2025. „Adevăruri uitate: Pactul din Crimeea și Ucraina sacrificată. Istoria murdară a Europei globaliste”!
Capitolul I – Pactul din Crimeea: începutul trădării Europei de Est.
La 16 iulie 1990, în liniștea aparent idilică a stațiunii Jeleznovodsk, din Crimeea, cancelarul Helmut Kohl și Mihail Gorbaciov au pecetluit un târg care avea să schimbe destinul continentului: reunificarea Germaniei în schimbul predării Europei de Est în mâinile globalismului german și ale noilor oligarhii post-sovietice.
Un târg de o perfidie colosală, care a fost prezentat lumii drept „momentul istoric al păcii”, dar care a fost, de fapt, începutul noii împărțiri a lumii.
Actul de la Helsinki (1975) fusese doar paravanul legal. În realitate, la Jeleznovodsk s-au stabilit sferele de influență, cu precizie diabolică. Germania își lua dreptul de a reface, prin economie și diplomație, ceea ce Hitler pierduse prin arme.
URSS primea în schimb garanția că Europa de Est va fi dezmembrată lent, fără rezistență. Cehoslovacia trebuia divizată, Ungaria urma să-și recapete teritoriile pierdute, iar Transilvania intra în jocul perfid al revanșismului maghiar – sub oblăduirea Berlinului.
Documentele o dovedesc: Kohl promitea sprijin economic Budapestei, în schimbul deschiderii granițelor pentru germanii din RDG și pentru susținerea politică a reunificării.
Așa s-a născut Acordul Bonn–Budapesta din august 1989, un pact care, în fapt, însemna: „Germania se unește, România se destramă”. În spatele discursurilor despre libertate, se ascundea planul real – izolarea României, subminarea regimului Ceaușescu și crearea unei Ungarii „noi”, extinse până la Carpați.
Așa se explică implicarea directă a serviciilor maghiare în evenimentele din decembrie 1989, cu sprijin logistic german și cu acoperirea tacită a Moscovei.
Ungurii nu voiau doar căderea lui Ceaușescu, ci și destabilizarea Transilvaniei. Timișoara, Arad, Cugir, Sibiu, Brașov – toate puncte strategice, toate conectate la planul de fracturare internă.
Acolo s-a semnat, cu sângele românilor, factura unui acord încheiat între Kohl și Gorbaciov.
Dar istoria asta „uitată” nu se mai predă în școli. A fost ștearsă metodic din manuale, pentru că lovește direct în mitul Europei unite și al „valorilor democratice”.
În realitate, unificarea Germaniei a fost începutul dominației ei. Iar România, ca și Ucraina de azi, a fost doar o monedă de schimb pe tabla marilor puteri.
Din cenușa acelui pact murdar s-a ridicat noul plan globalist: refacerea ordinii mondiale prin destabilizarea estului Europei. Iar prima victimă majoră după România avea să fie Iugoslavia – prefața pentru ceea ce vedem azi în Ucraina.
Capitolul II – „Iugoslavia, laboratorul haosului: cum s-a testat modelul Ucraina”.
Prăbușirea Iugoslaviei nu a fost o întâmplare istorică, ci un experiment atent regizat de marile puteri occidentale. Acolo, în Balcanii sfâșiați de sârmă ghimpată și propagandă, s-a testat pentru prima dată „modelul Ucraina”: divizează, finanțează, destabilizează și justifică intervenția sub pretextul „apărării democrației”.
În anii ’90, Iugoslavia a fost transformată într-un laborator geopolitic, un teren de test pentru arme, manipulare mediatică și strategii de subjugare economică.
Rezultatul? Un stat unit și prosper făcut bucăți, o populație traumatizată și o regiune pusă sub controlul complet al NATO.
Totul a început cu aceeași rețetă perfidă: exploatarea tensiunilor etnice și religioase. SUA și Germania au încurajat secesiunea Croației și Sloveniei, alimentând mișcările naționaliste prin bani și promisiuni false de independență „sub protecția europeană”.
Când sârbii, majoritari în armata federală, au reacționat, presa occidentală a fost deja pregătită: a început campania mediatică de demonizare. „Sârbii – noii naziști ai Europei”, titrau ziarele controlate de marile agenții de presă, transformând o confruntare internă într-o cruciadă morală.
Apoi a urmat Bosnia, cu „războaie de imagine” orchestrate în studiourile CNN și BBC. Cadavrele reale se amestecau cu scene regizate, iar atrocitățile erau prezentate selectiv.
