Text preluat.
BALADA CELOR NOUĂ MEȘTERI MARI de la CCR, care au zidit Constituția în zidurile ctitoriei lui Klaus Vodă de la Cotroceni.
Pe Argeș în gios,
Pe un mal frumos,
Klaus-Vodă trece,
Că nu vrea să plece,
Menta s-o mai frece,
Că a stat doar zece
Ani lungi de domnie
Și de boierie.
Ani lungi de plimbări,
Peste mări și țări,
În zile toride,
Pe la piramide,
Unde s-a visat
Să fie-mpăiat
Și mumificat
Ca un Faraon,
C-avem ”ghinion”
Să-l ținem pe viață,
Să-l punem la gheață,
Ca să-ntindă guta,
Și să bată suta.
Și cum merge-agale,
Ia cu el pe cale
Nouă meșteri mari,
Harfe* și samsari,
Cam totalitari,
Niște troglodiți,
Care sunt numiți
De la Pesedeu
De la Peneleu
Și Udemereu,
Fără pregătire,
Fără dăruire,
Puși judecători,
Corespunzători,
Ca să execute,
Fără să discute,
Fără să cârtească
Fără să crâcnească,
Ordinul de sus
Să scăpăm de ”rus”
Că-i legionar
Și e mercenar.
”Deci voi, meșteri mari,
Harfe și șmenari,
Curând vă siliți
Lucrul de-l porniți
Ca să-mi rădicați
Aici să-mi durați,
Hotărâre dată
Cum n-a mai fost altă,
Că v-oi da averi,
V-oi face boieri,
Iar de nu, apoi
V-oi zidi pe voi,
V-oi zidi de vii
Chiar în temelii!”
Meșterii grăbea,
Hotărâri să dea,
Sforile trăgea,
Locul măsura,
Șanțuri largi săpa,
Dar orice lucra,
Țara se trezea,
Lumea se prindea
Și noaptea surpa,
Lucrarea cea rea.
A doua zi iar,
A tria zi iar,
A patra zi iar
Lucra în zadar!
Anul nou trecea,
Klaus rămânea
Și mi se mira
Ș-apoi îi mustra,
Ș-apoi se-ncrunta
Și-i amenința
Să-i puie de vii
Chiar in temelii!
Mesterii cei mari,
Harfe și samsari,
Tremura lucrând,
Lucra tremurând
Și de uluială
Și de oboseală
Noaptea ei cădea
Și un vis visa
Și se lumina
Și așa grăia:
”Frați judecători,
Mândri lucrători,
Hai să dăm o lege
Ca să ne dezlege
Și tot ce-om lucra
Să rămân-așa
Făr-a se surpa!
Și să ne-nvoim,
Făr să șovăim,
Ca în zori de zi,
Fata ce-o veni,
Prima surioară,
Prima soțioară,
S-o zidim de vie
Chiar din temelie.
Deci daca voim
Ca să isprăvim,
Și ca să scăpăm,
Și să nu crăpăm,
Cu toți să giurăm
Și să ne legăm
Taina s-o păstrăm.”
Și-a doua zi-n zori,
Cei judecători,
Cu toți se trezi
Și mi se sui
Pe gard de nuiele,
Și mai sus, pe schele,
Și-n câmp se uita,
Drumul cerceta.
Când, vai, ce zărea?
Cine că venea?
Constituțioara,
Care ține țara
Mama legiuirii
Și orânduirii
Cartea cea mai dreaptă,
Cea mai înțeleaptă.
Poporul vedea
Inima-i sărea,
În genunchi cădea
Și plângând zicea:
„Da, Doamne, pe lume
O ploaie cu spume,
Să facă pâraie,
Să curgă șiroaie,
Să-i bage-n pârnaie!
Apele să crească,
Și să ne oprească
Constituțioara,
Care ține țara!
S-o oprească-n vale,
S-o-ntoarcă din cale!”
Domnul se-ndura,
Ruga-i asculta,
Și sufla un vânt,
Un vânt pre pământ,
Paltini că-ndoia,
Brazi că despoia,
Munții răsturna,
Norii aduna,
Ceriu-ntuneca
Și curgea deodată
Ploaie spumegată
Ce face pâraie
Și umflă șiroaie.
Dar oricât cădea,
Mândra n-o oprea,
Ci ea tot venea
Și s-apropia.
Nimic n-o-nturna!
