2025. Prăduitorii de la Ministerul Apărării Naționale. Astăzi, Victor Babiuc, fostul ministru al Apărării.
INTRODUCERE – Jaful sistemic din Ministerul Apărării Naționale: cum a fost capturată Armata Română de prădători.
Ministerul Apărării Naționale nu este o instituție „cu probleme”. Este o instituție capturată. De zeci de ani, Ministerul Apărării Naționale funcționează nu ca scut al securității naționale, ci ca rezervație pentru jaf organizat, protejat de secretizare, intimidare și discurs patriotic de paradă.
Sub uniforma apretată și lozincile despre NATO, modernizare și „amenințări externe”, s-a construit unul dintre cele mai opace și mai bine blindate sisteme de prădare a banului public din România.
Aici nu vorbim despre corupție măruntă. Vorbim despre jaf strategic: patrimoniu imobiliar al Armatei scos din circuit, achiziții de armament supraevaluate, contracte de mentenanță pe termen lung cu firme abonate, offset-uri fictive, exerciții militare transformate în spectacole de PR.
Totul sub o umbrelă magică: „securitatea națională”. Când rostești cuvintele astea, orice întrebare devine suspectă, orice investigație – trădare, orice control – „pericol”.
Modelul este simplu și constant. Miniștrii se succed. Generalii rămân. Politicul semnează. Militarii execută. Iar responsabilitatea se evaporă între instituții. Parlamentul mimează controlul. Curtea de Conturi este ținută la ușă.
Presa este descurajată prin secretizare. Procurorii ajung târziu sau deloc. Rezultatul: un stat în stat, în care miliarde circulă fără lumină, iar nimeni nu răspunde.
Jaful din Ministerul Apărării Naționale nu este o excepție istorică și nici o colecție de „cazuri izolate”. Este un sistem cu memorie, care a învățat din propriile scandaluri.
După fiecare explozie mediatică, mecanismul s-a rafinat: mai puține semnături directe, mai multe comisii; mai puține decizii politice brute, mai multe proceduri; mai puțină vizibilitate, mai mult „clasificat”. Așa a supraviețuit. Așa s-a extins.
Cine plătește? Soldatul de rând, trimis în cazărmi degradate. Rezervistul, umilit la exerciții făcute pe genunchi. Contribuabilul, care finanțează „modernizarea” fără să vadă rezultatele. Cine câștigă?
O castă militar-administrativă: generali de birou, colonei de achiziții, intermediari civili, firme de casă și politicieni care știu că Armata este cel mai sigur loc unde poți îngropa un contract dubios.
Această serie nu este despre „onoarea Armatei”, slogan repetat obsesiv tocmai pentru a bloca orice critică. Este despre distrugerea ei din interior, prin transformarea unei instituții fundamentale într-o pușculiță de lux.
Este despre cum patriotismul a fost confiscat ca paravan pentru hoție și cum uniforma a devenit scut penal.
De aici pornim. Nu de la zvonuri, nu de la presupuneri, ci de la precedente dovedite, de la fapte, de la condamnări, de la mecanisme care se repetă.
Primul dintre ele are un nume clar și o sentință definitivă.
CAPITOLUL I – Victor Babiuc: precedentul penal care a deschis poarta jafului din Ministerul Apărării Naționale.
Jaful sistemic din Ministerul Apărării Naționale nu s-a născut din „derapaje” mărunte și nici din incompetență. A început cu o decizie politică asumată, cu semnătură, cu funcție și, în cele din urmă, cu condamnare definitivă.
Numele acestui precedent este Victor Babiuc. Nu ca simbol vag, ci ca fapt juridic.
Tot ce a urmat în Ministerul Apărării Naționale se sprijină pe această lecție: patrimoniul Armatei poate fi scos din circuit prin voință politică, iar sistemul nu se reformează nici măcar după ce adevărul ajunge în instanță.
