2024. Profil de politician. Marcel Ciolacu. Impostor, infractor si haimana ! Partea I.
Să începem cu o scurtă sinteză.
De un an, România are un premier cu aspirații de președinte, dar cu un Curriculum Vitae mai mult decât subțire. Noutatea este că până și această biografie a sa, afișată pe site-ul Guvernului, e cosmetizată șmecherește pentru a se apropia, cât de cât, de exigențele unor funcții atât de înalte.
Una dintre cele mai flagrante încercări de fardare a trecutului lui Marcel Ciolacu e falsul legat de primul loc de muncă. Aici, premierul susține public că ar fi lucrat într-o mare întreprindere bucureșteană. De fapt, în 1989, era muncitor necalificat la o cooperativă meșteșugărească din Buzău.
În anii ’90, l-am găsit, deopotrivă, în postura de finanțator de top al partidului, dar și de protejat social, care pretinde și obține astfel o casă de la primărie.
Apoi, se prezintă vag ca „antreprenor, administrator și asociat” la mai multe companii private. În realitate, era un afacerist și un politician local minor. Totuși, un jongler abil care, după paravanul unor buticuri din piață, își folosea funcțiile publice pentru a face, ilegal, bani privați/negri.
Două episoade sunt și azi relevante: parteneriatul cu OMV din anii 2000 și afacerea unei păduri defrișate, luate de la stat, pe terenul căreia s-a ridicat, între timp, magazinul Dedeman din Buzău.
Ne întoarcem inevitabil și la revoluționarul Ciolacu.
O ipostază din care a susținut că nu a cerut, vreodată, beneficii. Și totuși, certificatul de revoluționar i-a adus, pe rând, un teren agricol, un spațiu comercial în Piața Centrală din Buzău pe care și-a ridicat apoi afacerile și nu unul, ci două locuri de veci în Cimitirul „Eroilor”.
Cel puțin în scriptele primăriei buzoiene, Marcel Ciolacu este un erou. Titulatură obținută tot printr-o cosmetizare a realității.
Dar, deși lungul drum până la funcția de prim-ministru e pavat cu inadvertențe, falsuri și situații evidente de conflict de interese, premierul de azi refuză să le clarifice. Solicitarea Recorder de a ne acorda un scurt interviu explicativ despre parcursul său personal și profesional a fost refuzată de Marcel Ciolacu, cu argumentul că are o agendă mult prea încărcată.
LICEANUL.
O incursiune documentară în trecutul său ni-l arată pe adevăratul Marcel Ciolacu altfel decât ni s-a prezentat el însuși. Acțiunea se petrece la Buzău, acolo unde – știm acum de la un alt analfabet, Nicolae Ciucă – dă să înceapă Occidentul.
Suntem în 1982 și mezinul familiei Ciolacu intră la liceu.
În CV, la studiile liceale, premierul de azi indică Liceul de Filologie-Istorie „Mihai Eminescu” din Buzău și se oprește aici. Sugerează, astfel, că e absolventul unui liceu cu profil umanist. Ceea ce omite e că a XII-a F, clasa în care a terminat în 1986, era, în realitate, o clasă de mecanică.
Deși numele făcea trimitere la un liceu de filologie, așa cum fusese multă vreme, în ultimii ani ai comunismului școala se transformase într-una preponderent industrială. Iar evaluări din 1984 ale brigăzilor de partid păstrate în arhive rețin „nivelul scăzut de cunoștințe, priceperi și deprinderi ale elevilor de la profilul industrial și numeroasele absențe ale acestora”.
Cam ca și în ziua de astăzi la liceele care au rămas cu profil industrial și la facultățile denumite generic „fabricile de diplome”.
Dintre cei pe care i-am contactat, niciunul nu a fost de acord însă să vorbească deschis, într-un interviu înregistrat, despre actualul premier. Cei mai mulți abia și-l amintesc din acea perioadă. Sau se feresc să-l menționeze.
