2026. Scrisoare deschisă adresată liderului lumii libere, Donald Trump!
Mult stimate și mult iubite, domnule Trump,
Vă scriem dintr-o țară care, pe hărțile oficiale, încă se numește România, dar care, în realitate, funcționează ca un experiment de epuizare socială.
Nu prin război, nu prin catastrofe naturale, ci printr-o combinație rafinată de sărăcie programată, corupție organizată și dictatură birocratică ambalată în discurs democratic. Pe scurt: o țară care moare corect procedural.
România nu mai este săracă din întâmplare. Este sărăcită cu metodă. Avem „creștere economică” pe hârtie și frig în case.
Avem „stabilitate macroeconomică” și oameni care muncesc full-time pentru a rămâne săraci. Avem „reforme” care cresc taxe, scumpesc energia și distrug micii producători, dar nu ating niciodată clicile politice, aparatul bugetar supradimensionat și rețelele de contracte publice. Aici nu se greșește. Se execută.
Corupția nu mai este o patologie. Este sistemul circulator. Politicienii nu fură pe ascuns, ci prin legi, ordonanțe și „strategii naționale”. Banii publici nu dispar; se mută.
De la populație către clientele politice, de la stat către „parteneri strategici”, de la prezent către un viitor care nu va mai veni. Iar când cineva îndrăznește să întrebe unde s-au dus banii, i se explică doct că „așa funcționează lucrurile într-o economie modernă”.
Dictatura noastră nu poartă uniformă. Poartă costum. Nu interzice alegeri, le anulează când rezultatul deranjează. Nu închide guri brutal, le obosește: dosare, etichete, presiune mediatică, cenzură algoritmică.
Dacă nu ești de acord și protestezi ești arestat, ești scos din circuit. Invizibil. Irelevant. Penalizat pentru „opinii problematice”.
Libertatea de exprimare există pe hârtie, domnule Trump. Poți vorbi cât vrei, atâta timp cât nu deranjezi. Poți critica, atâta timp cât nu sunt ei de vină.
Platformele digitale au devenit noul comitet de disciplină ideologică: ești interzis fără a fi notificat și fără a ți se spune motivul. Este cenzura perfectă pentru o democrație care vrea să pară civilizată.
În acest decor, Uniunea Europeană joacă rolul corului moral. Nu decide, nu apără, nu intervine. Comentează. Cere „calm”. Invocă „valori”.
Telefonează după ce istoria s-a întâmplat deja. Bruxellesul este expert în explicații, nu în acțiuni. Iar elitele locale folosesc această neputință drept alibi permanent: „nu noi, așa ni s-a cerut”. Suveranitatea nu a fost pierdută prin forță. A fost predată, cu ștampilă și zâmbet.
Domnule Trump, România nu mai este un stat care așteaptă să fie salvat. Este un stat administrat până la epuizare. O țară din care oamenii pleacă nu pentru că vor mai mult, ci pentru că nu mai pot.
Un loc unde munca nu mai garantează nimic, votul nu mai schimbă nimic, iar speranța este tratată ca infantilism.
Și totuși, ni se spune că suntem „pe drumul cel bun”. Care drum? Cel pe care populația scade, tinerii pleacă, iar datoria crește? Cel pe care statul face ce vrea, iar cetățeanul tot ceea ce i se impune? Dacă acesta este „drumul bun”, atunci România îl parcurge impecabil.
Vă scriem pentru că sunteți un salvator și ați demonstrat acest lucru în Venezuela. Pentru că ați spus, fără menajamente, că lumea nu funcționează pe bază de poezie, ci de interese.
România este exemplul perfect al unui stat mic care nu mai contează decât ca piesă de inventar: bun de bifat în discursuri, inutil când începe jocul real.
Aceasta este situația, domnule Trump. Fără floricele. Fără lozinci. O țară întreagă ținută în viață administrativ, nu pentru binele ei, ci pentru confortul sistemului.
Mult stimate și mult iubite, domnule Trump,
Dacă ați putea — doar dacă ați putea, într-o lume în care pamfletul nu e trecut prin comitetul de etică înainte de publicare — am avea o cerere simplă, populară, de cartier românesc: să ne scăpați de politicieni, să-i duceți unde a dus MUTU’ IAPA și SURDU’ ROATA.
Nu de ăștia avem noi nevoie. Nu de hoți, corupți, trădători și gargaragii avem noi nevoie. Pentru că România nu mai e condusă. E comentată la nesfârșit de aceiași oameni, cu aceleași fețe, în aceleași costume, cu alte grafice.
Dacă ați putea, domnule Trump, ați putea să-i luați pe toți, vechi și noi, și să-i puneți laolaltă, pe o barca și să le dați drumul pe oceanele și mările lumii.
Să începem ordonat, ca la noi.
Cu Marcel Ciolacu, care nu mai guvernează, dar încă explică. Un om care a înțeles că puterea nu e să conduci, ci să lași impresia că „ai fost acolo”. Ciolacu e politicianul care a transformat „contextul” în animal de companie: îl scoate la plimbare de fiecare dată când întrebi de rezultate. Nu e vinovat nimeni, e greu, e complicat, e internațional. România a devenit un pretext.
