2024. ROMÂNIA. RAPORT SECRET GERMAN, 1940. ROMÂNIA COLONIE GERMANĂ. Ultima parte.
ORICE ASEMĂNARE CU REALITATEA ESTE PUR ADEVĂRATĂ.
Raport secret german datat 4 noiembrie 1940.
Documentul, probabil redactat de un expert al NSDAP (Partidul Muncitoresc Național-Socialist German sau Partidul Nazist), propunea strategia Germaniei naziste față de recentul său aliat român.
Fotocopia originalului se găsește la Arhivele Naționale ale României, Fondul Microfilme SUA, rola 258, cadrul 1405523.
Să vedem ce spune in continuare documentul german.
De remarcat este că ideea celor două Românii (europeană și asiatică, cvasinațională și pseudonațională, occidentalo-conformă și occidentalo-incompatibilă), precum și cea a caracterului iluzoriu al unei națiuni române unice și indivizibile, sunt calul de bătaie al multor curente de gândire românești.
Despre asta este vorba în critica „miticismului” dâmbovițean și în afirmarea autonomismului transilvan, promovate de diverse grupări avându-și principalul sediu la Cluj și legături politico-economice strânse cu cercurile berlineze.
O altă asemănare șocantă între documentul german din 1940 și geopolitica contemporană rezidă în afirmarea neîncrederii în liderii autohtoni.
Deși în România există „substanța unei rase vrednice”, spune textul german, aceasta nu este „destul de puternică pentru a crea un stat și a transforma o populație într-un popor”.
„În primul rând nu există un conducător și o clasă conducătoare” și de aceea orice încercare internă de crea o „nouă Românie” se lovește de rezistența aparatului de stat format din „ofițeri, funcționari și intelectuali aproape fără excepție obișnuiți să trăiască din trădare” – adică, s-ar zice astăzi, din corupție. Se înțelege că toți aceștia trebuie înlăturați, căci liderul care le „pretinde cinste se confruntă imediat cu o dușmănie crescândă”.
Asemănătoare sunt și referirile la „noua Românie”.
De remarcat este împrejurarea că în istoriografia occidentală, atunci când se face distincția între două perioade din istoria aceleiași țări, separate printr-o revoluție, se vorbește despre „Vechiul regim” și „Noul regim”. (Este cazul Angliei de dinaintea și de după revoluția din 1642, sau al Franței de dinaintea și de după revoluția din 1789.)
Când separarea se face printr-o reformă constituțională adoptată în cadrul aceluiași sistem de guvernare, se menționează tipul de guvernare urmat de indicativul său cronologic. (De exemplu, în Franța se vorbește despre prima, a doua, a treia etc. Republică.)
Cînd adjectivul „nou” este asociat cu numele unei țări, al unui oraș sau al unui ținut, ceea ce rezultă este apelativul unei colonii (Noua Spanie, Noua Scoție, Noul Orleans, Noul York etc.).
La origine Lumea Nouă nu a fost decât un transfer al Lumii Vechi pe un teritoriu nou, de pe care civilizațiile băștinașe au fost izgonite. Că știu aceasta sau nu, atât autorii documentului german din 1940 cât și mai recent ambasadorul american Hans Klemm, referindu-se la „Noua Românie”, implicit și poate involuntar, dar fără echivoc, i-au definit și statutul – acela de colonie.
O colonie sui generis organizată în propriul spațiu geografic. Drumul României către un posibil mare viitor ar trece prin certitudinea unui asemenea statut.
În 1940 ca și acum se pare că aliații noștri nu sunt deloc mulțumiți de partenerul lor român și de aceea vor, nu să strice parteneriatul, ci să îl folosească pentru a transforma România în altceva; evident potrivit concepției și intereselor lor. Un altceva care nu este capabil de opoziție.
Experții germani din 1940 o spun cu claritate: „Noua Românie trăiește de la început pe baza atotputernicei bunăvoințe a Axei, chiar și din punctul de vedere al politicii interne”.
Liderii români de nădejde au făcut apel la ajutorul extern „nu împotriva unor puteri străine…ci împotriva propriei lor armate și împotriva rezistenței din cardul aparatului de stat, pentru că nu aveau la îndemână forțe proprii care să le fie alături”. (Parcă se vorbește despre doamnele Koveși sau Macovei, ori parcă le auzim pe ele însele vorbind.)
Nici poporul din care se recrutează elitele nu este, însă, mai bun: „…populația României nu este una ambițioasă și, în mod oriental-slav, se mulțumește cu astâmpărarea foamei, în loc să se străduiască să își asigure singură toate cele necesare. Religiozitatea moartă a bisericii ortodoxe o întărește în această atitudine”.
