2025. Proști, dar mulți, Doamne! Adevărata Românie. Hoții și lichelele de la vârf și sclavii care îi iubesc.
Capitolul I – Poporul care votează călăii. Anatomia prostiei naționale.
Există popoare care cad, dar se ridică. Și există poporul român, care cade și aplaudă.
Românii au ajuns să voteze cu entuziasm exact pe cei care le fură pâinea, le vând gazele, le distrug spitalele și le îngroapă viitorul copiilor. A devenit un sport național: să te lași furat cu zâmbetul pe buze.
Când Klaus Iohannis, omul care și-a transformat cariera într-o excursie pe banii altora, râdea aseară, nu râdea pentru că a câștigat. Râdea pentru că știe cât de proști și docili au devenit românii.
Tocmai trecuse hotărârea de guvern care prelungea licența OMV Petrom până în 2042, în secret, la categoria „confidențial”.
Un jaf de proporții, ascuns sub haina birocratică a unei semnături. Că doar nu poți să spui public că austriecii – cei care ne-au scuipat în față la Schengen – primesc cadou încă 15 ani de exploatare a petrolului românesc.
Dar poporul tace. Poporul are grătare și telenovele.
În timp ce Iohannis și Ciucă ridică paharul la Vila Lac, prostimea ridică mâna la vot.
Cine i-a pus acolo?
Tot românii. Cei care cred că dacă „nu fură el, fură altul”.
Ce popor își alege de bunăvoie călăii și se mai și laudă că „merge înainte”? Un popor învățat să plece capul, un popor care confundă hoția cu istețimea și minciuna cu diplomația.
Am ajuns să fim conduși de o clică de generali, profesori de Sibiu, impostori de Bihor și vânzători de iluzii de la Bruxelles.
Și culmea, fiecare se declară „patriot”, în timp ce vinde ultima palmă de țară.
Aici e tragedia supremă: nu mai e nevoie de invazie străină, românii își distrug singuri țara, cu votul și indiferența lor.
Poporul care nu-și apără drepturile merită să fie sclav. Și suntem.
Sclavi cu abonament la Netflix, sclavi cu mașini în rate, sclavi care se împrumută ca să-și plătească propria înmormântare.
Iar hoții conduc, pentru că prostul votează, iar prostul e majoritar.
Românii s-au obișnuit să creadă că „merge și-așa”. Dar „merge-așa” a ajuns deviza națională a falimentului moral.
De la fraza lui Petre Roman – „morman de fiare vechi” – până la ultimele HG-uri confidențiale ale lui Ciucă, totul a fost o succesiune de bâte în capul unui popor prea leneș să reacționeze.
Adevărul crud e că prostul nu doar că nu învață nimic, dar se simte ofensat când îi explici.
De 35 de ani ni se fură tot: industria, pădurile, gazele, voturile, demnitatea. Și tot de 35 de ani, românul crede că schimbarea înseamnă să înlocuiască un hoț cu altul. Dar prostia nu se pedepsește, se exploatează.
Iohannis râde pentru că știe: poporul e deja domesticit. Și când prostul se obișnuiește cu lesa, nu o mai simte.
Dacă în primul capitol am arătat cât de adânc s-a înrădăcinat prostia în mentalul colectiv și cum a ajuns românul să-și aplaude călăii, în cel de-al doilea vom vedea cine profită de această orbire națională — rețelele de interese, politicienii și instituțiile care transformă prostia poporului în capital politic și financiar.
Capitolul II – Politicienii ca paraziți. Bolojan, Iohannis și toată gașca de „patrioți” de la OMV și din vila Gogol.
În România ultimelor decenii, clasa politică s-a metamorfozat într-o specie aparte de parazit. Nu se mai hrănește din speranțele oamenilor, ci direct din carnea vie a statului.
Nu mai fură cu timiditate, ci cu o aroganță clinică, ca un instinct genetic. De la Bolojan, cu imaginea lui de gospodar providențial, până la Iohannis, cu aerul său de „profesor neamț” care n-a predat niciodată nimic poporului, întreaga gașcă de „patrioți” a învățat aceeași lecție: să mimeze decența, dar să fure ca niște feudali din secolul XXI.