Lângă el, în vitrină, Klaus Iohannis, președintele-absență, omul care a demonstrat că poți lipsi zece ani și să nu ți se simtă lipsa. Sub el, România n-a fost condusă, a fost lăsată pe pauză. Tăcerea lui a fost politică publică. Când n-a știut ce să spună, a plecat. Când trebuia să rămână, a plecat mai departe.
Și acum, domnule Trump, intrăm în epoca nouă, aia „eficientă”.
Ilie Bolojan, liderul eficienței reci, administratorul ideal pentru un stat care a decis că cetățenii sunt cheltuieli. La el, totul merge pentru că se taie: cheltuieli, oameni, speranțe. România nu mai e o țară, e un Excel. Dacă suferi, nu te plânge: nu intri la capitolul „performanță”. Bolojan nu urlă, nu fură gros, nu promite mult. Taie. Elegant. Și exact asta îl face periculos: e perfect compatibil cu orice sistem care vrea liniște sus și disciplină jos.
Alături, alternativa „curată”: Nicușor Dan. Matematicianul care s-a născut talent și a murit speranță. Omul care a demonstrat că poți opri un oraș perfect legal și să numești asta virtute.
Sub el, Bucureștiul nu cade. Îngheață. Totul e provizoriu, totul e în analiză, totul e „în lucru”. Așteptarea devine politică publică. Capitala stă pe loc, moralitatea merge înainte.
Și aici se vede marea păcăleală: nu se bat, se completează. Unul taie eficient, celălalt amână corect. Rezultatul? Același. Omul de jos plătește.
Trecem la energie, sportul național al supraviețuirii.
Virgil Popescu a reușit imposibilul: a făcut din curent o aventură. Facturile au explodat, explicațiile au curs, vina a dispărut. Piața era liberă când lovea populația și reglementată când trebuia protejat sistemul.
După el, vine Sebastian Burduja, care ne explică doct că nu e scump, e „tranziție”. Nu suferi, investești. Viitorul e luminos, prezentul e scump, dar slide-urile arată excelent.
La drumuri, Sorin Grindeanu dirijează șantierul etern. Autostrăzile sunt mereu aproape, ca mirajul. Se taie panglici la machete, se fac randări frumoase, se circulă pe DN. Important e că „se lucrează”. De zece ani.
La ordine, Lucian Bode a găsit formula magică: stat dur cu cetățeanul, stat moale cu sistemul. Legea e fermă jos și flexibilă sus. Cine întreabă deranjează. Cine protestează exagerează. Cine tace e cetățean model.
La justiție, Cătălin Predoiu reformează de atâta timp încât nimeni nu mai știe ce era înainte. Mutat din minister în minister ca un dosar fără soluție. Reforma e mereu pe drum, ca autostrada.
La bani, comedia devine contabilă.
Florin Cîțu a demonstrat că poți prăbuși economia râzând larg. Împrumutul a devenit virtute, inflația „context”, iar optimismul politică monetară. Economia ardea, el făcea poze.
După el, Marcel Boloș vine cu vocea tremurată și aceeași propoziție: „nu sunt bani”. Nu pentru oameni. Pentru sistem, se găsesc. El nu taie. Ajustează. Mereu în jos.
La sănătate, Alexandru Rafila e calmul absolut într-un sistem în comă. Spitalele se sufocă, medicii pleacă, dar comunicatele liniștesc. Pacientul nu moare. Se raportează.
La emoție, Gabriela Firea oferă empatie la cameră și realitate rece în spate. În România se poate face administrație proastă și cu zâmbet.
La reciclare, Victor Ponta apare ori de câte ori miroase a oportunitate. N-a greșit niciodată; a fost doar „înțeles greșit”. Politicianul refolosibil.
Și peste toți, domnule Trump, plutește această concluzie simplă: vechii au furat gros, noii taie elegant. Unii urlă, alții șoptesc. Unii promit, alții calculează. Rezultatul e identic.
Dacă ați putea, domnule Trump, nu le faceți nimic spectaculos. Doar trimiteți-i în El Salvador. Știe cel mai bine Bukele ce să facă cu ei.
Și acum, finalul.
Nu avem nevoie de ei. Nimeni nu le va simți lipsa, cu excepția familiilor care trăiesc regește și a acoliților care se îmbogățesc în fiecare zi pe spinarea noastră.
Pentru că noi, românii ne-am săturat de revoluții mimate și de reforme desenate. Vrem doar un lucru scandalos: să nu mai fim luați de proști, să fim luați de…….altceva.
Când un stat trăiește din explicații, înseamnă că nu mai produce nimic.
Când liderii vorbesc non-stop, înseamnă că nu mai fac nimic.
Când „eficiența” înseamnă tăieri și „corectitudinea” înseamnă blocaj, înseamnă că jocul e aranjat.
Asta e România de azi:
Politicieni foarte grași, pregătiți pentru a fi tăiați de Crăciun,
un cetățean slab de-i numeri coastele,
o clasă politică trădătoare,
prețuri, taxe și impozite duse până la cer,
salarii identice cu cele din Papua Noua Guinee.
Cu respectul cuvenit,
Românii de pretutindeni.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