Nici nu șovăia,
Ea pe drum venea,
Că se încredea
În legiuitori
Și-n judecători.
Și s-apropia
Si, amar de ea,
Iata c-agiungea!
Și cei nouă mari,
Meșteri și samsari,
Mult se-nveselea
Daca o videa.
În brațe o lua,
Pe schele-o urca,
Pe zid o punea
Si, glumind, zicea:
”Constituțioară,
Dragă surioară,
Nu te spăria,
Că vrem să glumim
Și să te zidim!”
Cartea cea dintâi,
Cea de căpătâi,
Constituțioara
Care ține țara,
În ei se-ncredea,
Pentru că zicea
Că nu-s spoitori
Ci-s legiuitori.
Și vesel râdea
Și ei o zidea,
Zidul se suia
Și o cuprindea
Pân’ la gleznișoare,
Pân’ la pulpișoare.
Iar ea, vai de ea,
Nici ca mai râdea,
Ci mereu zicea:
”Ajunge cu șaga,
Ca nu-i buna, draga.
Zidul rău mă strânge,
Dreptatea mi-o frânge!
Țărișoara-mi plânge,
Și-o să iasă-n stradă
Dar nu de paradă,
Iese ca să scape
Țara de satrape
Iese să dea jos
Tot ce-i ticălos.
Steaguri fluturând
Și din piept cântând,
Despre Libertate,
Despre demnitate,
Care nu au preț
Pentru-n neam măreț
Cum e neamul meu
De la Dumnezeu.”
Și ei tot zidea,
Încât vai de ea,
Cartea cea dintâi,
Cea de căpătâi,
Constituțioara,
Care ține țara,
Nu se mai vedea,
Dar se auzea
Din zid că zicea:
”Zidul rău mă stânge
Țărișoara-mi plânge
Viața mi se stinge!”
Pe Argeș in gios,
Pe un mal frumos,
Klaus-Vodă vine,
De prin țări străine,
Ca să se închine,
C-a lungit mandatu’
Cum n-a mai făcut altu’
Și Klaus privea
Și se-nveselea
De cum arăta
Vila-n Primăverii
Din rodul puterii.,
Și cum o privea
El astfel grăia:
”Judecători mari,
Harfe și samsari,
Experți mari în drept,
Cu mâna la piept,
Să-mi spuneți și mie
De-aveti măiesterie
S-o mai faceți lată
Doar încă o dată
Și-altă vilișoară
Să zidiți prin țară?”
Iar cei meșteri mari,
Harfe și samsari,
Cum sta pe grindiș,
Sus pe coperiș,
Vesel se mândrea
Ș-apoi răspundea:
”Ca noi, meșteri mari,
Harfe și samsari,
Altii nici ca sînt
Pe acest pamânt!
Află că noi știm
Oricând sa zidim
Altă vilișoară,
Undeva prin țară,
Mult mai luminoasă,
Cu piscină-n casă
Și mult mai frumoasă!”
Klaus asculta
Si pe gânduri sta,
Apoi poruncea
Schelele să strice,
Scări să le ridice,
Iar pe cei samsari,
Nouă meșteri mari,
Să mi-i părăsească,
Ca să putrezească,
Colo pe grindiș,
Sus pe coperiș.
Samsarii gândea
Ș-apoi își făcea
Aripi zburătoare
De șindrili usoare;
Și tablouri lua
Cu el și cu ea
Ca-n Tanzania
Și le întindea
Și-n văzduh sărea,
Și ei toți striga:
”Hakun’ Matata!”
Și pe când zbura,
Iată c-auzea
Din zid că ieșea
Un glas nădușit,
Un glas mult iubit,
Care greu gemea
Și mereu zicea:
”Zidul rău mă strânge,
Țărișoara-mi plânge,
Dreptatea mi-o frânge,
Viața mi se stinge!”
Cum o auzea,
Lumea se-nvârtea,
Ochii se-nvelea,
Samsarii cădea,
Iar unde cădea,
Țara-i aștepta
Și pe sus mi-i lua
Ș-apoi îi lega
Și îi judeca
Și mi-i arunca
La loc de răcoare,
Pân-la liberare,
La loc de ”Țuhaus”**
Lângă Vodă Klaus.
*în argou, cineva care are „harfe” este arogant, pretențios, plin de figuri și impresii.
**Țuhaus, în argou – arest, ocnă, penitenciar, pușcărie, temniță, închisoare.