Bolojan este noul „model de eficiență administrativă” doar pentru că presa aservită i-a lustruit imaginea până la orbire.
În realitate, omul a reușit performanța de a transforma Bihorul într-un laborator de nepotisme mascate, unde contractele publice se dau pe prietenii, iar meritocrația e o glumă pentru proști.
Sub el, „digitalizarea” înseamnă o aplicație pentru imagine, iar „dezvoltarea” se traduce prin subcontracte către firmele de casă. Dar poporul îl iubește, căci poporul adoră iluzia. Bolojan e exact produsul unui electorat care a confundat munca reală cu vorbele frumos ambalate.
Apoi vine Iohannis, împăratul mut al unei republici obosite. Două mandate în care a reușit să facă din tăcere o strategie de supraviețuire politică.
În timp ce România se scufunda în datorii, el schia liniștit în Austria și dădea lecții despre „statul de drept” între două vacanțe plătite de contribuabil.
Din vila sa de la Sibiu, între o întâlnire cu băieții de la OMV și un pahar de Riesling, Iohannis a vegheat „progresul european” al unei țări care se golea de oameni. Niciun președinte post-decembrist nu a fost atât de absent, atât de rece și atât de conectat la propria comoditate.
Dar cei din umbra lor sunt și mai abili. „Patrioții” din vila Gogol, această insulă de șmecheri travestiți în strategi naționali, formează un cerc de interese care controlează de ani buni economia subterană a României.
De acolo se stabilesc numirile, de acolo se semnează contracte petroliere, de acolo se decide cui i se permite să fure legal. Nu sunt patrioți, ci contabili ai jafului, oameni care trăiesc din trădare și o ambalează în discursuri „europene”.
Au legături strânse cu OMV, cu băncile austriece, cu rețelele energetice care au supt gazul românesc până la epuizare.
OMV – simbolul perfect al colonizării economice. Sub ochii și binecuvântarea acestor „lideri patrioți”, compania a devenit un stat în stat.
Extrage resurse românești, le exportă pe profit, iar statul român primește resturile de la masă. Când vine vorba de redevențe, guvernanții noștri se comportă ca niște vasali docili. Bolojan tace, că doar „investitorii trebuie respectați”. Iohannis semnează, că „parteneriatul strategic” trebuie consolidat. Iar în vila Gogol se ciocnesc paharele pentru fiecare miliard care pleacă din țară fără să lase urmă.
Această simbioză între politicieni și corporații a creat o nouă specie de parazit: parazitul ideologic. Nu mai fură doar bani, ci și conștiințe. A reușit să transforme trădarea în virtute și dependența în modernitate.
Politicienii care vând România bucată cu bucată se numesc „reformatori”. Cei care întreabă de ce OMV nu plătește redevențe corecte sunt etichetați „populiști”. Totul e inversat, totul e pervertit, iar presa finanțată de aceleași rețele corporatiste joacă rolul de portavoce a minciunii.
Și când poporul începe să se trezească, când întreabă „unde se duc banii noștri?”, paraziții își activează instinctul de apărare: schimbă discursul. Încep să vorbească despre „reforme administrative”, „digitalizare”, „Green Deal”, „PNRR”.
Cuvinte frumoase, care ascund aceleași mâini murdare. Așa s-a construit și legenda lui Bolojan – un manager care taie costuri, dar nu din buzunarul celor privilegiați; un primar care predică austeritatea, dar trăiește din abundența sistemului.
România este, în fond, o colonie condusă de paraziți cu diplome occidentale și conturi locale. Iar ceea ce e mai grav este că acești oameni nu mai fură din disperare, ci din rutină.
Furtul a devenit o formă de administrație. Complicitatea – o virtute. Iar tăcerea președintelui, semnătura premierului și obediența baronilor locali nu sunt decât simptome ale aceleiași boli: puterea parazitară, care trăiește din sângele națiunii, dar își imaginează că o conduce spre modernitate.