În anii 1999–2000, din poziția de ministru al Apărării, Babiuc a semnat acte administrative care au scos terenuri ale Armatei din patrimoniul statului, în zona Băneasa, în beneficiul direct al omului de afaceri Puiu Popoviciu.
Nu vorbim despre interpretări jurnalistice, ci despre documente: evaluări aranjate, decizii de transfer și ocolirea deliberată a interesului public. Terenuri strategice, ale Armatei, tratate ca monedă de schimb. Asta a fost fapta.
Justiția a confirmat-o. În 2012, Victor Babiuc a fost condamnat definitiv la 2 ani de închisoare cu executare pentru abuz în serviciu în dosarul „Ferma Băneasa”. A intrat la închisoare. A ieșit. Instituția nu s-a schimbat.
Aici este nodul: condamnarea nu a produs reformă, ci a lăsat mecanismul intact. Mesajul transmis în interiorul Ministerul Apărării Naționale nu a fost „nu se poate”, ci „se poate, dacă o faci mai elegant”.
De ce este Babiuc precedentul fondator? Pentru că a demonstrat, la cel mai înalt nivel, trei lucruri care au devenit reguli de joc:
- Patrimoniul Armatei este vulnerabil la decizia politică atunci când controlul real lipsește.
- Răspunderea vine târziu și nu oprește circuitul; între faptă și sentință, sistemul produce deja următoarea generație de „soluții”.
- Protecția instituțională (secretizare, comisii, proceduri) poate înlocui brutalitatea semnăturii directe.
După Babiuc, jaful nu s-a mai făcut grosier. S-a militarizat. Nu printr-un ministru, ci prin generali, direcții, hotărâri de guvern, protocoale și evaluări „clasificate”.
S-a fragmentat responsabilitatea, s-a diluat decizia și s-a creat cea mai sigură formă de impunitate: procedura. Berbecele a spart poarta; administratorii au intrat pe rând, cu legitimație.
Este esențial să fixăm corect poziția lui Babiuc în această istorie. Nu este țap ispășitor și nici nu explică singur totul. Este dovada penală că Ministerul Apărării Naționale a fost capturabil de la vârf.
Fără acest precedent, discursul despre „prădătorii în uniformă” ar fi fost opinie. Cu el, devine continuitate verificabilă.
Și mai grav: nicio reformă structurală nu a urmat condamnării. Regimul patrimoniului a rămas opac. Controlul parlamentar – decorativ. Curtea de Conturi – marginalizată. Presa – ținută la distanță sub pretextul „securității naționale”.
Exact mediul în care, ani mai târziu, aveau să înflorească contractele umflate, firmele „de casă”, generalii de birou și exercițiile de PR menite să justifice bugete fără rezultate.
De aceea, Victor Babiuc trebuie să stea aici, la începutul seriei. Nu ca obsesie, ci ca act de naștere al jafului modern din Ministerul Apărării Naționale. Tot ce urmează – generali, achiziții, MOBEX, minciuni publice – nu este abatere. Este linie continuă.
➡️ Legătura cu următorul capitol este directă: dacă Babiuc a fost decizia politică brută, cine sunt administratorii actuali ai jafului și prin ce mecanisme îl țin invizibil?
CAPITOLUL II – De la ministru la generali: cum a fost preluat jaful de casta militară.
După precedentul Victor Babiuc, jaful din Ministerul Apărării Naționale nu s-a oprit. S-a profesionalizat. Dacă Babiuc a demonstrat că patrimoniul Armatei poate fi scos din circuit prin decizie politică, casta militară a învățat rapid lecția: adevărata impunitate vine când nu mai apare ministrul, ci procedura, secretizarea și lanțul ierarhic.
Modelul a fost simplu și eficient. Decizia politică s-a retras din prim-plan. În locul ei au intrat direcții, comisii, HG-uri, protocoale și, mai ales, generali de birou care semnează „în baza ordinului”.
Responsabilitatea se fragmentează. Urmele se șterg. Controlul devine imposibil. Exact opusul reformei.
