2026. De ce nu funcționează sindicatele. D-aia. Astăzi, Anton Hadăr.
INTRODUCERE.
Sindicatele din România nu mai sunt de mult organizații de apărare a angajaților. Sunt structuri consolidate de putere, cu lideri eternizați în funcții, cu venituri amețitoare și cu o capacitate remarcabilă de a bloca orice reformă care le-ar diminua influența.
Presa a documentat ani la rând salarii de zeci de mii de lei pe lună pentru lideri sindicali care cer „austeritate pentru alții” și „dreptate socială” din poziții extrem de confortabile.
Cazurile lui Marius Nistor, Simion Hăncescu, Bogdan Hossu, Dumitru Costin sau Leonard Bărăscu au fost intens relatate: venituri cumulate din mai multe surse, salarii sindicale consistente, indemnizații, pensii, funcții în consilii, proiecte, delegări.
În paralel, membrii de sindicat – profesorii, asistenții medicali, muncitorii din energie – plătesc cotizații lunare din salarii care adesea nu depășesc media pe economie.
Întrebarea nu este dacă liderii sindicali au dreptul la venituri mari. Întrebarea este: cum ajung aceste structuri să fie conduse decenii la rând de aceleași persoane?
Cum se explică discrepanța dintre discursul public despre „sărăcia membrilor” și realitatea financiară a conducerii? Și, mai ales, de ce, în ciuda protestelor repetate, sistemul nu produce reforme reale?
Astăzi ne oprim asupra unui nume devenit simbol al sindicalismului universitar: Anton Hadăr.
Cifrele despre veniturile și averea sa au fost publicate de mai multe publicații. Nu inventăm nimic. Comentăm ceea ce presa a documentat.
CAPITOLUL I – Anton Hadăr: sindicalismul universitar și anatomia unei averi.
Pe hârtie, sindicatele universitare ar trebui să fie ultimul bastion al apărării cadrelor didactice — o pârghie pentru salarii decente, condiții de lucru, stabilitate, respect profesional.
În realitate? S-au transformat în avioane spațiale cu pilot automat către bunăstare personală și protecție de castă. Iar în fruntea acestei paradigme hidoase stă Anton Hadăr, liderul sindical al profesorilor și dascăl afiliat universitar.
Conform investigațiilor jurnalistice, Hadăr încasează anual peste 100.000 € doar din salarii și indemnizații legate de activitatea sindicală, fără a mai pune la socoteală alte beneficii colaterale.
Situația a fost semnalată repetat de Newsweek, Ziare.com și alte publicații – nu opinii voodoo, nu zvonuri – date concrete din declarații fiscale și surse deschise.
Să desfacem cifrele:
– profesor universitar cu normă redusă – venit principal de la universitate;
– salariu de lider sindical plătit din cotizații – consistent, net superior majorității membrilor din sindicat;
– sume suplimentare din proiecte de cercetare finanțate;
– economii de peste 600.000 € în conturi bancare, conform aceleiași surse.
În termeni simpli: omul care te cheamă la grevă pentru salariul profesorilor câștigă anual mai mult decât mulți dintre ei, are economii cât un antreprenor prosper și conduce o structură care „apără” oameni cu venituri net inferioare.
Și aici vine primul nod gordian: de ce Hadăr primește peste 8.000-9.000 € pe lună din cotizații sindicale? Răspunsul nu este la nivel teoretic, ci concret:
structurile de conducere sindicală au consolidat reguli interne care plasează liderii în funcții pe viață sau pe mandate succesive, fără competiție reală și fără responsabilitate directă în fața membrilor.
Acest fenomen nu este doar un rezultat al inertia instituționale. Este produsul unui sistem profund clientelar:
- Liderii sindicali devin jucători politici — îi vezi pe unii alergând pe la negocieri cu guvernele, stând la aceeași masă cu miniștri sau cu parlamentari.
- Relațiile politice se traduc în acces la consultări, influențe în deciziile legislative și — mai grav — în blocaje deliberative ale reformelor structurale (de exemplu, reforme în educație sau salarizare).
- Liderii sindicali se transformă în actori de negociere cu statul… și nu necesar reprezentanți ai membrilor de rând.
