„Libertatea ca iluzie: represiunea democrației din România”!
Se spune adesea că democrația este sistemul perfectibil, în care libertatea de exprimare, drepturile fundamentale și separația puterilor în stat constituie coloana vertebrală a societății. România, la peste 30 de ani de la prăbușirea regimului comunist, se revendică din acest model – cel puțin în teorie.
În practică, însă, ceea ce trăim astăzi este o formă subtilă, insidioasă și mult mai perfidă de represiune, în care cetățeanul nu mai este informat, ci manipulat; nu mai este urmărit de Securitate cu microfoane și dosare scrise de mână, ci de algoritmi, camere și interceptări „legale”; nu mai este arestat pentru că a criticat conducerea, ci pentru că „a incitat”, „a instigat”, „a dezinformat” sau pur și simplu pentru că a deranjat pe cine nu trebuie.
Este, paradoxal, mult mai periculos să spui adevărul astăzi decât era în anii ‘80. Atunci, în plin regim ceaușist, știai clar ce ai voie să spui și ce nu, cine te ascultă, cine te urmărește, și ce risc îți asumi dacă ieșeai din linie. Astăzi, însă, ni se spune că suntem liberi. Că avem dreptul să vorbim, să protestăm, să ne exprimăm opiniile. Până în momentul în care chiar o facem.
Pentru că atunci descoperim că libertatea este doar o formă fără fond, o promisiune fără garanții, un drept golit de conținut.
PARTEA I.
COMUNISMUL: FRICA TRANSPARENTĂ, REPRESIUNEA CLARĂ.
Regimul comunist a fost fără îndoială o dictatură brutală. Nimeni nu poate nega abuzurile, cenzura, controlul total asupra vieții private și publice, Securitatea omniprezentă, lipsa libertăților elementare și frica paralizantă care domina orice formă de inițiativă personală.
Dar, paradoxal, fricile erau clare, bine delimitate, recognoscibile. Știai că Securitatea te ascultă. Știai că presa este propagandă. Știai că nu ai voie să vorbești liber. Iar dacă o făceai, știai ce te așteaptă.
Era o societate în care represiunea era oficializată, asumată, codificată. Era o formă de control brutal, dar previzibil.
Nu existau iluzii: nimeni nu își imagina că trăiește într-un stat liber. Cei care îndrăzneau să conteste sistemul erau conștienți că își asumă riscuri uriașe, dar și că motivele pentru care vor fi persecutați vor fi aceleași pentru toți: „propagandă împotriva orânduirii socialiste”, „dușman al poporului”, „agent imperialist”.
Liniile erau clare. Granițele, deși strâmte, erau vizibile. Știai unde se termină libertatea ta. Știai cine conduce. Știai cine te ascultă. Știai, chiar și în tăcerea îngrozitoare a regimului, care e adevărul.
PARTEA a II a.
DEMOCRAȚIA ACTUALĂ: CENZURĂ CU MASCĂ ȘI FRICĂ DIGITALĂ.
Trăim într-o perioadă în care „democrația” este un concept abstract, o etichetă pe care o purtăm cu mândrie, dar care de multe ori se dovedește a fi doar o fată mascată a unei forme de control mult mai sofisticate și mai rafinate. În regimul Ceaușescu, represiunea era brutală, dar simplă și directă. Astăzi, totul se întâmplă sub pretextul „protejației naționale” sau „interesului public”. Dar, în realitate, scopul este același: controlul total al cetățeanului.
În anii ’80, știai exact pentru ce erai urmărit – pentru că aveai o opinie diferită, pentru că te opuneai regimului, pentru că aveai curajul să spui adevărul în fața unui sistem care refuza să recunoască realitatea. Astăzi, însă, nu mai știi nici măcar ce ai făcut greșit. Orice comentariu, oricare postare pe rețelele sociale, orice reacție aparent inofensivă poate deveni un motiv pentru a fi „invitat” la secția de poliție, pentru a fi anchetat sau chiar condamnat.
În trecut, Securitatea și activitatea ei erau evidente și, deși nu toți aveau curajul să recunoască, multora le era clar că „cineva te ascultă”. Acum, nu doar că te ascultă, dar te și surprinde. Te urmăresc algoritmi care nu dorm niciodată, te supraveghează camerele de pe stradă și te raportează „amicii” sau „prieteni” care te consideră „periculos” pentru ordinele lor. Cenzura este mai subtilă, mai perfidă, mai ușor de mascat sub aparența „corectitudinii politice” sau „respectării normelor”.
Nu mai este vorba de o cenzură pe față, unde știai că nu ai voie să vorbești despre anumite subiecte sau să critici conducerea. Acum, cenzura este ascunsă sub eticheta „dezinformării”, iar acuzările de „incitare la ură” sau „pericol pentru siguranța națională” sunt suficiente pentru a-ți lua dreptul la libertatea de exprimare.
Rețelele sociale, un instrument care ar fi trebuit să faciliteze schimbul de idei și opinii, au devenit un teren propice pentru manipulare, unde cei care nu se aliniază „corect” sunt izolați sau eliminați.