Inginera Aurora Hoștiuc i-a fost, timp de doi ani, profesoară de tehnologie, o disciplină la care clasele cu profil industrial dădeau teze trimestriale. Și-l amintește pe Marcel Ciolacu, cel din 1984, mai degrabă ca pe un elev mediocru/prostovan, care nu se remarca în vreun fel anume:
„Marcel nu a fost atât de isteț ca fratele lui, Daniel, pe care l-am avut elev înainte. Era un copil de mijloc, un șmecheraș, așa. Trecea clasa. Venea la ore, își vedea de treabă. Acum, că n-o fi fost de 10, o fi fost de 7 sau de 6, de 5 la teză… nu-mi mai aduc aminte notele. Dar în mod sigur a luat bacul”.
În opinia noastră, doamnei inginer i-a fost teamă să spună adevărul, pentru că nu „te pui la mintea prostului că-i odihnită”, așa că, ne permitem noi să completăm: „Poate pe cel de la Galați. Sau de la Călărași”!!!!
Senzațional. Tânărul admis, așadar, la o clasă de mecanică, cu rezultate școlare mediocre, pentru a nu spune note de 5 care valorau cât nota 3, ia examenul de bacalaureat la timp, în iunie 1986.
Ratează însă intrarea la facultatea de „bănci în Cișmigiu” și, în toamnă, merge în armată, la Otopeni, la UM 01900. La întoarcere, stă aproape un an pe bară (munca-i grea), ocupându-și timpul cu pasiunea pentru muzică, manifestată adesea la un club din Casa Tineretului. Avea deja 21 de ani și tăia frunze la câini.
Notă: În anul 1988, când Marcel Ciolacu a revenit din armată, legile în vigoare la acea vreme prevedeau obligativitatea bărbaților de a derula activitați lucrative sau de învățământ (student, elev școală militară). Cei care erau în vârstă de peste 18 – 19 ani și erau identificați în situația de a nu avea serviciu sau nu urmau cursurile unei instituții de învățământ superior sau de post liceală, erau reținuți, arestați si condamnați la 6 luni de închisoare, cu executare, pentru parazitism și vagabondaj.
Pedepsele erau duse la îndeplinire, în general, la Canalul Dunăre-Marea Neagră. În acest context social, scăpau de pușcarie foarte puține persoane, între care, norocoșii, persoanele cu handicap, persoanele cu relații foarte sus puse și informatorii miliției și securității. Oare din ce categorie a făcut parte Marcel Ciolacu ?
„Noi mergeam la Casa Tineretului, la Tehnic Club, cum se numea, la rockăreală. Și era în majoritatea timpului acolo”, povestește Lionel Zosmer, cu care Marcel Ciolacu se va intersecta, mai târziu, în clubul revoluționarilor și în primii ani de politică locală.
NECALIFICATUL.
Anul 1989 îl găsește pe statul de plată al unei cooperative meșteșugărești din Buzău. Tehnometal, desprinsă din Cooperativa „Prestarea”, deschidea atunci un atelier de electronică.
Marcel Ciolacu e angajat aici, ca muncitor necalificat, în subordinea lui Ion D. Popescu, care devine și el politician local după Revoluție – mai întâi P.D., apoi P.S.D. Angajarea lui Ciolacu în această secție ne-a fost confirmată de mai mulți colegi din cooperativă, sub protecția anonimatului. O admite, de altfel, însuși șeful de secție, Ion D. Popescu, într-o conversație cu Recorder.
Singurul care și-a asumat, însă, deschis să spună povestea trecerii lui Marcel Ciolacu prin Tehnometal a fost mecanicul de utilaje de atunci al atelierului, Vasile Simion (foto jos):
„Eram vreo 70 de oameni acolo. Erau și câțiva meseriași în electronică, în mecanică, dar cei mai mulți erau tineri care terminaseră liceul și nu intraseră la facultate. Nu era niciun concurs. Selecția se făcea la cooperativă. Și s-au angajat cu relații toți. Între care și Marcel Ciolacu.”