Mulți dintre acești lideri, Hadăr inclusiv, își construiesc averi confortabile dintr-o combinație de salarii sindicale, indemnizații de la universități, consultanță, proiecte europene și alte venituri auxiliare — toate sub umbrela unei legitimități date de o poziție formală de „apărător al intereselor”.
În mod bizar și paradoxal, cu cât liderul de sindicat este mai bine plătit, cu atât sistemul sindical pare mai incapabil să livreze rezultate reale pentru membrii de rând.
Tensiunea aceasta nerezolvată între poziția de privilegiu și revendicările legitime ale membrilor este una dintre cauzele principale pentru care sindicatele din România nu funcționează — nu produc schimbări de substanță, pentru că sunt prinse într-un ecosistem în care funcția sindicală este mai degrabă o carieră decât o slujire.
În plus, atunci când presa ridică întrebări despre averi, cotizații sau incompatibilități, mulți lideri se retrag în defensivă, respingând criticile ca „populism” sau „atac la salariații români” – o tactică clasică de deturnare a atenției.
Realitatea rămâne însă aceeași: privilegiile materializate în venituri mari și averi considerabile sunt un motor al ineficienței sindicale.
Următoarea piesă a puzzle-ului este tot mai clară: conexiunile politice și economice ale liderilor sindicali – și cum acestea subminează capacitatea sindicatelor de a reprezenta cu adevărat angajații pe care pretind că îi apără.
CAPITOLUL II.
Rețeaua: acoliții, conexiunile și sindicalismul ca ecosistem de putere.
Dacă ar fi fost vorba doar despre un lider bine plătit, discuția s-ar fi oprit la nivel de morală publică. Problema reală este însă rețeaua.
Sindicalismul românesc funcționează ca un ecosistem închis, în care liderii naționali, liderii de federații și liderii de ramură se susțin reciproc, își validează mandatele și își consolidează pozițiile prin alianțe politice și economice.
Un exemplu relevant este Eugen Luha, lider în zona energiei, despre care presa a relatat venituri anuale de aproximativ 170.000 euro și acumulări financiare consistente în ultimul deceniu.
În paralel, același sector energetic a fost marcat de scandaluri privind contracte, influență și lupte pentru controlul companiilor strategice. Coincidență? Poate.
Dar conexiunea dintre poziția sindicală și accesul la decizie în companii precum E.ON sau în structurile din energie este reală și documentată în mass-media.
În zona sanitară, Leonard Bărăscu, liderul Sanitas, a fost prezentat de presă cu venituri cumulate de milioane de lei în timp, investiții imobiliare și proprietăți multiple.
În timp ce asistenții medicali protestează pentru sporuri și condiții decente, liderul care negociază în numele lor apare cu declarații de avere ce ridică sprâncene.
În zona funcționarilor publici și a administrației, numele lui Vasile Marica apare constant în relatările despre negocieri tensionate cu guvernele succesive. Marica nu este doar sindicalist; este un actor politic de facto, cu acces la miniștri și cu influență în momente-cheie privind fiscalitatea și statutul funcționarilor.
Și mai există un nivel: Iacob Baciu, fost lider CNSLR Frăția, despre care presa a relatat venituri consistente și o pensie obținută relativ devreme, cumulată cu indemnizații și funcții.
Când liderii sindicali ajung să cumuleze salariu, pensie și poziții executive, vorbim deja despre un model de carieră, nu despre reprezentare temporară.
Ce leagă aceste nume?
- Mandate prelungite sau repetate ani la rând.
- Acces direct la masa politică, indiferent de culoarea guvernării.
- Cotizații gestionate intern, cu transparență limitată pentru membrii de rând.
- Influență în consilii de administrație sau structuri consultative.
Nu este nevoie de teorii conspiraționiste. Faptele sunt simple: liderii sindicali devin parte din arhitectura de putere a statului. Negociază cu miniștri, participă la consultări legislative, influențează decizii. Iar această poziționare îi transformă inevitabil în parteneri de sistem, nu în opozanți structurali.
Sindicatul devine astfel o instituție dublă:
– oficial, vocea membrilor;
– practic, o rotiță într-un mecanism de echilibru politic.
Iar când sistemul are nevoie de liniște socială, liderii sindicali devin factor de stabilizare. Când au nevoie de presiune, mobilizează proteste. Flexibilitate perfectă.
