Foto: Emil Constantinescu sau imaginea unui tradator de tara si neam.
Documentul este comentat de fostul ambasador american, Alfred H Moses, la Bucuresti, la acea vreme, lucru care confera greutate si credibilitate, si il exonereaza pe fostul nostru ministru de externe, dl Adrian Severin, demonizat pe nedrept timp de 25 de ani‼
Povestea pe scurt:
!!SUA face presiuni asupra Romaniei pentru incheierea acestui tratat, NU pentru intrarea tarii noastre in NATO, ci cu alt scop:
Adoptarea doctrinei Brzezinski, privind relația geostrategică dintre Ucraina și Rusia.
Astfel, întrucât împreună cu Ucraina, Rusia redevenea sau rămânea un imperiu, America urmărea atragerea celei dintâi în sistemul de alianțe occidental și punerea unei distanțe politice, cât mai mari, între Kiev și Moscova.
Presedintele Emil Constantinescu este identificat ca veriga slaba. Practic, pe americani nu îi interesa cine cedeaza si cine accepta, îi interesa doar incheierea tratatului. Emil Constantinescu numeste ca sef al comisiei noastre de negociere pe un fost coleg de facultate – secretarul de stat Dumitru Ceaușu.
Dumitru Ceausu cedeaza!!!!, in favoarea Ucrainei, circulatia libera pe bratele Dunarii, Sulina si Chilia, si renunta la Insula Serpilor ca delimitare a platoului continental al României:
Ministrul Adrian Severin a refuzat forma tratatului negociat de Dumitru Ceaușu și a redeschis negocierile, în pofida anunțului în sens contrar făcut de președinția României.
Partea a II a
Potrivit memoriilor din care cităm, forma de tratat convenită de negociatorul-șef român, a fost sintetizată de ambasadorul american la Kiev, William Miller, pentru colegul său de la București, în următorii termeni:
„La începutul lui februarie am primit un telefon de la ambasadorul Miller din Kiev. El mi-a confirmat că partea română acceptase totul, inclusiv să renunțe la referirea la Pactul Molotov-Ribbentrop, la pretenția privind libera navigație pe estuarul către Marea Neagră (canalul Chilia – n.n.) și la poziția sa anterioară ca Insula Șerpilor să nu fie luată în considerare la delimitarea apelor teritoriale”.
În schimb, Ucraina nu renunțase la nimic și nu a fost de acord să supună Curții Internaționale de Justiție (C.I.J.) problema delimitării (platoului continental – n.n.). Ucraina adoptase poziția că ambele părți vor trebui să se pună de acord asupra competenței C.I.J., dar nu înainte de o perioadă de cinci ani, timp în care Ucraina ar fi liberă să exploateze aria în litigiu.
Aceasta ar lăsa România cu o declarație goală de conținut, potrivit căreia, dacă părțile nu vor putea conveni asupra zonei, CIJ va decide, dar numai dacă statele respective vor fi de acord să o sesizeze.
Prin urmare, România cedase totul și rămânea cu o declarație sterilă. Aceasta era forma tratatului la data la care presa era informată că negocierile se încheiaseră cu succes.
Adrian Severin nu accepta, rascoleste pe toata lumea, incalca uzantele diplomatice si insista ca ambasadorul american de la Bucuresti, Alfred Moses, sa mearga la Kiev si sa redeschida negocierile. Datorita dl Adrian Severin, România castiga 10.000 km2 in platoul continental!!!
“O LUPTĂ URIAŞĂ”
Ceea ce urmează nu s-a știut până azi.
„În ziua următoare, Ministrul de externe Severin mi-a cerut să vin la Ministerul de Externe ca să discutăm despre negocierile cu Ucraina. (Cum!? În 1997 ambasadorii americani erau convocați la Ministerul de Externe și se prezentau imediat și fără crâcnire!? – n.n.) El considera că Ceaușu a tras lozul necâștigător în săptămâna precedentă la Kiev, și, într-adevăr, așa se întâmplase.
Am convenit să ridic problemele cele mai importante într-o discuție cu ambasadorul Chaly… (ambasadorul Ucrainei la București – n.).”
Cu alte cuvinte, negocierile se redeschiseseră prin efectul opoziției ministrului de externe român. Mai mult, acesta îl convinsese pe ambasadorul american la București, altminteri grăbit să vadă tratatul încheiat, de justețea poziției României.