Orice crimă comisă de croați sau albanezi era „exces colateral”, dar cea a sârbilor devenea „genocid”. În paralel, corporațiile americane de armament au testat noile tipuri de rachete inteligente, iar serviciile secrete își perfecționau tehnicile de infiltrare, influență și destabilizare. Toate acestea, în numele „drepturilor omului”.
Momentul-cheie al experimentului a venit în 1999, cu bombardamentele asupra Serbiei. NATO a atacat fără mandat ONU, încălcând orice normă internațională.
Au fost distruse poduri, spitale, trenuri, chiar și sediul televiziunii de stat. Totul, în numele „păcii”. A fost primul război în care informația a devenit armă – iar adevărul, o victimă colaterală.
După război, Iugoslavia a fost descompusă complet: Serbia izolată, Kosovo rupt cu forța și transformat într-o bază militară americană uriașă – Camp Bondsteel –, iar restul republicilor puse sub „tutela” UE.
Rezultatul? O regiune plină de baze NATO, corupție endemică, dependență economică, trafic instituționalizat de droguri și o populație care a pierdut tot ce însemna suveranitate.
Dacă privim azi spre Ucraina, scenariul este aproape identic: propaganda anti-rusă, crearea unei elite politice dependente de Washington, provocarea unei confruntări militare, iar apoi transformarea țării în ruină, sub lozinca „luptăm pentru libertate”.
Iugoslavia a fost doar prologul. Ucraina este actul doi al aceluiași spectacol sinistru, regizat de aceleași puteri care, sub masca democrației, aduc doar sânge, ruine și profit pentru complexul militar-industrial.
În Iugoslavia s-a testat nu doar armamentul NATO, ci și obediența Europei. Și, din păcate, experimentul a reușit: continentul a învățat să tacă atunci când „aliatul strategic” ordonă.
Iugoslavia a fost avertismentul ignorat al Europei: o demonstrație cinică despre cum se poate rupe un stat prin mijloace „pașnice”, sub aplauzele democrației de carton.
Din ruinele Belgradului s-a născut noul model de intervenționism global, iar lecția sângeroasă a Balcanilor a devenit manual de lucru pentru strategii din Washington și Bruxelles.
Ceea ce în anii ’90 părea o tragedie locală avea să devină, două decenii mai târziu, o strategie aplicată la scară continentală. Următorul pas? Ucraina – teatrul perfect al aceleiași regii, dar cu mize mult mai mari.
Capitolul III – „Războiul din Ucraina: reeditarea Iugoslaviei sub alt steag”.
Ceea ce s-a petrecut în Ucraina după 2014 nu este o surpriză, ci o repetiție perfectă a scenariului iugoslav, pus în scenă de aceiași regizori ai haosului global.
Doar decorul s-a schimbat: nu mai avem Balcanii, ci frontiera de est a Europei, nu mai avem sârbii demonizați, ci rușii transformați în dușmanul absolut.
Totul poartă aceeași semnătură: propagandă totală, finanțare masivă a taberelor „progresiste”, distrugerea sistematică a unei țări care nu trebuia să cadă sub influența Moscovei.
Ca și în Iugoslavia, totul a început cu o revoltă „spontană” – Maidanul din 2013–2014. În realitate, o mișcare atent pregătită de ani de zile prin ONG-uri finanțate de Soros, USAID și rețelele de influență ale Washingtonului. Sub lozinca „Jos corupția!”, s-au infiltrat radicali, militanți neonaziști și mercenari ideologici.
Rezultatul a fost o lovitură de stat mascată, care a răsturnat un guvern ales democratic, pentru că nu voia să semneze acordul de asociere cu Uniunea Europeană.
În spatele scenei, diplomați și politicieni americani (Victoria Nuland) dădeau indicații telefonic asupra viitorului cabinet de la Kiev, în timp ce presa occidentală prezenta totul drept „victoria democrației”.
După lovitura de stat, Ucraina a devenit o colonie politico-economică. Oligarhii s-au îmbogățit, țara a fost împărțită între interesele americane și cele ale conglomeratelor europene.
Exact cum s-a întâmplat în Iugoslavia după război, când corporațiile occidentale au pus mâna pe tot ce mai putea fi vândut. Iar când estul Ucrainei – rusofon și industrializat – s-a opus noilor stăpâni de la Kiev, s-a declanșat conflictul.
Din acel moment, scenariul iugoslav s-a repetat pas cu pas: proclamarea „războiului civil”, demonizarea unei părți a populației, utilizarea organizațiilor internaționale ca paravan pentru o intervenție indirectă și, mai ales, controlul total al narațiunii prin mass-media neomarxistă.