Legătura cu Capitolul I devine evidentă: nu vorbim doar despre averea unui lider, ci despre o arhitectură colectivă de privilegii și influență care explică de ce sindicatele nu produc reforme radicale — pentru că reforma ar lovi în propriile lor mecanisme de putere.
Următorul pas logic este să intrăm în mecanismul financiar concret: cotizațiile, indemnizațiile, cumulul de funcții, proiectele europene, consiliile de administrație. Adică bani, fluxuri și instrumente.
CAPITOLUL III.
Banii: cotizațiile, cumulul de funcții și mecanismul care produce lideri bogați.
Ajungem la miez. Nu la retorică. La bani.
Sindicatele trăiesc din cotizațiile membrilor. Profesorul cu 4.000–5.000 lei net plătește lunar un procent. Asistentul medical la fel. Funcționarul public la fel.
Sume mici individual, dar consistente la nivel de federație sau confederație. Iar aceste sume sunt gestionate de conduceri care își stabilesc propriile grile de salarizare interne.
Presa a arătat în repetate rânduri cum lideri sindicali ajung la venituri care depășesc de 5–10 ori salariile celor pe care îi reprezintă.
Un exemplu discutat intens este Dumitru Costin, lider BNS, despre care mass-media a relatat venituri lunare de mii de euro, în timp ce critica „luxul bugetarilor”.
În paralel, investigații au arătat declarații de avere consistente și poziții consolidate în structuri de dialog social.
În zona Cartel Alfa, Bogdan Hossu este lider de peste trei decenii. Trei decenii. În orice structură democratică sănătoasă, rotația este regula. Aici, permanența pare regula. ANI a verificat incompatibilități în trecut, presa a scris despre cumuluri de funcții în consilii de administrație și structuri consultative. Faptele au fost sesizate public, discutate, contestate, dar mecanismul a rămas.
În zona energiei și gazelor, presa a documentat cazul lui Eugen Luha, cu venituri de ordinul sutelor de mii de euro anual în anumite perioade, cumulând funcția sindicală cu poziții în companii sau structuri conexe.
Când liderul sindical ajunge să fie mai bine plătit decât manageri de nivel mediu din companii energetice, apare o întrebare legitimă: cine mai negociază cu cine?
În zona transporturilor și a sectorului petrolier, cazul istoric al lui Liviu Luca rămâne emblematic. Domenii, proprietăți, procese, condamnări, reluări de procese, despăgubiri cerute de milioane de lei – toate documentate de presă și instanțe de-a lungul anilor. Nu comentăm verdictul final aici; comentăm simbolul: sindicalismul poate deveni vehicul de acumulare de putere economică.
Mecanismul financiar are câteva constante:
- Cotizații colectate centralizat, cu transparență limitată pentru membrii simpli.
- Salarii stabilite intern de către structuri controlate de aceiași lideri.
- Cumul de venituri – profesor + lider sindical + proiecte + consilii.
- Acces la finanțări europene sau proiecte de formare unde sindicatul devine beneficiar direct.
Nu este ilegal să câștigi bani. Este însă problematic când discursul public este construit pe ideea de sărăcie generalizată, în timp ce vârful piramidei sindicale operează la nivel financiar de clasă superioară.
Și aici se închide cercul cu Capitolul II: conexiunile politice sunt cimentate de resursele financiare. Cine controlează banii controlează structura. Cine controlează structura controlează negocierea.
Iar când liderii sindicali ajung să fie parte din mecanismul de stabilitate al statului, sindicatul nu mai este contraputere. Devine parte din echilibru.
Următorul capitol trebuie să atingă o zonă delicată:
de ce membrii de sindicat nu reușesc să schimbe conducerea?
De ce aceleași nume revin la vârf ani la rând?
CAPITOLUL IV.
De ce nu cad liderii sindicali: vot controlat, dependență instituțională și frica de reformă.
Întrebarea reală nu este de ce liderii sindicali câștigă bine. Întrebarea este de ce rămân acolo.
Cum se explică faptul că în confederații și federații mari găsim aceleași nume timp de 15, 20, 30 de ani? Cum se explică faptul că, în timp ce membrii de sindicat se schimbă, ies la pensie sau renunță, conducerea rămâne aproape imuabilă?