În anii care au urmat, Ministerul Apărării Naționale a fost condus, pe segmente cheie, de militari ajunși la vârf nu prin comandă în teren, ci prin administrare: achiziții, logistică, patrimoniu, personal.
Aici se face banul. Aici se pierd miliardele. Aici se decide cine câștigă și cine tace. Numele se schimbă, mecanismul rămâne.
Cazul Gheorghiță Vlad (șef al Statului Major al Apărării) este ilustrativ pentru noua generație de administratori ai sistemului: discurs public impecabil, fotografii cu partenerii NATO, comunicate optimiste; în spate, opacitate totală pe chestiunile sensibile.
Exerciții prezentate drept „succes” în timp ce realitatea din teren este contestată public de rezerviști și relatată de presă; rapoarte „curățate”; întrebări incomode pasate spre „clasificat”. Nu verdict jurnalistic, ci pattern relatat public.
În același timp, patrimoniul Armatei – terenuri, cazărmi, baze – a continuat să fie „reorganizată”, „optimizată”, „transferată”. Rareori se explică cine decide, pe ce evaluări și cu ce beneficiu public.
Când apar semne de întrebare, răspunsul standard este invariabil: „securitate națională”. O parolă care închide gura și deschide portofelele.
Achizițiile au urmat aceeași logică. Contracte mari, offset-uri greu de verificat, mentenanță pe termen lung, subcontractări. În multe cazuri, presa a relatat întârzieri, modificări de specificații, costuri suplimentare.
Răspunderea? Difuză. Nimeni nu cade. Nimeni nu răspunde. Pentru că lanțul este gândit să nu aibă un cap vizibil.
Aici se vede marea mutație față de epoca Babiuc: jaful nu mai are nevoie de un ministru-berbece. Este internalizat. Funcționează prin rutină, nu prin scandal. Prin tăcere, nu prin semnătură spectaculoasă. Prin generali care nu ies din rând, ci îl păzesc.
Rezultatul este un stat în stat, unde controlul civil este decorativ, iar Parlamentul află ce i se spune. Soldatul de rând și rezervistul văd consecințele: cazărmi degradate, dotări insuficiente, exerciții de PR. Contribuabilul plătește. Casta rămâne.
➡️ Legătura cu următorul capitol este inevitabilă: dacă jaful a fost preluat de casta militară, cu cine lucrează aceasta ca să-l monetizeze și să-l protejeze?
CAPITOLUL III – Frații de hoție ai lui Victor Babiuc: politicieni, afaceriști și complicități care au prădat patrimoniul Armatei.
Cazul Victor Babiuc nu este un accident solitar. Este vârful unui grup. Un ministru nu scoate singur din patrimoniul Armatei terenuri strategice.
Are nevoie de beneficiar, de complici politici, de evaluatori obedienți și de tăcere instituțională. Dosarul Băneasa a scos la suprafață exact această frăție de pradă.
1. Puiu Popoviciu – beneficiarul direct.
Primul și cel mai clar „frate de hoție” este Puiu Popoviciu. Omul de afaceri care a beneficiat direct de transferul ilegal al terenurilor Armatei din zona Băneasa.
Nu este interpretare jurnalistică, ci constatare judiciară: terenuri aparținând Ministerului Apărării Naționale au fost scoase din proprietatea statului și introduse într-un circuit privat care a produs zeci și sute de milioane de euro. Babiuc a semnat. Popoviciu a câștigat. Statul a pierdut.
Aceasta este axa centrală: ministru – beneficiar. Fără Popoviciu, Babiuc rămânea un birocrat. Cu Popoviciu, decizia devine jaful perfect.
2. Dan Ioan Popescu – acoperirea politică.
Al doilea nume-cheie este Dan Ioan Popescu, ministru influent al vremii, om de sistem, verigă grea în lanțul politic care a făcut posibilă netulburarea operațiunii.