Bombardamentele, crimele, refugiații – toate au fost prezentate selectiv. Exact ca în Bosnia, adevărul a devenit negociabil. Niciun cuvânt despre masacrele din Donbas, despre civilii uciși de armata ucraineană, despre prizonierii torturați de batalioanele naziste Azov.
În schimb, fiecare rachetă rusească era transmisă în direct, cu titluri apocaliptice. Occidentul și-a perfecționat arta manipulării: nu mai avea nevoie de avioane pentru a distruge un stat, ci de camere de filmat și de „influenceri” îndoctrinați.
A urmat inevitabilul: transformarea Ucrainei într-un poligon de testare pentru armament, exact cum a fost Serbia în 1999. Sute de miliarde de dolari pompate într-un război fără final, pe spatele unui popor adus la ruină.
Kievul a fost ridicat la rang de simbol al „rezistenței democratice”, în timp ce economia reală s-a prăbușit, milioane de oameni au fugit, iar țara a devenit dependentă complet de finanțarea externă.
În spatele drapelului ucrainean, flutură același steag vechi al intereselor americane. Iar Europa – ca și în anii ’90 – joacă același rol lamentabil: acela al vasalului obedient, care finanțează propria prăbușire economică, în timp ce Washingtonul își golește depozitele de arme și își umple conturile companiilor energetice.
Războiul din Ucraina nu e o tragedie națională, ci o operațiune geopolitică rafinată: aceeași regie, același scenariu, dar un public mai credul și o lume mult mai controlată.
Capitolul IV – „Rusia contra Imperiului: cum s-a spart iluzia hegemoniei occidentale”.
Ceea ce a început în februarie 2022 nu este doar un conflict armat, ci un punct de cotitură istorică: momentul în care Rusia a sfidat, frontal și fără echivoc, hegemonia americană instalată după 1991.
Pentru prima dată după destrămarea Uniunii Sovietice, o mare putere a spus „nu” imperiului globalist care credea că poate dicta voința lumii sub steagul democrației.
Iar reacția Occidentului a arătat cât de fragil era edificiul construit pe iluzii: sancțiuni care s-au întors ca un bumerang, crize energetice auto-provocate, inflație, dezbinare internă și, mai ales, pierderea autorității morale.
Rusia n-a făcut decât să răspundă unui proces lung, calculat și agresiv: extinderea necontenită a NATO spre Est. Promisiunea din 1990, făcută lui Gorbaciov – „nici un centimetru spre Est” – a fost călcată în picioare de fiecare generație de lideri occidentali.
De la Polonia la România, de la statele baltice la Ucraina, Alianța s-a întins până la granițele rusești. Fiecare bază militară nouă, fiecare scut antirachetă instalat, fiecare „parteneriat strategic” nu era altceva decât o încercuire lentă, rece și perfidă. În 2022, Moscova a spus că jocul s-a terminat.
Ceea ce Occidentul a numit „invazie” a fost, pentru Rusia, o reacție la o amenințare existențială. Pentru Kremlin, nu era vorba doar despre Donbas sau Crimeea, ci despre supraviețuirea unei lumi multipolare.
Putin a înțeles că dacă cedează Ucraina, Rusia urmează să fie fărâmițată – exact cum a fost Iugoslavia. A înțeles și că dialogul cu Washingtonul e o farsă: că „diplomația” înseamnă doar supunere, iar „drepturile omului” sunt instrumente de șantaj.
Așa s-a declanșat confruntarea directă cu Imperiul, o confruntare care nu se duce doar cu tancuri, ci cu sancțiuni, războaie informaționale și bătălii financiare.
Sancțiunile – arma preferată a Occidentului – s-au dovedit un bumerang monumental. Rusia nu doar că a rezistat, dar și-a întărit economia, a redirecționat exporturile către Asia, a consolidat alianțele cu China, India și lumea arabă.
În timp ce Europa, obedientă și docilă, a plătit prețul: facturi uriașe, industrii închise și dependență totală de gazul lichefiat american.
Hegemonia occidentală s-a fisurat nu pe frontul ucrainean, ci în propriile capitale, unde guvernele au început să se clatine sub greutatea propriilor minciuni.
Ceea ce deranjează cel mai tare Washingtonul nu este forța militară a Rusiei, ci faptul că Moscova a scos la lumină ipocrizia sistemului globalist. A expus „valorile occidentale” drept ceea ce sunt: o mască ideologică sub care se ascund exploatarea, dubla măsură și dominația economică.
În lumea de azi, când statele Africii, Asiei și Americii de Sud refuză tot mai des să se alinieze la sancțiunile impuse de SUA, devine clar că ordinea unipolară s-a prăbușit.