În concluzie, „Noua Românie va avea nevoie pentru totdeauna din punct de vedere al politicii externe de sprijinul trupelor germane, iar din punctul de vedere al politicii interne, pentru cel puțin câteva decenii.”
Conform raportului din 1940, „dacă se dorește ca România să nu fie doar păstrată ci să fie folosită pe deplin, acest lucru nu poate avea succes doar prin consiliere, ci prin metode coloniale.
Trebuie ca forța de lucru care acum lenevește să fie ocupată intensiv, pe model colonial…Trebuie alcătuite mari armate de muncitori care să refacă sistemul de drumuri extrem de înapoiat. Industriile care necesită forță de muncă intensivă trebuie transferate … în România.”
Greu de găsit vreo diferență între aceste citate datând din 1940 și cele ce se spun și se întâmplă astăzi în România. Atunci ca și acum sunt și români convinși că infrastructurile noastre nu se pot dezvolta decât sub biciul disciplinei străine și că economia română nu poate progresa decât preluând tehnologii occidentale.
Ca și planificatorii politici de astăzi, documentul german din 1940 se arată grijuliu cu aparențele.
Iată cum vede el colonizarea României: „Aceste sarcini pot fi îndeplinite fără să fie atinsă suveranitatea formală a României (caracteristicile cele mai importante ale suveranității oricum îi lipsesc acestui stat) și fără ca să fie blocate posibilitățile de dezvoltare ale puterilor vrednice din rândul populației românești (atunci lăudat era Horia Sima, azi Codruța Kovesi etc. – nn).
Modalitatea de acțiune trebuie să fie o impunere pașnică… Nu ar trebui să fie întâmpinate obstacole de netrecut pentru punerea sub regie germană a construcțiilor de drumuri și canale. Nu este nevoie de mijloace violente pentru penetrarea industrială.
Printr-o politică românească bazată pe realități… fiecare va primi ceea ce i se cuvine: masele…o mai bună supraveghere și alimentare ca până acum, germanii vor primi conducerea în ceea ce privește interesele Reichului și foloasele cuvenite pentru contribuția și asumarea responsabilității politico-militare (vezi astăzi bazele de la Deveselu și Kogălniceanu – n.n.), forțele vrednice de origine românească vor primi participarea la guvernare și administrare, conducerea producției și comerțului. … Germania nu trebuie să lase să îi scape posibilitățile coloniale care se găsesc la ușa sa.”
Această „ofertă” este valabilă și azi.
Ceea ce a fost montat „greșit” poate fi demontat și remontat „corect” prin voința unui alt inginer.
Putem fi noi de acord că proiectul național românesc este unul cu totul eșuat și că românii (în special liderii lor) care doresc perpetuarea „eșecului” apărând o identitate națională iluzorie, sunt niște retrograzi corupți care trebuie eliminați?
După cum, dimpotrivă, cei care vor o „Nouă Românie” antinațională, reprezintă „forțele sănătoase” ale unei comunități lipsită de alcătuire organică și de identitate culturală? Dacă suntem de acord cu asta înseamnă că eliminarea actualelor elite românești este necesară și legitimă.
Dacă da, atunci nu avem altă posibilitate decât să acceptăm o tutelă străină, singura noastră libertate fiind eventual aceea de a opta între un stăpân sau altul. Aceasta cu conștiința că alegerea stăpânului este ultimul drept de care dispune omul liber înainte de a deveni slugă.
Dacă tăcerea ar însemna acceptare, s-ar zice că majoritatea românilor răspunde afirmativ acestor întrebări.
Să nu ne facem iluzii. Libertatea și sclavia nu pot sta împreună; așa cum două săbii nu pot sta în aceeași teacă. Între cele două nu poate exista compromis. Nu poți fi puțin liber și puțin vasal; așa cum o femeie nu poate fi puțin virgină și puțin gravidă.
Bătălia în care suntem deja implicați este una pe viață și pe moarte.
Soarta ei depinde de cel care obține victoria pe frontul intern. Este limpede că puterile globale sau regionale ale căror aliați suntem – indiferent care ar fi ele – nu se simt confortabil cu o Românie suverană, potentă și rezistentă. Întrucât, totuși, nu ne pot nici ignora, ne vor accepta și așa, de îndată ce semnele că există destui români gata să facă act de supunere se vor stinge.
Nu defectele noastre, ci trădările noastre explică de ce aliații noștri cred că este mai profitabil pentru ei ca noi să pierim ca neam, lăsând în urmă o națiune vidă asemenea unei cochilii goale, decât să ne păstreze ca partener pe care se pot sprijini tocmai întrucât le opunem rezistență.
A mers vorba că românii obișnuiesc să își trădăze aliații. Adevărul este exact invers. Aliații i-au trădat întruna. Românii se trădează doar pe ei înșiși.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