În perioada respectivă, transferurile de patrimoniu strategic nu se făceau fără consens politic tacit. Nu era nevoie de semnătură directă. Era nevoie de liniște. Iar liniștea a fost asigurată.
3. Funcționarii și evaluatorii – executanții murdari.
Dosarul a arătat clar rolul funcționarilor MApN și al evaluatorilor care au girat subevaluarea terenurilor. Nume mai puțin sonore, dar esențiale: fără evaluări „prietenoase”, jaful nu se putea produce.
Acești oameni nu au fost figuri publice, dar au fost rotițele indispensabile ale mecanismului. Ei sunt dovada că MApN era deja permeabil la comandă politică.
4. Tăcerea instituțională – fratele mut.
Mai există un „frate” al lui Babiuc, fără nume și fără chip: instituția care a tăcut. Ministerul Apărării, Guvernul, Parlamentul, structurile de control.
Nimeni nu a tras frâna. Nimeni nu a blocat. Nimeni nu a explicat public de ce terenuri ale Armatei ajung marfă. Această tăcere nu a fost neștiință. A fost complicitate pasivă.
5. De ce sunt aceștia „frați de hoție”.
Pentru că fiecare a avut un rol clar:
- Babiuc – semnătura politică.
- Popoviciu – beneficiarul financiar.
- Politicul de rang înalt – scutul.
- Funcționarii – execuția tehnică.
- Instituțiile – muțenia convenabilă.
Aceasta este rețeaua reală. Nu metaforică. Nu simbolică. Concretă. Așa s-a produs jaful. Așa s-a creat precedentul.
Și exact de aceea cazul Babiuc este actul de naștere al prădării sistemice din MApN. Pentru că a arătat că, dacă ai „frații” potriviți, Armata poate fi dezbrăcată legal, liniștit și profitabil.
➡️ Legătura cu următorul capitol este logică și tăioasă:
după ce Babiuc și frații lui au demonstrat că se poate, cine a preluat modelul și l-a perfecționat în ultimii 20 de ani?
CAPITOLUL IV – Moștenirea Babiuc: cum a devenit jaful din MApN rutină administrativă.
După Victor Babiuc, nimic nu s-a „îndreptat” în Ministerul Apărării Naționale.
S-a învățat. Sistemul a tras concluziile corecte pentru el, nu pentru stat: semnătura politică brută e riscantă; procedura e sigură. De aici începe adevărata moștenire: transformarea jafului din fapt penal punctual în obicei birocratic.
Modelul a fost rafinat în patru pași, repetați obsesiv.
1.Fragmentarea deciziei.
Unde Babiuc a semnat direct, urmașii au împărțit răspunderea: comisii, subcomisii, avize, „note de fundamentare”, hotărâri de guvern. Fiecare semnează puțin. Nimeni nu răspunde pentru tot. Când apare problema, nu există un vinovat, ci un dosar.
2.Secretizarea ca armă.
Cazul Băneasa a arătat ce se întâmplă când patrimoniul e vizibil. Concluzia sistemului a fost simplă: scoateți-l din lumină. Eticheta „securitate națională” a devenit parola universală. Curtea de Conturi vede fragmentat. Parlamentul întreabă ritualic. Presa e ținută la ușă. Contractele mari trăiesc bine în întuneric.
3.Administrativizarea jafului.
După precedent, prădarea nu mai are nevoie de ministru. Are nevoie de direcții: patrimoniu, logistică, achiziții, mentenanță. Aici s-a mutat puterea reală.
Aici se „optimizează” baze, se „reorganizează” cazărmi, se „actualizează” evaluări. Limbaj neutru, efect devastator. Jaful nu mai arată a jaf; arată a procedură.
4.Normalizarea prin PR.
Fiecare mișcare e acoperită cu discurs patriotic: „modernizare”, „aliniere NATO”, „capabilități”. Când apar întârzieri sau costuri suplimentare, se invocă „complexitatea”. Când apar întrebări, se flutură steagul. Patriotismul devine scutul perfect.