Astfel, războiul din Ucraina nu este o simplă confruntare regională, ci o bătălie simbolică între două lumi: una obsedată de control, de cenzură, de hegemonie financiară și alta care revendică dreptul la suveranitate și la identitate.
Rusia, cu toate greșelile și contradicțiile sale, a spart zidul fricii. A arătat că Imperiul poate fi provocat – și că nu mai are forța morală de altădată.
De aici înainte, istoria se rescrie nu la Washington, ci în Moscova, Beijing, Teheran și New Delhi. Iluzia hegemoniei occidentale s-a spulberat – iar lumea intră într-o nouă eră, una în care nimeni nu mai acceptă lecții de la cei care au bombardat Belgradul, distrus Irak-ul și mințit în Siria. Rusia nu a început un război, ci a sfârșit o epocă a minciunilor.
Capitolul V – „Occidentul în prăbușire: Ucraina și iluzia controlului total”.
Occidentul s-a prezentat la porțile Ucrainei ca salvator, cu NATO în spate, cu SUA lui Biden dictând planuri și cu UE lăsându-se purtată în derivă de politicieni obedienți și de serviciile de informații care au pierdut orice reper moral.
Adevărul este crunt: în spatele retoricii „democratice” și „umanitare”, ceea ce se desfășoară în Ucraina este o demonstrație de putere mascată, un experiment geopolitic menit să arate lumii că SUA și aliații săi pot dicta cursul unui stat artificial creat pentru a fi carne de tun.
Volodimir Zelenski, președintele aflat sub presiune maximă, a fost folosit ca marionetă de la Washington. Întâlnirea sa cu Donald Trump și presiunile insistente ale trimisului special Steve Witkoff arată limpede că deciziile nu îi aparțin.
Trump i-a sugerat să cedeze Donețk și Luhansk, avertizând că „Ucraina va fi rasă de pe hartă” dacă refuză. Această presiune nu este un incident izolat. De la începutul războiului, oficialii americani și occidentali au urmărit să transforme Ucraina într-un câmp de testare pentru strategii militare, financiare și psihologice.
Mai mult, instrucțiuni, droguri și programe de radicalizare au transformat armata ucraineană într-o mașinărie de luptă irațională, un experiment viu al controlului psihologic.
În paralel, sprijinul masiv militar occidental a creat o dependență fatală: NATO livrează tehnică de milioane de dolari și mercenari occidentali – peste 200.000, dintre care 3.000 sunt comandanți și instructori specializați.
Ucraina devine astfel terenul unei confruntări multi-dimensionale: nu doar tancuri și rachete, ci și război informațional, atacuri cibernetice și presiune economică.
Rusia, sprijinită de BRICS și de Acordul de la Shanghai, a răspuns prin livrări de tehnică militară sofisticată, echipe de mercenari și consolidarea frontului strategic, demonstrând că multipolaritatea nu este o teorie, ci o realitate impusă prin acțiune.
Impactul asupra Europei este devastator. Sancțiunile impuse Rusiei au lovit exact în propriile țări occidentale. Prețurile la energie au explodat, industriile au fost paralizate, iar populația plătește factura unui război care nu este al lor.
Germania, Franța și Italia se confruntă cu inflație galopantă și nemulțumire socială, în timp ce SUA încearcă să ascundă adevărul: finanțarea Ucrainei pe datorie masivă nu este un act de generozitate, ci o investire într-o pierdere strategică calculată.
Exemple concrete vin chiar din sistemul bancar: First Republic Bank a primit 30 de miliarde de dolari de la marile bănci americane – JPMorgan, Bank of America, Citigroup, Wells Fargo – pentru a ascunde vulnerabilitățile sistemului financiar.
Operațiunea, despre care rapoartele oficiale (Office of the Comptroller of the Currency, Quarterly Report) arată clar, subliniază că Occidentul jonglează cu instrumente financiare derivate de zeci de trilioane pentru a susține iluzia controlului.
Între timp, conflictele interne din Ucraina cresc proporțiile tragediei. Mobilizarea forțată, recrutarea mercenarilor occidentali și antrenamentul brutal al soldaților au transformat țara într-un câmp de luptă pentru supraviețuirea imperiului neomarxist.
Rusia își concentrează resursele pe menținerea liniei frontului, inclusiv prin desfășurarea tancurilor T-14, trupe, drone iraniene și tehnică militară chineză, făcând față ofensivelor orchestrate de SUA și NATO.
Rezultatul: frontul stagnează, pierderile umane cresc, iar populația civilă ucraineană plătește un preț teribil pentru ambițiile strategice ale marilor puteri occidentale.