Dar niciun parazit nu trăiește în vid: dacă hoția politică a prins rădăcini, e pentru că societatea românească i-a oferit terenul ideal – o combinație letală de resemnare, ignoranță și complicitate pasivă.
Capitolul III – Cum am transformat o țară industrializată într-o groapă de gunoi.
Cândva, România era o țară care producea. Avea industrie grea, construcții de mașini, petrochimie, cercetare aplicată, agricultură mecanizată și exporturi care contau pe piața mondială.
Azi, suntem o haldă de fier vechi cu pancartă europeană, o colonie economică unde multinaționalele fac profituri record, iar românii își vând demnitatea pe salariul minim.
Așa arată bilanțul a peste treizeci de ani de reforme succesive, conduse de aceiași „patrioți” care au făcut avere din dezmembrarea unei țări întregi.
Procesul a început cu tăcere, dar și cu precizie chirurgicală. Uzinele au fost „evaluate” de firme de consultanță străine, care le-au declarat „necompetitive” și „depășite moral”.
Apoi, au fost vândute pe nimic. Sidex, Tractorul Brașov, Rulmentul, ARO, Azomureș, Oltchim, combinatul de la Galați, industria de armament – toate au trecut prin același ritual: subevaluare, privatizare frauduloasă, delapidare și faliment.
Iar după ce fierul vechi a fost vândut la export, pe locul halelor industriale s-au ridicat malluri, depozite de logistică și supermarketuri. Am înlocuit producția cu consumul și munca cu împrumutul.
Și nu, distrugerea nu a fost un accident. A fost o strategie. Fiecare guvern, de la CDR la PSD, de la PNL la USR, a avut grijă să-și pună semnătura pe câte o ruină.
Politicienii au primit comisioane, băncile occidentale au primit dobânzi, iar corporațiile au primit piață de desfacere. România, între timp, a primit statutul de „partener european de încredere” – adică un stat obedient, care execută ordine economice fără să întrebe nimic.
Industria a fost decapitată, dar vina a fost pusă pe „piața liberă”. Nimeni nu a întrebat de ce aceleași companii „neprofitabile” au devenit rentabile imediat după ce au fost cumpărate de străini.
Oltchim era „gaură neagră” în mâinile statului, dar mină de aur pentru investitorii „strategici”. Uzinele Dacia erau „expirate”, dar Renault a făcut miliarde din ele. Sidex era „ineficient”, dar Mittal l-a transformat într-o sursă constantă de profit.
Adevărul e simplu: nu industria era problema, ci proprietarul. Străinul a cumpărat ieftin ce românul a fost convins să disprețuiască.
În locul unei economii de producție, ni s-a servit dogma „serviciilor”. România a devenit o fabrică de forță de muncă ieftină. Exportăm oameni, importăm deșeuri. Pe vremuri exportam locomotive și tractoare, astăzi importăm gunoaie din Italia și Germania – oficial „reciclabile”, în realitate toxice.
În portul Constanța și la granițele vestice intră zilnic containere cu resturi industriale, plastic ars, electrocasnice distruse. România a devenit groapa de gunoi a Europei, iar autoritățile se prefac că nu văd.
Cei care ar trebui să apere interesul național au devenit agenți de vânzări ai străinilor. Miniștrii economiei negociază cu capul plecat, parlamentarii votează fără să citească, iar președintele ridică sprânceana în semn de „stabilitate”.
Nimeni nu mai are curajul să spună că economia românească este un organism mort, ținut artificial în viață de subvenții europene și împrumuturi externe.
În timp ce Ungaria și Polonia au păstrat controlul asupra unor industrii strategice, noi am lichidat tot: energie, transport, agricultură, cercetare.
Privatizarea resurselor a fost pasul final. Gazele, petrolul, energia electrică – toate sunt acum controlate de companii străine, care dictează prețurile după bunul plac.