În mod paradoxal, acum trăim cu o frică mult mai mare decât în perioada ceaușistă, pentru că nu știm cine ne urmărește și ce nu putem să spunem. La Ceaușescu, știai că riscul vine de la un anumit punct – Securitatea, o instituție bine cunoscută, cu proceduri bine stabilite.
Astăzi, însă, riscul nu vine dintr-o instituție concretă, ci dintr-un sistem intangibil, distribuit în multiple instituții și structuri, din toate colțurile puterii politice și economice, mascat sub pretexte nobile: siguranța națională, protecția drepturilor minorităților, siguranța cibernetică.
Ceva ce părea o „luptă pentru democrație” se transformă în lupta pentru supunere. Într-o democrație falsă, libertatea de exprimare nu este protejată, ci tradiționată în forme care pot fi derivate oricând pentru a-ți închide gura. De la platformele online, care filtrează ideile și șterg orice semn de „neconformitate” până la legi vagi, care permit autorităților să îți retragă drepturile fără un motiv clar sau public.
Cenzura digitală și manipularea informației sunt două dintre cele mai periculoase forme de control ale gândirii de astăzi. Fie că vorbim de manipularea știrilor, de cenzura impusă pe rețelele sociale, fie că vorbim de „fake news” utilizate ca pretext pentru a închide vocile critice, astăzi nimic nu este mai „periculos” decât adevărul spus la momentul nepotrivit. Dar pericolul nu vine de la o instituție cu nume și adresă, ci dintr-o rețea de forțe nevăzute care, oricând, pot decide dacă ești „vinovat” sau nu.
PARTEA a III a.
ABUZURILE INSTITUȚIONALE: O DEMOCRAȚIE FĂRĂ RESPONSABILITATE.
Un alt element crucial care face comparația între perioada ceaușistă și regimul actual extrem de relevant este faptul că astăzi, cei aflați la vârf nu mai sunt trași la răspundere. În perioada comunistă, deși sistemul era unul totalitar, cu tot ce presupune acest lucru în termeni de control și abuz, erau măcar niște limite clare. În schimb, astăzi, abuzurile instituționale sunt adesea „legalizate” sau sunt mascate sub paravanul unor reglementări făcute la comandă politică.
În trecut, când erai „săltat” de Securitate, erai de obicei informat rapid despre motivul arestării tale: „propagandă împotriva regimului”, „activități subversive”, „relații cu inamicii clasei muncitoare”. Știai ce ai greșit, și aveai, cel puțin, șansa de a-ți exprima punctul de vedere (desigur, într-un context strict controlat).
În regimul actual, abuzurile sunt mai subtile și, cel mai adesea, maschează o vulnerabilitate extrem de periculoasă: justiția selectivă. Multe dintre „cazurile de interes” sunt soluționate printr-o simplă interceptare, o manipulare a dovezilor, iar totul se întâmplă în numele unui „interes național” vag.
De asemenea, responsabilizarea politicienilor este aproape inexistentă. Deși aparent avem un sistem judiciar independent, din păcate, justiția este din ce în ce mai mult influențată de puterea politică. Anchetele de amploare sunt adesea folosite pentru a scăpa de rivali politici, iar cei care se află la vârf sunt protejați de orice acțiune care i-ar putea aduce în fața legii.
În trecut, în ciuda represiunii, știam cine sunt cei care ne urmăresc. Știam cine sunt cei care ne cenzurează și ce pot face. În democrația de azi, nu mai știm cine ne atacă, cine își bate joc de drepturile noastre și, cel mai grav, nu știm care sunt limitele. Într-o democrație care se spune „liberală”, ne simțim mai vulnerabili decât eram în totalitarismul care ne marca viața cu frică, dar și cu certitudini.
PARTEA a IV a.
CONCLUZIE: ÎNTRE DEMOCRAȚIE ȘI DICTATURĂ DEGHIZATĂ.
Din păcate, ceea ce trăim astăzi în România nu este „democrație”, ci o formă modernă de dictatură deghizată. Este o dictatură care, deși se vrea modernă, se sprijină pe aceleași principii de control și manipulare ca și regimul comunist – doar că acum nu mai este nimic clar. Acum, orice act de contestare a sistemului poate fi considerat „periculos” și poate duce la sancțiuni imprevizibile.
În trecut, știam pentru ce riscăm. Astăzi, nu mai știm. Și acest lucru este cu adevărat periculos.
Dacă în perioada Ceaușescu aveai cel puțin certitudinea că orice acțiune a statului asupra ta avea un scop politic clar, astfel de limite nu mai există astăzi. Trăim într-un regim care se ascunde sub fațada unei democrații care, în realitate, este tot atât de controlant și totalitar ca regimul pe care am dorit să-l lăsăm în urmă.
Căci astăzi, în această „democrație”, dacă spui adevărul, riscurile sunt mult mai mari decât în comunism. În prezent, nu doar că nu știi ce poți spune, dar nici măcar nu știi cât de periculos este să spui adevărul.