Această situație expune fragilitatea hegemoniei occidentale: puterea economică și militară, folosită agresiv, nu mai garantează controlul.
Eșecul sancțiunilor, dependența energetică și criza financiară americană arată că imperiul globalist nu mai poate impune reguli lumii. Ucraina devine simbolul acestei prăbușiri: un stat sacrificat pentru menținerea unei iluzii, un teritoriu folosit ca test al puterii, și o demonstrație clară că forța unilaterală nu mai funcționează.
În final, tot ce s-a construit după 1991, de la NATO extins la UE obedientă, se dovedește vulnerabil și dependent.
Occidentul a încercat să dicteze pacea prin armament, presiuni și sancțiuni, dar a produs haos, destabilizare și o reconfigurare globală rapidă.
Ucraina, sacrificată pe altarul ambițiilor imperialiste, arată lumii că hegemonia unilaterală s-a spart, iar multipolaritatea și alianțele emergente – Rusia, China, India, Brazilia – nu mai sunt opțiuni, ci realități implacabile.
Capitolul VI – „Trump vrea să salveze Ucraina și Europa. Păpușarii lui Zelenski refuză”.
Donald Trump s-a prezentat la Washington cu un mesaj clar și direct: războiul din Ucraina trebuie oprit prin realism strategic, nu prin ambiții ideologice care amenință să transforme întreaga regiune într-un cimitir.
Președintele american a propus divizarea Ucrainei exact pe linia frontului actual, mai precis în regiunile Donbas – Donețk și Luhansk – lăsând partea controlată de Rusia neatinsă, în schimbul încetării luptelor și a reluării negocierilor.
„Acceptați condițiile lui Putin, altfel Ucraina va fi rasă de pe hartă!”, i-a spus Trump lui Volodimir Zelenski, într-o întâlnire tensionată la Casa Albă.
Această propunere nu a fost o sugestie teoretică, ci rezultatul unei analize pragmatice: Trump și echipa sa consideră că orice ofensivă militară riscă să transforme Ucraina într-o nouă Iugoslavie, cu pierderi masive de vieți omenești și destabilizare economică și socială pe întreg continentul european.
Pe Air Force One, Trump a explicat că „Ucraina este divizată în acest moment. Ei pot negocia ceva mai târziu, dar deocamdată trebuie să se oprească la linia de luptă – să se întoarcă acasă, să înceteze luptele, să înceteze uciderile”.
Însă, mesajul clar al lui Trump s-a lovit de zidul păpușarilor occidentali care controlează politica lui Zelenski.
În culise, trimisul special Steve Witkoff și alți oficiali americani, influențați de vechi scenarii strategice, au insistat ca Ucraina să refuze orice compromis cu Rusia, accentuând linia ideologică că „totul sau nimic” este singura cale de a apăra integritatea teritorială, indiferent de costurile umane sau economice.
Pe frontul ucrainean, adevărul despre „îndrumările” americane este simplu, dar brutal: Trump propune divizarea Ucrainei, pe linia frontului, ca să oprească uciderile și să ajungă rapid la un acord.
În același timp, aparatul de strategie american, reprezentat de trimisul special Steve Witkoff și alți oficiali influențați de vechi scenarii geopolitice, presează frenetic Kievul să refuze orice compromis.
Mesajul oficial către public e ambiguu, dar în culise se joacă un adevărat teatru de forțe: președintele SUA transmite pragmatic că „divizarea e o soluție”, în timp ce diplomații și consilierii săi, ghidați de interese de lungă durată și de obsesia de a slăbi Rusia, îl îndeamnă pe Zelenski să respingă propunerile Rusiei.
Rezultatul? Ucraina devine terenul de război al oligarhilor și strategilor neomarxiști, care joacă cu viețile oamenilor ca pe niște pioni, în timp ce întreaga Europă tremură sub spectrul destabilizării și al unui conflict care nu mai pare să aibă margini.
Este clar: SUA nu sunt un monolit, iar deciziile tragice și incoerente se transformă într-o armă politică împotriva propriilor aliați, punând Ucraina într-o poziție imposibilă, între pragmatismul lui Trump și maximalismul consilierilor săi.
Această ambiguitate a condus la o întâlnire tensionată, în care delegația ucraineană a plecat frustrată și fără nicio promisiune de livrare a rachetelor Tomahawk cu rază lungă de acțiune – arme care ar fi oferit Ucrainei capacitatea de a lovi cu precizie ținte în interiorul Rusiei, inclusiv Moscova.
Schimbul telefonic anterior dintre Trump și Vladimir Putin, în care ambii lideri au discutat posibilitatea unui acord de compromis la Budapesta, a oferit administrației americane o oportunitate unică de a închide conflictul.