Așa s-a creat rutina. Nimeni nu mai tresare când patrimoniul Armatei e „reconfigurat”. Nimeni nu mai ridică sprânceana la contracte pe zeci de ani cu mentenanță scumpă. Pentru că precedentul a fost fixat: se poate. Și dacă s-a putut atunci, se poate oricând, mai discret.
Ce lipsește cu desăvârșire? Reforma structurală. După condamnarea lui Babiuc, nu s-a schimbat regimul patrimoniului. Nu s-a întărit controlul civil. Nu s-a deschis bugetul. Nu s-au clarificat responsabilitățile. S-a preferat opusul: mai multă ceață.
Iar efectul se vede: soldați cu dotări insuficiente, rezerviști tratați ca decor, contribuabili care plătesc fără să vadă rezultatele promise. În schimb, lanțul administrativ funcționează impecabil. Documentele curg. Avizele se dau. Banii pleacă.
Aceasta este moștenirea Babiuc: nu un nume, ci o metodă. O metodă care a transformat Armata într-o instituție sigură pentru prădare, tocmai pentru că se ascunde în spatele regulilor.
➡️ Legătura cu următorul capitol: dacă jaful a devenit rutină, unde se vede cel mai clar?
CAPITOLUL V – Patrimoniul Armatei: terenuri, baze și cazărmi dispărute sub procedură.
1) BĂNEASA – punctul zero (1999–2000).
Cazul care a deschis poarta. Terenuri aparținând Armatei, în zona Băneasa, au fost scoase din patrimoniul militar prin acte semnate la vârful Ministerul Apărării Naționale.
– Decident: Victor Babiuc, ministru al Apărării.
– Beneficiar: Puiu Popoviciu.
– Fapt reținut de instanță: abuz în serviciu prin transfer ilegal de terenuri;
Condamnare definitivă (2012).
Aici nu vorbim de „proceduri”, ci de terenuri concrete ale Armatei, evaluate și mutate în circuit privat, cu prejudiciu constatat. Precedent penal.
2) GHENCEA – baza sportivă a Armatei (anii 2000–2010).
Complexul sportiv Ghencea, aparținând Armatei (CSA), a intrat într-un proces de cedări/partajări către entități civile, în special cluburi sportive.
– Instrument: hotărâri și protocoale între MApN și structuri civile.
– Efect: pierderea controlului integral asupra unor active valoroase ale Armatei din București.
– Relevanță: arată cum patrimoniul militar iese din sfera strictă a apărării prin decizii administrative, nu prin dezbatere publică.
3) DRUMUL TABEREI – CAZĂRMI „DEZAFECTATE” (anii 2000).
În Drumul Taberei, mai multe terenuri/cazărmi MApN au fost declarate „necesare reorganizării” și transferate către administrații locale sau alte instituții, ulterior intrând în proiecte civile.
– Instrument: HG-uri și protocoale interinstituționale.
– Efect: terenuri centrale ale Armatei ieșite definitiv din circuitul militar.
– Observație-cheie: schimburile au fost dezavantajoase pentru Armată, fapt consemnat în rapoarte publice și anchete de presă.
4) TIMIȘOARA – CAZĂRMI DISPĂRUTE (anii 2000–2015).
În Timișoara, cazărmi MApN au fost transferate către autoritatea locală, apoi reintroduse în circuit imobiliar.
– Instrument: protocoale MApN–Primărie + hotărâri guvernamentale.
– Efect: Armata pierde active urbane valoroase, primește promisiuni sau terenuri periferice.
– Documentare: relatări constante în presa locală și națională despre diferențe de valoare între ce s-a dat și ce s-a primit.
5) CLUJ-NAPOCA – ACTIVE STRATEGICE „OPTIMIZATE” (anii 2000–2018).
În Cluj, terenuri și imobile MApN au fost scoase din uzul militar sub pretextul „optimizării” și transferate.
– Instrument: HG-uri succesive.
