Raport secret german datat 4 noiembrie 1940. Documentul, probabil redactat de un expert al NSDAP (Partidul Muncitoresc Național-Socialist German sau Partidul Nazist), propunea strategia Germaniei naziste față de recentul său aliat român.
Fotocopia originalului se găsește la Arhivele Naționale ale României, Fondul Microfilme SUA, rola 258, cadrul 1405523.
Să vedem ce spune documentul german.
In viziunea liderilor și experților naziști asupra Europei postbelice, în ipoteza victoriei germane, Europa urma să fie organizată ca un „imperiu prietenos”, funcționând pe baze federale aparent liber consimțite, dar sub conducerea Berlinului. (După ce, înfrântă în război, Germania a încercat să salveze proiectul,transformându-se pe sine într-o Germanie europeană, recent ea a revenit la ideea inițială a Europei germane; desigur, într-o variantă actualizată și adaptată, revăzută și adăugită.)
Cu privire la tara noastra, documentul spune că „România de pe cele două părți ale Carpaților reprezintă două entități diferite.” Dacă influența culturală a Occidentului (reprezentat de Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană) a ajuns până la arcul carpatic (cel mai îndepărtat punct oriental de expansiune a culturii germane), „de cealaltă parte a Carpaților începe un spațiu colonial care nu este capabil să trăiască într-un mod propriu și este influențat de formele exterioare”. De aceea „națiunea română” nu este nici în ziua de azi altceva decât o legendă a istoriografiei.”
Regăsim această teză și la americanul Samuel Huntington care, în faimoasa sa lucrare „Ciocnirea civilizațiilor”, spune fix același lucru și de aceea consideră că granița naturală a Occidentului euro-atlantic – catolic și protestant – se află pe linia Carpaților, urmând a îngloba Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul, lăsand afară Moldova, Valahia (Muntenia și Oltenia) și Dobrogea ca părți ale lumii euro-asiatice ortodoxe. Nu este întâmplător că respectiva linie de demarcație este cea convenită – cel puțin tacit – de SUA și URSS la Malta în 1989. Tulburările din martie 1990 de la Târgul Mureș (urmărite cu mare atenție la Berlin) erau pe punctul de a o transforma dintr-o frontieră virtuală într-una reală.
Pentru ca Eurasia să nu devină prea puternică și să pună în discuție atotputernicia occidentală, vestul a alimentat conflictul geopolitic al ortodoxiei ruse cu islamul. În acest scop, la începutul anilor 1990, s-a susținut albanizarea Balcanilor și secesiunea republicilor nord-caucaziene ale Federației Ruse. Atunci Bucureștiul s-a alăturat geopoliticii occidentale în speranța că împingerea frontierelor ruse spre est va antrena (pe principiul „groazei de vid”) o deplasare similară a frontierelor estice ale Occidentului, în spatele cărora se adăpostise deja vechea rivală, Ungaria. Astfel, dintr-o lovitură, România și-ar fi asigurat atât accesul în familia euro-atlantică, ieșirea de sub dominația rusă, păstrarea unității sale teritoriale, într-un moment în care Iugoslavia, dar și Cehoslovacia erau supuse dezmembrării, și plasarea sub aceeași umbrelă de securitate cu Ungaria. Reușita doar parțială a acestei abordări (să o numim „regățene” deși ea a fost împărtășită și de mulți ardeleni) explică situația geostrategică dificilă în care se află națiunea română astăzi, cu un sfert de secol mai târziu: Rusia nu a putut fi împinsă decisiv spre est, dar România, odată intrată în structurile euro-atlantice, a fost busculată către un statut semicolonial.
Va urma