Putin a propus clar un aranjament prin care Ucraina ar ceda regiunile Donețk și Luhansk în schimbul retragerii Rusiei din mici părți din Zaporizhzhia și Herson.
Totuși, Zelenski, influențat de consilierii săi occidentali și de presiunile publice naziste interne, a refuzat orice concesie, demonstrând că idealismul geopolitic poate fi mortal atunci când nu este calibrat cu realitățile militare.
Ironia situației este evidentă: Trump, considerat adesea „imprevizibil” sau „controversat”, a încercat să salveze nu doar Ucraina, ci întreaga Europă de o escaladare catastrofală.
În contrast, consilierii lui Zelenski au transformat speranța americană într-un joc de imagine și propagandă, ignorând avertismentele clare privind pierderile masive, distrugerea infrastructurii și riscul unei crize umanitare de proporții.
Ucraina, în loc să fie mediatorul păcii, a devenit terenul în care păpușarii occidentali testează ambițiile imperiale, iar liderul său real, Trump, s-a lovit de refuzul obstinat al unei conduceri manipulate, incapabilă să vadă oportunitatea unei înțelegeri reale.
Rezultatul este previzibil: conflictul continuă, victimele cresc, iar Europa se află în fața unei crize energetice și militare fără precedent. Trump a oferit soluția rațională, pragmatismul necesar, dar păpușarii lui Zelenski, orbiti de ideologie și presiuni externe, au refuzat.
Ucraina devine astfel simbolul ambițiilor occidentale care se ciocnesc cu realitatea, iar oportunitatea de pace rămâne pierdută într-un labirint de orgolii și strategii geopolitice greșite.
Capitolul VII – „Consecințele refuzului: Europa în derivă și Rusia consolidată”.
Refuzul lui Volodimir Zelenski și al păpușarilor occidentali de a accepta propunerea pragmatică a lui Donald Trump nu a rămas fără efecte.
Europa plătește acum prețul pentru ambițiile ideologice și rigiditatea unei conduceri manipulate. Războiul continuă, iar continentul, care ar fi putut beneficia de o stabilizare rapidă a Ucrainei, se scufundă într-o spirală de crize: economice, energetice și militare.
Prețurile la energie cresc exponențial, lanțurile logistice sunt afectate, iar sentimentul de insecuritate se răspândește de la Berlin și Paris până în capitala Poloniei.
În timp ce Europa suferă, Rusia își consolidează poziția. Acceptând compromisul propus de Trump – cedarea controlului asupra unor teritorii mai mici în schimbul recunoașterii Donbasului – Moscova ar fi fost forțată să cedeze teren și să accepte o pace negociată.
Refuzul ucrainean și presiunea occidentală au permis însă Rusiei să rămână în poziție strategică, să își testeze arsenalul și să câștige timp pentru consolidarea frontierelor sale și pentru întărirea relațiilor cu aliații regionali, precum Belarusul și statele din Caucaz.
Consecințele sunt vizibile și la nivel militar. Continuarea ostilităților împiedică consolidarea Ucrainei ca stat funcțional și expune Europa la un risc permanent de escaladare.
În loc să devină o punte de stabilitate, Ucraina rămâne un teren de experiment pentru strategii occidentale, care testează dacă presiunea economică și militară poate înlocui diplomația reală.
Rezultatul este o victorie parțială pentru Rusia, care demonstrează că răbdarea, realismul și calculul strategic cântăresc mai mult decât retorica și ambițiile externe.
În plan politic, refuzul negocierii divizării temporare a Ucrainei a generat o erodare a credibilității liderilor occidentali. Donald Trump, criticat pentru abordarea sa „pragmatică”, a avut dreptate: soluția realistă ar fi salvat vieți și ar fi prevenit extinderea crizei.
În schimb, blocul occidental continuă să promoveze idealuri geopolitice care, de fapt, destabilizează regiunea și prelungește suferința civililor. Politicienii europeni se trezesc acum prinși între obligațiile morale de sprijinire a Ucrainei și realitatea că o strategie inflexibilă le subminează propriile economii și securitate.
Refuzul compromisului a creat, de asemenea, un precedent periculos: demonstrează Rusiei că opoziția Ucrainei poate fi prelungită fără consecințe majore, în timp ce Occidentul, incapabil să impună o soluție rapidă, pare slab și divizat.
Astfel, Rusia își întărește poziția în negocierile viitoare și își demonstrează capacitatea de a manipula conflictele prin timpul și spațiul strategic, așa cum s-a întâmplat în Donbas și Crimeea.