Vasile Simion povestește că Marcel Ciolacu era printre muncitorii necalificați.
Și, într-adevăr, diplomele de absolvire de la Liceul „Mihai Eminescu” erau de mașiniști, nu de electroniști.
„A fost angajat ca necalificat. N-are nicio calificare ca electronist. Nu se pricepe la nimic la electronică. Era o figură ștearsă, îl trimitea șeful pe ici, pe colo, pe unde avea nevoie și atâta tot”, spune Simion.
În CV, Marcel Ciolacu își trece în clar, ca angajator, Întreprinderea Electronica Industrială București, o importantă uzină comunistă de pe platforma Pipera, considerată un reper în electronica acelor vremuri.
Face această mențiune, pentru prima dată, în iunie 2023, abia când ajunge prim-ministru, după un șir lung de critici publice privind lacunele din biografia sa oficială. Și, totuși, niciunul dintre angajații Tehnometal Buzău nu are scris, în cartea de muncă, de atunci, altceva decât numele cooperativei meșteșugărești.
O legătură a lor cu Întreprinderea Electronica Industrială exista, dar nu era, nici pe departe, una de angajat-angajator.
Tehnometal monta amplificatoare de antenă – dispozitive descrise de cei care le făceau drept niște „mici cutii care se puneau între antenă și televizor” ca să prinzi, în comunism, sârbii și bulgarii. Cooperativa a deschis secția de montaj după un aranjament făcut de Ion D. Popescu cu fabrica de la București la care se trimiteau, în final, dispozitivele asamblate.
„Au prins un contract cu Electronica Industrială. Primeau piesele în niște cutii de carton, le montau la Buzău și le trimiteau la Electronica”, explică unul dintre cei care au văzut aceste contracte și care a dorit să îi fie protejată identitatea.
Vasile Simion descrie cum funcționau, concret, lucrurile:
„Electronica Industrială era o întreprindere foarte mare la vremea respectivă. Iar noi ne-am dus acolo să cerșim ceva de muncă. Pur și simplu, ne-a dat și nouă de lucru. Dar funcționam ca un atelier separat al Tehnometal Buzău.”
Așadar, un atelier cu câteva mese de lucru, la parterul unui bloc din cartierul Episcopiei, face timp de un an și jumătate amplificatoare de antenă pentru Electronica Industrială.
Secția buzoiană a cooperativei lucrează cu această fabrică folosind mână de lucru locală – ceea ce azi am numi regim de lohn.
Notă: Afacerile în regim de lohn sunt axate pe producerea unor articole folosind mâna de lucru necalificată sau puțin calificată locală, considerată ieftină pe plan international. În cazul în care se folosește o materie primă, aceasta este importată, prelucrată, apoi exportată din nou.
Dar atelierul de la Buzău nu a fost niciodată parte a întreprinderii din București.
E ca și cum un angajat la o fabrică de confecții din prezent ar susține că lucrează la Nike sau Adidas, deși nu face decât să tragă la mașină, undeva, în România, bluze de trening care vor fi vândute sub sigla unui mare brand.
„Dă mai bine Electronica Industrială București. N-are nicio legătură, dar dă mai bine. Ciolacu se gândea că nu-l verifică nimeni”, crede, după 30 de ani, Vasile Simion.
Datele din arhive arată că secția de la Tehnometal avea, în 1989, 65 de oameni. În 1990, au rămas doar 28, apoi s-a desființat, pierzându-și obiectul muncii – Electronica Industrială București, trecută prin transformările tranziției, n-a mai avut nevoie de amplificatoare asamblate la Buzău. Tot în 1990 își face și Marcel Ciolacu ieșirea din cariera de „electronist”.
Va urma!
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