Românul plătește curent și benzină la preț de Vest, dar trăiește cu salariu de Est. Iar când întreabă de ce, i se răspunde cu aroganță: „Așa funcționează economia de piață.”
O minciună frumoasă pentru proști. Economia de piață funcționează doar acolo unde statul are coloană vertebrală. În România, statul e o amibă care semnează contracte fără să știe pentru cine lucrează.
De la fier vechi la colonie europeană – acesta e drumul României „moderne”. Am fost o țară care producea, acum suntem o piață care consumă.
Am avut muncitori calificați, acum avem șoferi de livrări. Am avut ingineri, acum avem influenceri. Am avut fabrici, acum avem depozite. Totul s-a schimbat, dar într-un singur sens: în jos.
Dar adevărata lovitură nu a venit din demolările vizibile, ci din hârtiile semnate cu zâmbetul pe buze — acolo, între paragrafele scrise de ‘experți’ și aprobate de miniștri analfabeți, s-a consumat trădarea supremă: predarea României, prin semnătură, către FMI, Banca Mondială și consultantul străin care a furat tot, legal.
Capitolul IV – Trădarea prin semnătură. FMI, Banca Mondială și „consultantul străin” care a furat tot.
România nu a fost jefuită doar prin demolări fizice sau prin privatizări obscure, ci mai ales prin hârtii și semnături care au legalizat jaful.
În spatele birourilor ministeriale, sub pretextul reformelor „necesare” și al „consultanței internaționale”, s-au încheiat acte care au golit trezoreria și au transformat o țară cu industrie solidă într-un satelit financiar al instituțiilor globale.
Cei care au semnat aceste documente, de la miniștri fără experiență la premieri incapabili, nu au făcut altceva decât să legitimeze furtul sub masca „bunelor intenții”.
Printre principalii actori se numără:
- Adrian Vasilescu, consilier la BNR, implicat în „ajustarea” politicilor fiscale care au împins deficitul în zone periculoase;
- Daniel Dăianu, ministru al Finanțelor, care a semnat privatizări strategice fără niciun control real;
- Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, protectorul principal al semnatarilor și al „consultanților” străini;
- Ioan Ghișe, consilier economic, responsabil de pactele cu FMI și de „recomandările” de austeritate;
- Jean-Claude Trichet, reprezentant european, implicat direct în planurile de restructurare a industriei;
- Joseph Stiglitz, expert plătit să valideze politici economice nocive, prin rapoarte oficiale;
- Liviu Voinea, consilier guvernamental, care a asigurat că toate documentele sunt „conforme” cu standardele internaționale;
- Nicolae Văcăroiu, semnatar al unor acorduri de privatizare, fără a fi tras la răspundere pentru efectele devastatoare.
Printre cele mai notabile privatizări, care au consolidat jaful prin semnătură, se numără:
- Oltchim Râmnicu Vâlcea – vândută în 2012 către un consorțiu condus de Hidroelectrica Trading GmbH, sub supravegherea directă a Daniel Dăianu și a echipei de la Ministerul Finanțelor, cu aprobarea FMI și Băncii Mondiale. Această vânzare a transformat unul dintre cele mai mari combinate chimice din Europa într-un dezastru industrial și financiar, cu mii de angajați disponibilizați și active vândute la preț de chilipir.
- Petrom – privatizată în 2004 către OMV Austria, cu aprobarea guvernului condus de Adrian Năstase, dar menținută și favorizată de succesorii politici, inclusiv Emil Boc și Cătălin Predoiu în roluri consultative. Această tranzacție a asigurat accesul străinilor la resurse strategice, iar statul român a pierdut controlul asupra unei resurse vitale.
- Electrica – divizată și vândută în mai multe tranșe către investitori străini, printre care Enel și CEZ, cu semnăturile decisive ale lui Ioan Ghișe și ale unor consilieri „străini” precum Jean-Claude Trichet, sub pretextul liberalizării pieței energiei. Rezultatul: prețuri mai mari pentru consumatori și pierderea autonomiei energetice naționale.