Mecanismul este mai simplu decât pare.
În primul rând, votul nu este direct și universal la nivelul masei membrilor. În multe structuri, liderii sunt aleși prin delegați — adică prin intermediari. Iar acești delegați provin din structuri deja consolidate local, unde influența conducerii centrale este semnificativă. Practic, sistemul se autoreproduce.
În al doilea rând, există o dependență financiară și organizațională. Liderii locali depind de sprijinul centrului pentru resurse, pentru validarea poziției, pentru acces la negocieri.
Cine contestă riscă marginalizarea. Nu vorbim de teorii, vorbim de realități organizaționale descrise inclusiv în anchete jurnalistice despre „stăpânii sindicatelor” care resping reforma internă.
Un exemplu frecvent invocat în presă este Leonard Bărăscu, prezent de decenii în fruntea Sanitas. Continuitatea nu este ilegală. Dar când devine permanentă, apare întrebarea despre competiție reală.
La fel, Vasile Marica este activ de ani buni în zona finanțelor publice, cu un profil care depășește simpla reprezentare sindicală și intră în zona negocierii politice directe.
Și mai este un nume care nu poate fi ignorat: Dumitru Costin. Lider BNS de peste două decenii. Mandate succesive. Stabilitate absolută. Într-un sistem sindical care pretinde că apără democrația socială, alternanța la conducere pare mai degrabă o excepție.
Dar poate cel mai grăitor exemplu rămâne istoric: Liviu Luca. Ani la rând lider influent în zona petrolieră. Relații economice, conexiuni de business, apoi dosare penale, condamnări, reluări de procese.
Povestea lui Luca nu este doar despre o persoană. Este despre ce se întâmplă când o structură sindicală devine platformă de putere economică.
În acest ecosistem, membrii de sindicat sunt prinși într-un paradox:
– dacă rămân membri, finanțează sistemul;
– dacă pleacă, își pierd reprezentarea;
– dacă contestă, intră într-o luptă internă dezechilibrată.
Și mai există un factor: frica de instabilitate. În momente de criză — austeritate, reforme fiscale, tăieri de sporuri — guvernele au nevoie de parteneri de dialog previzibili. Liderii sindicali vechi oferă această previzibilitate. În schimb, sistemul îi recunoaște, îi legitimează și îi păstrează în circuit.
Astfel se închide cercul:
– Capitolul I: averea individuală.
– Capitolul II: rețeaua.
– Capitolul III: mecanismul financiar.
– Capitolul IV: blocajul structural care face schimbarea aproape imposibilă.
Rămâne ultimul pas înainte de concluzii:
Cum afectează această arhitectură membrii de rând și de ce, în final, sindicatele nu mai funcționează ca instrumente reale de presiune?
CAPITOLUL V.
Membrii de rând: cotizație plătită, influență minimă, rezultate diluate.
Ajungem la esență.
Profesorul din provincie. Asistentul medical dintr-un spital județean. Funcționarul dintr-o direcție fiscală. Ei plătesc cotizație. Lunar. Constant. Din salarii care, în multe cazuri, nu depășesc 4.000–6.000 lei net.
Ce primesc în schimb?
Proteste episodice. Negocieri netransparente. Comunicate de presă dramatice. Și, la final, compromisuri.
Când liderii sindicali cu venituri de 7.000–9.000 euro pe lună — cum presa a relatat în cazul lui Leonard Bărăscu sau în alte structuri — cer „solidaritate” și „sacrificiu colectiv”, apare o fractură de credibilitate.
Când un lider sindical universitar precum Anton Hadăr are economii de sute de mii de euro, iar profesorii tineri trăiesc din plata cu ora, apare o ruptură între vârf și bază.
Când în energie lideri ca Eugen Luha sunt asociați în presă cu venituri de ordinul sutelor de mii de euro anual, iar angajații se tem de restructurări, apare întrebarea: negociază în numele lor sau negociază poziționarea proprie în sistem?
Efectele sunt vizibile:
1.Mobilizare scăzută.
Participarea la proteste nu mai este spontană. Este organizată, uneori formală. Membrii nu mai cred că rezultatul va fi radical diferit.
2.Rezultate fragmentare.
