Privatizarea ARO, unul dintre cele mai emblematice branduri ale României, este considerată un exemplu tragic al tranziției economice post-decembriste. O poveste de succes în perioada comunistă, ARO a produs aproape 400.000 de vehicule de teren, majoritatea exportate în peste 100 de țări. Aceasta a reprezentat o sursă de mândrie națională și a avut un impact semnificativ asupra economiei locale din Câmpulung Muscel, unde uzina asigura locuri de muncă pentru mii de oameni.
Contextul Privatizării ARO
După 1989, România a trecut printr-o perioadă tumultoasă de tranziție de la economia centralizată la cea de piață, iar industria autohtonă nu a fost scutită de probleme. ARO, deși a fost un simbol al ingineriei românești, a început să sufere din cauza managementului defectuos, a lipsei de investiții și a tehnologiilor învechite. După Revoluție, grupuri de interese și companii străine au început să își manifeste interesul pentru preluarea uzinei, însă o serie de eșecuri au condus la declinul rapid al companiei.
În anii ’90, conducerea uzinei și statul român au început să caute investitori strategici pentru a moderniza liniile de producție și pentru a menține uzina pe linia de plutire. Însă, cum era cazul multor alte companii de stat, aceste încercări au fost afectate de corupție și lipsa unui plan coerent de redresare economică.
Problemele Inițiale și Afacerile Dubioase
Una dintre primele lovituri pentru ARO a fost în 1992-1993, când compania a încheiat un contract cu firma Valeologia din Chișinău, condusă de un fost ofițer de informații sovietic. Firma a contractat un credit uriaș de la Bancorex, folosindu-l pentru achiziționarea de vehicule ARO, însă nu a mai achitat datoriile, lăsând uzina fără fonduri și pe statul român fără posibilitatea de a recupera banii.
Acest episod este doar unul dintre numeroasele exemple de afaceri dubioase care au contribuit la ruinarea companiei. De-a lungul anilor ’90, o serie de investitori străini au fost atrași de faima ARO, dar fie au fost alungați de tehnologia învechită, fie au fost victime ale unor rețele de interese obscure.
Tentative de Privatizare și Declarații Politice
În 1997, investitorii americani Perez și Trotman, care mai încercaseră anterior să preia ARO, revin în România cu intenția de a cumpăra uzina. De această dată, ei vin însoțiți de Tony Rodham, fratele lui Hillary Clinton, pentru a adăuga greutate propunerii lor. Cu toate acestea, afacerea nu s-a concretizat, iar privatizarea ARO a fost amânată.
În anul 2000, ARO a intrat pe lista companiilor de stat care urmau să fie privatizate sub presiunea Băncii Mondiale, iar guvernul condus de Adrian Năstase a încercat să susțină temporar uzina prin comenzi guvernamentale. Totuși, aceste comenzi s-au dovedit insuficiente pentru a revitaliza compania, iar privatizarea părea singura soluție pe termen lung.
Privatizarea din 2003 – „Marea Păcăleală”
În 2003, ARO a fost în cele din urmă privatizată. Cumpărătorul a fost compania americană CrossLander, reprezentată de John Perez, același investitor controversat care încercase de mai multe ori să intre în posesia uzinei. CrossLander a cumpărat ARO pentru suma simbolică de 150.000 de dolari, asumându-și obligații financiare de 27 de milioane de dolari pentru investiții și datoriile uzinei. În schimb, statul român a șters datorii publice ale companiei în valoare de aproximativ 34 de milioane de dolari.
Privatizarea a fost considerată de mulți un „furt la drumul mare”, deoarece CrossLander nu a respectat obligațiile de investiții asumate. Noul proprietar a promis că va produce vehicule ARO sub marca CrossLander și că va dezvolta o linie de vehicule cu motoare Ford destinate pieței americane. Cu toate acestea, investițiile promise nu au fost realizate niciodată, iar producția s-a oprit treptat.
Declinul și Închiderea Uzinei
După privatizare, ARO nu a reușit să își revină. Uzina a continuat să acumuleze pierderi, iar producția a scăzut semnificativ. În 2006, după multiple încercări nereușite de a relansa compania, ARO a fost declarat oficial în faliment, iar activele companiei au fost lichidate.
După închiderea uzinei, multe dintre halele și echipamentele de producție au fost vandalizate sau vândute ca fier vechi. Câmpulung Muscel, orașul care depindea economic de ARO, a fost grav afectat, iar mulți dintre foștii angajați au fost nevoiți să plece în străinătate pentru a găsi locuri de muncă.
Moștenirea ARO
În ciuda sfârșitului tragic, ARO rămâne un simbol al industriei românești și al eșecurilor post-decembriste. Deși marca nu mai există oficial, pasiunea pentru vehiculele ARO este păstrată de entuziaști și colecționari. Modele vechi ale ARO sunt restaurate și folosite în competiții off-road, iar localnicii din Câmpulung continuă să își amintească cu nostalgie de vremurile în care „Zimbrul Carpaților” era un reper al ingineriei auto.
Privatizarea ARO a devenit un studiu de caz despre cum nu ar trebui gestionată o companie de stat și este văzută ca o tragedie economică care reflectă neajunsurile tranziției României la capitalism