- CFR Marfă – vândută către un grup de investitori privați, printre care Grup Feroviar Român, cu implicarea directă a Mugur Isărescu și a consilierilor FMI, inclusiv Joseph Stiglitz, ca „expert” pentru privatizarea eficientă. Această tranzacție a lăsat infrastructura feroviară vulnerabilă și a deschis calea haosului logistic și pierderilor masive.
- ROMGAZ și Transgaz – deși partial privatizate, au fost supuse unui „management privat” cu semnături care au permis intervenția investitorilor străini și a consultanților europeni, sub directa supraveghere a Liviu Voinea și a „consultanților” din Banca Mondială.
Prin aceste acte, semnăturile politicienilor și ale consilierilor străini nu doar că au legalizat jaful, dar au creat un precedent: orice act de trădare economică putea fi justificat și ascuns sub pretextul „reformelor necesare”.
Poporul român a rămas captiv în propria țară, plătind cu salarii mici, pensii diminuate și servicii publice degradate, în timp ce elitele politice și consultanții internaționali își umpleau buzunarele fără niciun risc.
Fiecare document, fiecare protocol, fiecare plan de ajustare fiscală era o unealtă a jafului legalizat.
Nu a fost doar o tragedie economică, ci și o farsă politică: politicienii autohtoni și-au lăsat semnăturile pe hârtii care îi scoteau din responsabilitate și îi făceau complici la devastarea națională.
Poporul român, deja obosit de ani de propagandă și minciuni, a plătit prețul: salarii reduse, servicii publice șubrede, șomaj mascat și pierderea industriilor care odinioară susțineau țara. În timp ce străinii își umpleau buzunarele, românii semnau implicit, prin vot sau tăcere, condamnarea economică a generațiilor viitoare.
Trădarea prin semnătură a fost subtilă, dar devastatoare. Nu a existat explozie, nu au fost sirene, ci o serie de acte birocratice perfect corect redactate, care au transformat România într-o colonie financiară.
Iar cei care au condus această operațiune nu au fost monștri nevăzuți, ci oameni „respectabili”, bine îmbrăcați și bine plătiți, care au convins lumea că ceea ce fac este în interes național.
FMI și Banca Mondială nu sunt entități abstracte; ele au reprezentanți, planuri și mecanisme precise. În România, acești „consultanți” au impus privatizări forțate, tăieri salariale și restructurări de întreprinderi strategice, toate însoțite de promisiuni pompoase că „economia va crește” și „poporul va beneficia”.
Realitatea a fost diametral opusă: combinatul de la Galați, uzinele de la Reșița, rafinăriile și fabricile de utilaje grele au fost vândute pe nimic, iar profiturile s-au evaporat către offshore-uri controlate de aceiași „experți” care ne-au „salvat”.
Printre semnatarii trădării se numără figuri care astăzi încă ocupă poziții de influență, protejate de amnezia selectivă a opiniei publice: miniștri care și-au pus semnătura fără să știe efectul, consilieri economici plătiți regește de stat pentru a apăra interese străine și „consultanți” internaționali care și-au transformat misiunea de reformă într-o operațiune de jefuire sistematică.
Fiecare document, fiecare protocol, fiecare plan de ajustare fiscală era o unealtă a jafului legalizat.
Nu a fost doar o tragedie economică, ci și o farsă politică: politicienii autohtoni și-au lăsat semnăturile pe hârtii care îi scoteau din responsabilitate și îi făceau complici la devastarea națională.
Poporul român, deja obosit de ani de propagandă și minciuni, a plătit prețul: salarii reduse, servicii publice șubrede, șomaj mascat și pierderea industriilor care odinioară susțineau țara.
În timp ce străinii își umpleau buzunarele, românii semnau implicit, prin vot sau tăcere, condamnarea economică a generațiilor viitoare. Trădarea prin semnătură a fost subtilă, dar devastatoare.
Nu a existat explozie, nu au fost sirene, ci o serie de acte birocratice perfect corect redactate, care au transformat România într-o colonie financiară.