– Efect: pierdere de patrimoniu în zone cu explozie imobiliară.
– Punct sensibil: lipsa unei evaluări publice comparative care să arate beneficiul real pentru Armată.
6) CONSTANȚA – ZONA STRATEGICĂ (anii 2000–2015).
În Constanța, terenuri MApN din zone strategice au fost mutate în afara circuitului militar.
– Instrument: hotărâri guvernamentale și protocoale.
– Efect: diminuarea patrimoniului militar într-un oraș-cheie pentru apărare.
– Relevanță: demonstrează că practica nu e locală; e națională.
7) MECANISMUL COMUN (verificabil în toate cazurile).
– Act normativ: HG / protocol.
– Evaluare: internă sau „prietenoasă”.
– Control: minim sau inexistent.
– Rezultat: Armata pierde terenuri centrale, primește active marginale sau promisiuni.
– Răspundere: zero.
Verdict jurnalistic.
După Băneasa, jaful de patrimoniu din MApN nu s-a oprit. S-a legalizat procedural. Avem locații, ani, acte și beneficiari indirecți. Nu „tipare”, ci active reale dispărute din patrimoniul Armatei sub semnătură administrativă.
CAPITOLUL VI – Achizițiile militare: contracte, sume, semnături.
Achizițiile militare sunt zona perfectă pentru jaf legalizat: urgență permanentă, secretizare, invocarea NATO și eliminarea controlului public. După precedentul Victor Babiuc, aici s-a mutat greul. Nu mai scoți terenuri la vedere. Scoți miliarde prin contracte.
1) SISTEMELE PATRIOT – ≈ 4 miliarde USD (2017–2020)
– Contract: sisteme de rachete PATRIOT
– Valoare: aproximativ 4 miliarde dolari
– Decidenți politici: guvernarea PSD (2017), continuată ulterior
– Semnături: Ministerul Apărării Naționale, aprobări CSAT, vot în Parlament
Problema concretă:
România a cumpărat sisteme fără offset industrial real, fără transfer tehnologic consistent și fără beneficii clare pentru industria de apărare românească. Plata s-a făcut rapid. Beneficiile interne – aproape zero. Totul a fost justificat prin „urgență strategică”.
2) HIMARS – ≈ 1,25 miliarde USD (2018).
– Contract: sisteme de rachete HIMARS
– Valoare: ~ 1,25 miliarde dolari
– Semnături: MApN
– Aprobări: CSAT + Parlament
Fapt verificabil:
Contract guvern–guvern, netransparent, fără competiție, fără offset semnificativ. România a plătit integral. Industria națională a fost spectator.
3) F-16 – avioane second-hand (2013–2023).
– Contracte succesive: Portugalia + Norvegia
– Valoare cumulată: peste 1,3 miliarde euro
– Decidenți: miniștri ai Apărării din mai multe guverne
Fapt-cheie:
România a cumpărat avioane vechi, modernizate, cu costuri de mentenanță ridicate. S-a plătit nu doar avionul, ci și modernizări, piese, instruire, totul în afara industriei românești. Decizia a fost politică. Răspunderea – nulă.
4) PIRANHA V – ≈ 895 milioane euro (2018).
– Contract: transportoare blindate Piranha V
– Valoare: ~ 895 milioane euro
– Producător: General Dynamics
– Promisiune: producție în România
Realitate documentată:
Întârzieri majore, probleme tehnice, renegocieri. Presa a relatat despre vehicule neconforme, returnate, remediate ulterior. Plata a mers. Răspunderea nu.
5) CORVETELE – contract ratat, dar relevant (2016–2020).
– Proiect: 4 corvete multifuncționale
– Valoare estimată: ~ 1,6 miliarde euro
– Companii: Damen, Naval Group
– Rezultat: anulat, după ani de proceduri
De ce e relevant:
A arătat haosul administrativ și lipsa de competență/voință în gestionarea unui contract major. Ani pierduți. Nimeni tras la răspundere. Între timp, Marea Neagră a devenit mai tensionată.