Creșteri salariale obținute etapizat, dar fără reforme structurale. Fără schimbarea grilelor pe termen lung. Fără curățarea sistemului de sporuri arbitrare.
3.Blocaj al reformei interne.
Nu vedem referendumuri interne reale privind salariile liderilor. Nu vedem audituri independente ale cotizațiilor. Nu vedem limitări de mandate adoptate voluntar.
4.Transformarea sindicatelor în parteneri de stabilitate politică.
Guvernul negociază cu aceleași fețe. Sindicatele obțin concesii moderate. Sistemul rămâne intact.
Și atunci, întrebarea devine brutal de simplă:
Cum poate o structură care produce elite interne stabile, cu venituri mult peste medie, să fie simultan motor de presiune reală împotriva sistemului care le oferă legitimitate?
Sindicatele nu au dispărut. Dar și-au schimbat funcția.
Nu mai sunt forță de ruptură. Sunt forță de echilibru.
Și tocmai aici se leagă tot materialul:
– Averile din Capitolul I.
– Rețeaua din Capitolul II.
– Banii din Capitolul III.
– Blocajul structural din Capitolul IV.
– Impactul asupra membrilor, aici.
De ce această arhitectură face sindicatele inofensive ca instrumente reale de presiune
Întrebarea era dublă:
- Cum afectează arhitectura de putere membrii de rând?
- De ce, în final, sindicatele nu mai funcționează ca instrumente reale de presiune?
Răspunsul nu este emoțional. Este structural.
1️⃣ Efectul asupra membrilor de rând
Arhitectura descrisă anterior produce trei consecințe directe:
a)Reprezentare diluată.
Când liderul sindical devine partener de dialog permanent al Guvernului, el intră într-un joc de negociere continuă. Negocierea presupune compromis. Compromisul repetat produce diluare.
Profesorul care cotizează nu negociază. El așteaptă rezultat. Dar liderul trebuie să mențină relația cu ministerul pentru următoarea rundă. Astfel, revendicările radicale sunt temperate înainte să ajungă la masa deciziei.
- b) Ruptură de clasă internă.
Când presa scrie despre economii de sute de mii de euro în cazul lui Anton Hadăr, despre venituri anuale consistente la Eugen Luha sau despre cumuluri salariale în cazul lui Leonard Bărăscu, apare o realitate simplă: liderii nu mai trăiesc aceeași presiune financiară ca membrii.
Nu este o problemă morală. Este o problemă de stimulent.
Dacă tu nu ești afectat direct de salariul mic, presiunea ta de a forța sistemul este mai mică.
- c) Lipsa presiunii interne reale.
Membrii nu votează direct liderii naționali. Nu aprobă direct grilele de salarizare internă. Nu pot declanșa referendumuri interne cu ușurință. Structura este ierarhică, nu participativă.
Rezultatul: membrul plătește, liderul negociază, sistemul rămâne.
2️⃣ De ce sindicatele nu mai funcționează ca instrumente reale de presiune
Un instrument real de presiune are trei caracteristici:
– capacitate de mobilizare masivă;
– independență față de putere;
– risc asumat de conducere.
În actuala arhitectură, aceste trei elemente sunt slăbite.
Mobilizarea este controlată. Protestele sunt organizate, etapizate, negociate. Rareori sunt spontane sau escaladate până la blocaj sistemic.
Independența este limitată. Liderii sindicali participă constant la comisii, consilii, dialoguri sociale. Ei devin parte din mecanism. Un actor integrat în mecanism nu poate fi simultan detonatorul lui.
Riscul personal este minim.
Un lider sindical cu venituri solide și poziție stabilă nu riscă faliment personal dacă o negociere eșuează. În schimb, membrul de rând riscă salariul, ziua de muncă, sancțiuni disciplinare.
Aici este cheia.
Sindicatul nu mai este structură de ruptură, ci de mediere.
Nu mai este pârghie de forțare, ci amortizor social.
Și tocmai această transformare explică titlul materialului:
De ce nu funcționează sindicatele?
Pentru că nu mai sunt construite pentru conflict real.
Sunt construite pentru echilibru controlat.
Acum arhitectura este completă logic:
– Averea și poziția liderilor.
– Rețeaua de putere.
– Mecanismul financiar.