Iar cei care au condus această operațiune nu au fost monștri nevăzuți, ci oameni „respectabili”, bine îmbrăcați și bine plătiți, care au convins lumea că ceea ce fac este în interes național.
Astfel, semnăturile care au furat tot, aprobările străine și complicitatea politicienilor au transformat România într-un teren fertil pentru lichele și escroci, lăsând poporul să plătească prețul prostiei sale.
Iar pe măsură ce jaful s-a perpetuat, țara s-a transformat într-un paradis al fraierilor și un cimitir al elitelor, unde cei mai prosti dintre noi continuă să-și iubească torționarii și să asigure impunitatea celor care prosperă din munca și suferința lor.
Capitolul V – România, paradisul politicienilor și al acoliților acesora. Cimitirul fraierilor.
Concluzie: poporul care își iubește torționarii.
Privind România de astăzi, imaginea este tragic-comică: o țară cu resurse și oameni valoroși, dar vândută și sfâșiată de lichele politice, finanțatori internaționali și „consultanți” auto-proclamați.
Industriile strategice au fost golite, resursele exploatate până la ultima fibră, iar elitele autentice au fost fie distruse, fie alungate, lăsând loc unei clase politice și economice care supraviețuiește doar prin jaful public și manipularea poporului.
Ce a rămas? O populație obosită, manipulat, adesea mândră de torționarii care îi fură zi de zi.
De la vârful politicii până la birocrația locală, România funcționează ca un sistem de jaful perfect organizat: Iohannis, Bolojan și întreaga gașcă de „patrioți” de la OMV și din vila Gogol și-au asigurat poziții de influență, consolidând monopolurile, controlând piețele și, mai ales, construind un mecanism prin care orice tentativă de opoziție este neutralizată.
În acest context, poporul nu mai este participant, ci spectator forțat, obligat să accepte decizii care îl condamnă la sărăcie, în timp ce elitele adevărate dispar sau sunt reduse la tăcere.
FMI, Banca Mondială și „consultantul străin” au jucat rolul de arbitri ai jafului, transformând țara într-o piață deschisă pentru profituri externe, în timp ce românii se uită neputincioși la propriul dezastru.
Semnăturile prin care au trecut aceste decizii nu sunt doar hârtii – sunt sentințe de condamnare pentru popor, documente oficiale care legalizează prădarea și păstrează impunitatea celor care conduc din umbră. România nu mai este un stat, ci o scenă pe care se joacă teatrul fraudelor și al ipocriziei.
Și totuși, cei mai mari vinovați nu sunt doar politicienii sau „experții” străini. Vinovați suntem noi, cei care acceptăm acest sistem, cei care alegem să ne încredem în lichele, cei care continuăm să admirăm sau să ne complacem în torționarii noștri.
Prostia și indiferența devin astfel instrumente de perpetuare a jafului: fiecare miting manipulat, fiecare vot dat „patrioților” de carton și fiecare acceptare tacită a imposturii consolidează mecanismul prin care fraierii rămân fraieri, iar elitele reale dispar.
În final, România a ajuns să fie, fără exagerare, un paradis al fraierilor – pentru cei care cred în promisiuni goale și se bucură că „ceva se face” – și un cimitir al elitelor – pentru oamenii care ar fi putut să ridice standardele, să apere interesele naționale și să transforme țara într-un stat normal.
Aici, lichelele prosperă, profită, conduc și hotărăsc, iar cei mai prosti dintre noi le dau crezare și își continuă suferința, considerând că respectul și loialitatea față de torționari este virtute.
România nu este o țară condusă, ci un experiment de obediență: poporul care își iubește torționarii și, în același timp, își pierde viitorul, cultura, elitele și orice urmă de speranță pentru generațiile următoare. Aceasta este realitatea crudă a unei națiuni care și-a abandonat voința și și-a vândut demnitatea.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
https://www.stiripesurse.ro/bolojan-religia-austeritatii-si-pacatul-de-pe-strada-gogol_3824346
