne.
Prezența unui astfel de profil într-o instituție civilă de reglementare financiară ridică, din nou, întrebări despre tipul de cultură organizațională care se dezvoltă în interior.
Nu vorbim despre o instanță care să stabilească vinovății, ci despre o succesiune de fapte relatate de jurnaliști: avertismente ignorate, crize confirmate ulterior și reacții interne concentrate pe controlul informației.
Iar consecințele nu sunt abstracte. Falimentele din piața RCA au afectat milioane de români, au generat costuri suplimentare și au pus presiune pe întregul sistem. În acest context, tratamentul aplicat celor care au semnalat riscurile capătă o relevanță mult mai mare.
Pentru că o instituție care își descurajează propriile semnale de alarmă nu devine mai stabilă. Devine doar mai opacă.
Iar această opacitate nu se limitează la interior. Ea se regăsește și în relația cu justiția, în modul în care anumite dosare apar, dispar sau se sting fără explicații convingătoare.
CAPITOLUL IV – Dosare, clasări și întrebări fără răspuns: legătura dintre ASF și sistemul de justiție.
Dacă până aici am vorbit despre salarii și rețele, ajungem acum în zona cea mai sensibilă: relația dintre aceste mecanisme și modul în care funcționează justiția atunci când apar suspiciuni.
Pentru că, în mod normal, o instituție aflată în centrul unor eșecuri majore ar trebui să fie urmată de investigații solide, coerente și transparente.
În cazul ASF și al lui Nicu Marcu, tabloul descris de presă este mult mai complicat.
Un episod esențial apare în contextul falimentului Euroins, unde, potrivit relatărilor jurnalistice, a existat un dosar penal în care Nicu Marcu avea calitatea de suspect. Procurorul de caz, Neculai Cârlescu, a sesizat Consiliul Superior al Magistraturii și Inspecția Judiciară, susținând că a fost înlăturat din dosar de către conducerea DNA.
Numele care apare în această ecuație este Marius Voineag, șeful Direcției Naționale Anticorupție.
Conform afirmațiilor procurorului Cârlescu, motivul ar fi fost o relație de apropiere între acesta și Nicu Marcu, relație care ar fi inclus și angajarea, fără concurs, la ASF a unei persoane apropiate de familia șefului DNA. Sunt afirmații grave, relatate în spațiul public, care ar fi trebuit să declanșeze clarificări instituționale ferme.
Finalul acestui episod este însă unul care ridică și mai multe semne de întrebare: după plecarea procurorului din DNA, dosarul a fost clasat. Fără explicații detaliate în spațiul public, fără o dezbatere reală asupra fondului cauzei.
La scurt timp după această clasare, Nicu Marcu a fost numit director general al ORNISS – instituția care gestionează informații sensibile de stat. O succesiune de evenimente care, privită strict cronologic, ridică întrebări legitime despre criteriile de evaluare și despre modul în care sunt tratate astfel de cazuri.
Dar cazul Marcu nu este singular în acest peisaj. El se intersectează cu un alt dosar emblematic pentru modul în care procesele pot fi întinse până la epuizare: cazul Comvex, asociat cu numele unor actori precum Dan Drăgoi și Viorel Panait.
În acest dosar, așa cum a relatat presa, procesul a durat ani întregi, cu zeci de termene, recuzări succesive de judecători și schimbări repetate ale completului.
Cinci magistrați au trecut prin dosar înainte ca instanța de fond să ajungă la o decizie, după aproape cinci ani. Întregul parcurs procedural descrie un sistem în care timpul devine un instrument, nu un cadru de soluționare.
Situații similare apar și în alte dosare conexe pieței de capital, unde plângeri penale au fost clasate de DNA sau DIICOT, în ciuda existenței unor probe semnalate de jurnaliști. Nu discutăm aici vinovății stabilite în instanță, ci un tipar: sesizări care nu duc la investigații aprofundate sau care se închid fără o dezbatere publică consistentă.
În paralel, documentarul realizat de Recorder despre „justiția capturată” a adus în prim-plan exact aceste mecanisme: dosare întârziate, completuri schimbate, proceduri folosite pentru a amâna intrarea în fondul cauzei.
Exemplul lui Marian Vanghelie este relevant în acest sens: un dosar care a fost tergiversat ani de zile prin mecanisme procedurale. Nu este același caz, dar tiparul procedural seamănă: timpul și procedura devin instrumente de diluare a răspunderii.
Toate aceste elemente nu demonstrează automat existența unor intervenții directe. Dar conturează o imagine în care eficiența justiției devine discutabilă exact în cazurile cu miză mare, acolo unde se intersectează bani, politică și influență instituțională.
Iar în acest context, întrebarea devine inevitabilă: cine verifică, în mod real, instituțiile care ar trebui să fie verificate?
Pentru că atunci când supraveghetorul pieței este conectat la rețele politice, iar mecanismele judiciare par să funcționeze cu încetinitorul în cazurile sensibile, responsabilitatea riscă să rămână doar un concept teoretic.
CONCLUZII – Nota de plată a unui sistem care nu răspunde nimănui.