6) MENTENANȚA – jaful invizibil.
Aici nu vorbim de un contract, ci de zeci.
– mentenanță F-16
– mentenanță sisteme radar
– mentenanță vehicule
Fapt verificabil:
Costurile de mentenanță pe 20–30 de ani depășesc uneori prețul de achiziție. Sunt contracte greu de urmărit, cu furnizori externi, perfect ascunse sub „clasificat”.
7) SEMNĂTURA CARE NU RĂSPUNDE.
În toate aceste cazuri există:
– miniștri ai Apărării care au semnat
– șefi de Stat Major care au avizat
– CSAT care a aprobat
– Parlament care a votat
👉 Nu există niciun responsabil politic sau militar sancționat pentru:
– lipsa offset-ului
– întârzieri
– costuri suplimentare
– eșecuri de implementare
VERDICT.
Achizițiile militare din România nu sunt despre apărare. Sunt despre transfer masiv de bani publici, protejat de frică, secretizare și loialitate de castă. După Babiuc, jaful nu mai arată ca jaf. Arată ca strategie.
CONCLUZII – Jaful din MApN nu e accident. Este politică de stat, cu uniformă și parafă.
După toate faptele puse cap la cap, nu mai există nicio zonă gri. Jaful din Ministerul Apărării Naționale nu este o succesiune de erori, nici rezultatul „contextului geopolitic”, nici efect colateral al integrării NATO.
Este o construcție deliberată, întinsă pe zeci de ani, perfecționată de la un scandal la altul și apărată cu un cinism rece de politicieni, generali și intermediari.
Precedentul penal a arătat că se poate. Urmașii au demonstrat că se poate mai bine: fără scandal, fără semnături ostentative, fără vinovați.
Procedura a înlocuit decizia, secretizarea a înlocuit explicația, iar patriotismul de paradă a devenit paravanul suprem. Când totul e „strategic”, nimic nu mai e verificabil.
Patrimoniul Armatei a fost tratat ca marfă: terenuri centrale, baze, cazărmi – mutate „legal” prin hotărâri și protocoale, cu evaluări convenabile și control zero.
Achizițiile au devenit conducte de bani: miliarde plătite rapid, offset-uri inexistente, mentenanță pe zeci de ani, industrie națională lăsată spectator. În toate aceste cazuri există semnături, aprobări, avize. Lipsește un singur lucru: răspunderea.
Cine plătește? Soldatul, cu dotări întârziate sau insuficiente. Rezervistul, chemat la exerciții de PR. Contribuabilul, care finanțează „modernizarea” fără să vadă rezultatele promise.
Cine câștigă? Rețeaua: cei care semnează, cei care intermediază, cei care protejează. Un cerc închis, sudat de interes și tăcere.
Aceasta este miza reală: statul a acceptat să nu-și controleze propria Armată. Controlul civil a fost redus la ritual, Parlamentul la decor, Curtea de Conturi la spectator. Presa e ținută la distanță cu eticheta „clasificat”. Iar când controlul dispare, jaful devine rutină.
Nu vorbim despre „onoarea Armatei”. Onoarea e invocată tocmai ca să nu se pună întrebări. Vorbim despre securitatea reală, subminată de risipă, opacitate și contracte prost gestionate.
O Armată prădată din interior este o Armată vulnerabilă, indiferent câte miliarde îi torni în buget.
Verdictul jurnalistic este simplu și dur: MApN a fost capturat. Nu de un om, nu de un partid, ci de o metodă. Iar până când semnătura va avea consecințe, secretizarea va fi limitată, iar controlul va fi real, nu mimat, jaful va continua – liniștit, procedural, patriotic.
Nu mai e nevoie de promisiuni. E nevoie de lumină. Și de răspundere. Altfel, următorul „contract strategic” va fi doar încă o factură pe care o plătește țara, în timp ce prădătorii salută în uniformă.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