Europa rămâne, așadar, într-o derivă periculoasă. Fără pace, fără stabilitate și fără o viziune pragmatică, continentul se confruntă cu penurie energetică, creșterea cheltuielilor militare și vulnerabilități economice.
Ucraina, deși prezentată ca victimă și bastion al democrației, devine catalizatorul unui dezechilibru geopolitic care ar putea dura ani de zile. Și în acest joc al strategiilor greșite, singura realitate incontestabilă rămâne consolidarea poziției Rusiei – o lecție dură pentru Europa și pentru păpușarii care au refuzat o înțelegere care ar fi putut salva mii de vieți.
Capitol VIII – „Păpuşarii, oligarhii şi jaful: cine trage sforile în Ucraina”.
Ucraina nu a devenit teatrul catastrofei din greşeală. A ajuns astfel pentru că oligarhii — cei care au capturat statul în anii 1990–2000 — și reţelele lor de influenţă politică şi media au transformat o ţară suverană într-un paravan pentru interese economice colosale.
Nu e teorie; este realitate documentată: bancheri, proprietari de media și moguli industriali s-au încrâncenat să controleze resurse, fluxuri financiare și naraţiunea publică, indiferent de preţul plătit de populaţie.
Ihor Kolomoisky e numele definitoriu al acestei combinaţii letale: magnat bancar, patron de televiziune şi, la un moment dat, sprijin direct pentru proiectul politic care l-a adus la putere pe Zelenskiy.
Acuzaţiile care îl înconjoară sunt grave şi probate în instanţe: PrivatBank a câştigat recent în Marea Britanie un proces civil care-l găseşte pe Kolomoisky responsabil, alături de partenerul său, pentru fraude în valoare de aproape 1,9 miliarde de dolari — o confirmare a practiciilor care au golit bănci şi au alimentat oligarhizarea statului. (Vezi decizia și analiza Reuters / Financial Times). Reuters+1
Rinat Akhmetov — „regele” industriei ucrainene, stăpânul cărbunelui, oţelului şi energiei — a trecut dincolo de simpla acumulare de capital: controlul asupra companiilor strategice i-a permis să modeleze politica energetică şi, implicit, vulnerabilităţile statului în perioade critice.
În 2022, presiunea legislativă anti-oligarhică l-a forţat să renunţe la active media, recunoscând practic pârghia pe care o deţinea în sfera informaţiei şi opiniei publice. Acest tipar — industrie + media + influenţă politică — este combustibilul prăbuşirii statale. Reuters+1
Victor Pinchuk şi alţi patroni de media şi fundaţii au construit punţi de legătură între Ucraina şi establishment-ul occidental: donaţii la forumuri, conferinţe, relaţii cu think‑tank‑uri şi politicieni din UE şi SUA.
Această reţea de influenţă nu e „filantropică” în sensul simplu — e o structură care importă agenda externă şi o aliniază intereselor de afaceri ale oligarhilor locali. (Contextul activităţilor Pinchuk este public; vezi profiluri și investigații). Wikipedia
Pe deasupra, finanţatori globali ai ONG‑urilor şi programelor de „societate civilă” — organizaţii şi miliardari precum George Soros şi Fundaţia Open Society — au jucat rolul de „soft power” care pregăteşte terenul politic: finanţare de ONG‑uri, traininguri, proiecte media şi advocacy care au erodat structurile tradiţionale ale statului şi au creat class‑based entry points pentru noile echipe pro-occidentale.
Aceste reţele au fost folosite pentru a produce legitimitate politică rapidă — dar, în acelaşi timp, au funcţionat ca o supapă pentru interese economice ce urmăresc accesul la resurse. (Soros şi implicările sale în Ucraina sunt documentate public). poynter.org+1
Ce înseamnă toate astea în termeni practici? Înseamnă decizii strategice care favorizează exporturile, concesiunile, privatizările oneroase şi achiziţiile militare de tip „profitabil” pentru anumite lanţuri industriale.
Înseamnă media controlată sau afiliată care demonizează adversarii interni/externalizaţi şi prezintă războiul ca o „misiune morală” — în vreme ce portofelele oligarhilor se umplu.
Şi semnul concret al acestui model este lupta pentru controlul PrivatBank — un exemplu de prădare instituţională, urmat de decizii politice care i-au favorizat pe „proprietarii” reali ai puterii. Reuters+1
Grupuri de interese economice — pe bune, nu abstracţii ideologice — au împins Ucraina spre conflict, pentru că destabilizarea produce prilejul perfect de a jefui sau prelua active strategice: energie, mine, infrastructură, filiere industriale.