– Blocajul structural.
– Impactul asupra membrilor.
– Neutralizarea presiunii reale.
Abia acum putem intra coerent în:
CONCLUZII.
De ce nu funcționează sindicatele. D-aia.
Sindicatele din România nu au fost înfrânte. Nu au fost zdrobite de stat. Nu au fost neutralizate prin represiune.
Au fost absorbite.
Au intrat în mecanismul pe care trebuiau să îl confrunte.
Au devenit parte din arhitectura de stabilitate a sistemului politic.
Când lideri sindicali ajung să câștige anual cât zeci de membri la un loc, când presa documentează economii de sute de mii de euro, proprietăți multiple și venituri cumulate din funcții sindicale, universitare sau din companii, ruptura nu mai este ideologică. Este materială.
Nu poți pretinde că reprezinți precaritatea dacă trăiești în confort financiar solid.
Nu poți invoca sacrificiul colectiv dacă tu nu îl suporți.
Iar aici stă cheia: stimulentul.
Un lider sindical cu poziție consolidată, mandat repetat și relații constante cu guvernul nu este interesat de conflict total. Conflictul total destabilizează. Iar destabilizarea amenință și propria poziție.
Așa apar protestele calibrate.
Grevele anunțate cu preaviz.
Negocierile încheiate înainte să doară cu adevărat.
Sindicatul nu mai este pumn. Este amortizor.
Și exact asta explică de ce sistemul rezistă indiferent cine guvernează.
Pentru că presiunea este controlată.
Relația dintre liderii sindicali și partidele politice nu este una protocolară. Este una de supraviețuire reciprocă. Sindicaliștii au nevoie de acces permanent la miniștri, iar partidele au nevoie de lideri sindicali previzibili, controlabili și „responsabili”.
De aceea îi vedem pe Bogdan Hossu sau Dumitru Costin la masa negocierilor indiferent cine guvernează. Se schimbă premierii, se schimbă majoritățile, dar interlocutorii sindicali rămân aceiași. Nu este coincidență. Este stabilitate convenabilă pentru ambele părți.
În educație, Marius Nistor și Simion Hăncescu au devenit figuri aproape permanente în negocierile cu guverne succesive. Grevele apar în momente de maximă presiune politică.
Negocierile se închid înainte de colaps. Se obțin concesii etapizate. Toată lumea iese „responsabilă”. Membrii primesc ceva. Guvernul își păstrează controlul. Liderii își consolidează statutul de partener indispensabil. Conflictul total? Evitat.
Cazuri precum cel al lui Liviu Luca arată ce se întâmplă când sindicalismul devine platformă de influență economică și politică. Ani la rând, putere reală, conexiuni de business, acces la decizie.
Nu discutăm verdicte. Discutăm modelul: liderul sindical nu mai este doar reprezentant al muncitorilor, ci actor în zona de influență. Iar când intri în cercul puterii, începi să joci după regulile lui.
Adevărul incomod este acesta: sindicatele mari nu mai sunt adversari ai puterii. Sunt parteneri de reglaj social. Politicienii le oferă recunoaștere, consultare, legitimitate. Liderii oferă predictibilitate și control al străzii. Este un pact de echilibru. Nu scris. Dar vizibil.
Iar într-un astfel de aranjament, ruptura autentică devine improbabilă. Pentru că ar însemna ca cineva de la vârf să riște accesul, statutul și poziția consolidată în ani.
Asta nu este reprezentare radicală.
Este coabitare strategică.
EPILOG.
Membrii plătesc huzura liderilor de sindicat.
Liderii cică negociază.
Statul respiră.
Aceeași fețe. Aceleași mandate. Aceleași formule.
Profesorii rămân subfinanțați.
Spitalele rămân tensionate.
Administrația rămâne rigidă.
Dar structurile sindicale rămân intacte.
Nu pentru că nu știu să protesteze.
Ci pentru că nu vor să rupă definitiv jocul.
Sindicatul ar trebui să fie riscul.
Astăzi este garanția stabilității.
Și atâta timp cât stabilitatea liderilor este mai solidă decât stabilitatea membrilor, rezultatul va fi mereu același.
Nu reformă.
Nu resetare.
Nu ruptură.
Doar negociere controlată.
D-aia.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