Când tragi linie peste tot acest tablou, nu rămâi doar cu o instituție controversată. Rămâi cu un mecanism aproape perfect închis, în care responsabilitatea se diluează, iar beneficiile se concentrează.
În centrul lui, Nicu Marcu nu este o excepție, ci expresia unui sistem care funcționează exact așa cum a fost construit: protejat politic, alimentat financiar și rareori deranjat instituțional.
Veniturile de sute de mii de euro pe an nu sunt doar o anomalie, ci rezultatul unor decizii interne validate tacit de cei care ar trebui să exercite controlul – Parlamentul.
În paralel, instituția pe care o conducea a traversat unele dintre cele mai grave eșecuri din piața asigurărilor: prăbușirea City Insurance și falimentul Euroins. Milioane de români afectați, costuri redistribuite în piață, încredere erodată. Și, în mod paradoxal, niciun echivalent clar între aceste consecințe și o formă de răspundere vizibilă.
Pe nivelul următor, rețeaua de relații – de la Laura Chițoiu la Ioana Cazacu, de la conexiuni politice la legături instituționale – nu este o simplă coincidență. Este infrastructura tăcută care menține stabilitatea acestui sistem. O stabilitate care nu vine din performanță, ci din interdependență.
Mai departe, modul în care sunt tratate semnalele de alarmă interne – cazul Cristian Muntean fiind emblematic – arată că reacția instituțională nu este orientată spre corecție, ci spre controlul informației.
În loc ca avertismentele să fie integrate în mecanismul de prevenție, ele devin, conform relatărilor din presă, obiectul unor proceduri interne.
Iar atunci când ajungem la justiție, lucrurile nu se limpezesc, ci devin și mai opace. Episodul în care apare Marius Voineag, în contextul acuzațiilor formulate de Neculai Cârlescu, urmat de clasarea dosarului, nu oferă răspunsuri.
Oferă doar o succesiune de întrebări. La fel cum dosarele legate de zona Comvex sau nume precum Dan Drăgoi și Viorel Panait descriu un tipar procedural în care timpul devine aliat, nu instrument de justiție.
Toate aceste fire duc în același punct: un sistem care nu cade pentru că nu este construit să cadă. Este construit să reziste.
Dar orice sistem de acest tip are un cost. Și acel cost nu este suportat de cei care îl administrează. Este transferat către cei care nu au acces la el: contribuabilii, consumatorii, milioanele de români care plătesc polițe, taxe și, în final, nota de plată a unor decizii pe care nu le controlează.
Aceasta este, de fapt, problema reală. Nu salariile în sine, nu numele, nu conexiunile luate separat. Ci faptul că toate acestea, puse cap la cap, creează un ecosistem în care responsabilitatea devine opțională.
Iar într-un astfel de ecosistem, întrebarea nu mai este dacă apar crize.
Întrebarea este când apare următoarea.
EPILOG – Sistemul care nu cade.
Nu este o poveste despre un om. Nici măcar despre o instituție.
Este povestea unui tip de stat care și-a rafinat mecanismele până la punctul în care nu mai are nevoie să se apere. Funcționează prin inerție, prin complicități difuze și printr-o liniște administrativă care acoperă totul.
În acest sistem, Nicu Marcu pleacă dintr-o funcție după un mandat marcat de crize majore și ajunge, fără zgomot, într-o altă poziție sensibilă a statului. Nu ca o excepție, ci ca o continuitate. Nu ca o ruptură, ci ca o tranziție firească.
În acest sistem, falimentele precum City Insurance și Euroins nu sunt doar eșecuri economice. Sunt note de plată împărțite către milioane de oameni care nu vor ști niciodată exact cine a decis, cine a greșit și cine ar fi trebuit să răspundă.
În acest sistem, rețelele nu sunt conspirații. Sunt infrastructură. Nume precum Laura Chițoiu, Ioana Cazacu sau alții ca ei nu sunt accidente, ci piese într-un mecanism care se autoreproduce.
Iar atunci când cineva încearcă să spună că lucrurile nu funcționează, sistemul nu reacționează violent. Reacționează administrativ. Cu proceduri, comisii, verificări. Cu o eficiență rece, fără emoție.
Și, poate cel mai important, în acest sistem, timpul nu este dușmanul. Este aliatul perfect. Dosarele se întind, responsabilitățile se diluează, iar memoria publică se erodează suficient cât lucrurile să poată continua.
Aceasta este marea performanță: nu să convingi, nu să justifici, ci să reziști.
Pentru că, în final, sistemele de acest tip nu se prăbușesc sub presiunea faptelor. Se prăbușesc doar atunci când costul lor devine imposibil de ignorat.
Iar întrebarea care rămâne nu mai este despre ASF, despre salarii sau despre un nume.
Întrebarea este cât timp mai poate funcționa un astfel de mecanism înainte ca nota de plată să devină, pentru toată lumea, imposibil de suportat.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
https://romania.europalibera.org/a/sef-institutie-cu-salariu-mai-mare-ca-macron/32653403.html
https://www.bursa.ro/cazurile-nicu-marcu-si-comvex-dovezi-ale-nefunctionarii-justitiei-01219755