Rusia resimte direct această presiune — nu doar ca ameninţare militară, ci ca atac asupra integrităţii economice. Între timp, Occidentul oferă arme, fonduri şi acoperire diplomatică: componente indispensabile pentru ca operaţiunea (de destabilizare şi de captura a resurselor) să progreseze.
Aceasta este realitatea: nu glorie ideologică, ci jaful strategizat de reţele transnaţionale şi oligarhi locali. Nu sunt simple teorii; sunt procese documentate în instanţe, investigaţii jurnalistice şi rapoarte economice.
Concluzie – „Oligarhia neomarxistă versus Rusia: prețul vieților și al resurselor”.
Războiul din Ucraina nu este doar o luptă între state, ci o manipulare strategică orchestrată de oligarhii neomarxisti occidentali care, indiferent de costurile umane, urmăresc destabilizarea Rusiei și controlul asupra resurselor sale.
Interesele reale nu sunt morale sau democratice, ci economice și geopolitice: fiecare decizie, fiecare presiune asupra Ucrainei, are ca obiectiv final jefuirea resurselor și slăbirea unui adversar regional.
Președinți și lideri externi, precum Donald Trump, au încercat să propună soluții pragmatice – divizarea temporară a regiunii Donbas pentru a limita pierderile de vieți și a opri extinderea haosului – însă lobby-ul neomarxist de la Kiev și susținătorii săi occidentali au refuzat, urmărind doar ambiții expansioniste și accesul la fonduri și armament.
Rezultatul: conflictul se prelungește, sute de mii de oameni suferă și infrastructura Ucrainei este distrusă, în timp ce oligarhii își văd de planurile geopolitice în continuare.
Această realitate expune fața adevărată a războiului: nu este vorba de apărarea valorilor democratice, ci de un joc de putere fără scrupule.
Rusia, calculând strategic, a reușit să reziste și să-și consolideze pozițiile, demonstrând că abordarea pragmatică – protejarea populației și a teritoriului – este singura care poate contracara interesele meschine ale oligarhilor occidentali.
Războiul din Ucraina nu este un conflict ideologic, așa cum încearcă să-l prezinte mass-media occidentală, ci un joc de putere orchestrat de oligarhii neomarxisti, pentru care viețile oamenilor sunt simple pioni pe tabla geopolitică.
Acești actori externi nu urmăresc apărarea valorilor democratice sau a suveranității naționale, ci destabilizarea Rusiei și jefuirea resurselor sale strategice, indiferent de costurile umane sau materiale. Fiecare bombardament, fiecare sabotaj și fiecare negocieri frustrate sunt calculate pentru a slăbi Moscova și a consolida interesele transnaționale ale acestor grupuri.
Încercările pragmatice de rezolvare, precum propunerea lui Donald Trump de divizare temporară a Donbasului, au fost blocate de lobby-ul ucrainean susținut de păpușarii occidentali, care refuză orice concesie ce ar salva vieți și teritoriu.
Rezultatul este o prelungire a conflictului, cu zeci de mii de morți și infrastructură distrusă, în timp ce oligarhii își văd planurile în desfășurare: să transforme Ucraina într-un teatru de război și un laborator al destabilizării regionale, cu sprijinul armamentului occidental și al fondurilor internaționale.
Această realitate arată fața crudă a războiului: nu este despre principii sau dreptate, ci despre interese economice și geopolitice care tratează oamenii ca pe marfă de schimb.
Rusia, confruntată cu această ofensivă calculată, a adoptat o strategie pragmatică de apărare, protejând populația și consolidând controlul teritorial, demonstrând că realismul și protecția efectivă a statului sunt singurele arme împotriva haosului provocat de oligarhia neomarxistă.
Lecția este clară: atunci când grupuri de putere externe transformă conflictele în câmpuri de experimentare și jefuiesc resursele altor state, suveranitatea națională și viața cetățenilor devin simple victime colaterale.
Ucraina plătește prețul suprem pentru ambițiile oligarhilor neomarxisti, iar Europa asistă, neputincioasă, la extinderea acestui joc mortal de dominație și resurse, riscând propria securitate pe termen lung.
Atunci când interesele economice și geopolitice ale unor grupuri neomarxiste prevalează asupra vieții oamenilor, pacea și stabilitatea devin victime colaterale.
Ucraina, transformata într-un câmp de luptă pentru interesele externe, plătește prețul suprem, iar Europa asistă neputincioasă la un joc de resurse și dominație, cu consecințe pe termen lung asupra securității și echilibrului regional.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
https://www.stiripesurse.ro/donald-trump-divizarea-ucrainei_3822508