De acum încolo, Severin devenea principalul interlocutor al Americii cu privire la tratatul româno-ucrainean de care aceasta era direct interesată.
În acest sens, ambasadorul Moses precizează, printre altele, foarte sugestiv, că: „Am petrecut cea mai mare parte a următoarelor două zile la telefon cu Ministrul de Externe Severin și ambasadorul Chaly, analizând punctele deschise ale negocierilor.”
Și astfel, ajungem la a treia revelație șocantă:
„Severin m-a împins să merg la Kiev…” – recunoaște ambasadorul SUA în România. De ce? Evident, pentru a prezenta și susține lista condițiilor românești. Iar Alfred Moses s-a dus. Ceea ce, este clar pentru toți cei care cunosc regulile relațiilor diplomatice, nu se putea face fără acordul și mandatul Departamentului de Stat. Din factor de presiune, SUA devenea, astfel, actor nemijlocit în negocieri, în sprijinul României.
La Kiev, ambasadorii Moses și Miller au conferit cu Ministrul de Externe Hennadiy Udovenko, adjunctul acestuia și negociatorul-șef al tratatului cu România, Buteyko, consilierul pentru securitate națională al Președintelui Ucrainei, Volodymyr Horbulyn, și cu directorul departamentului pentru afaceri externe al președinției Ucrainei, Volodymyr Ogryzko. Mai mult decât atât nici că se putea.
Ce a făcut Alfred Moses la aceste întâlniri, conform amintirilor sale?
„Am implorat Ucraina să răspundă rapid propunerilor pe care Ministrul de Externe Severin le pusese recent pe masă și am cerut ca ambasadorul Chaly de la București să fie împuternicit să negocieze chestiunile care mai rămâneau în suspensie. După care, Miniștrii de externe, Udovenko și Severin, s-ar întâlni, pentru a finaliza tratatul și a-l parafa.
În cele din urmă, Buteyko a acceptat aceasta. El a fost de acord ca acest act să se refere la tratatul dintre România și URSS din 1961, fără a mai insista pentru o referire la protocolul din 1948 (care recunoștea URSS ca deținător al Insulei Șerpilor).
În schimb, Ministrul de Externe Severin ar trimite o notă prin care ar retrage nota din 1 august 1991, care pretindea posesia României asupra Insulei Șerpilor.
Nota: Aceasta a fost o propunere de compromis americană pe care Severin nu a acceptat-o și nota diplomatică din 1991 nu a fost retrasă.
L-am convins pe Buteyko că poziția României cu privire la libera navigație pe Chilia, care forma o parte a frontierei româno-ucrainene, era rezonabilă și ar trebui acceptată de Ucraina, fără să mai insiste în obținerea liberei navigații pe brațul Sulina, care trecea prin teritoriul românesc.
El a acceptat și limitarea negocierilor pentru delimitarea apelor teritoriale în Marea Neagră la doi ani, după care oricare din părți putea sesiza CIJ pentru soluționare.
Alte puncte de compromis (problema minorităților și a euroregiunilor: Dunărea de Jos și Bucovina de Nord, printre altele – n.n.) au fost discutate și, în final, am plecat cu sentimentul că înțelegerea se realizase.”
O luptă uriașă, poziții ferme, implicare internațională directă, câștiguri concrete, dintre care unele au trecut neobservate, iar altele, precum (‼) sporirea teritoriului național românesc cu zece mii de kilometri pătrați de platou continental, cu zăcămintele de hidrocarburi, care au deșteptat poftele prădătorilor globali, puse în contul meritelor altora‼
Adică o realitate complet opusă percepției de trădare, slăbiciune, cedare, păgubire care ne-a fost indusă în toți acești ani; desigur, de cei care erau deranjați de noua situație geopolitică generată de tratat.
„După întoarcerea la București, ambasadorul Chaly a confirmat acceptarea propunerilor făcute de mine la Kiev, și partea română a fost de acord (cu tratatul – n.n.).
Președintele Constantinescu, pe drept, a primit recunoașterea pentru acest succes (oare? – n.n.) și pe 2 iunie tratatul a fost semnat la București (eroare de memorie – semnarea a fost, de fapt, la Mangalia – n.n.) de către cei doi Președinți, Constantinescu și Kucima.” – își încheie Alfred H. Moses relatarea, nu fără o notă de legitimă satisfacție.
Va urma ! Ulterior incheierii tratatului.
