2025. Sporurile pentru nimic: cum s-a născut aristocrația bugetară a tăcerii.
De la CCR la ANAF, din truda poporului, USR-ul plătește discreția și ascunde inechitățile scandaloase din salariile publice.
Capitolul I – România Sporurilor. Cum s-a născut o castă a privilegiaților de la Stat.
România nu mai e de mult o republică a muncii, ci o republică a sporurilor. O țară unde cei mai bine plătiți oameni nu sunt cei care produc ceva, ci cei care știu să invoce un „disconfort”.
Statul a devenit un mecanism sofisticat de recompensare a obedienței, nu a performanței. În loc de merit, avem „spor de confidențialitate”. În loc de competență, „spor de stres”.
În loc de rezultate, „spor de antenă”, „spor de calculator”, „spor de condiții grele” pentru cei care nu ridică nici o hârtie.
Totul a început imediat după anii 2000, când instituțiile statului s-au transformat într-o junglă de norme, excepții și privilegii. Fiecare minister, agenție sau direcție și-a inventat propriile „suferințe”, ca pretext pentru suplimente de salariu.
Au apărut sporurile pentru „uzură psihică”, pentru „radiații”, pentru „secret de serviciu”, pentru „condiții vătămătoare”. În unele instituții, se ajunge la situații absurde: sporurile depășesc salariul de bază.
Așa s-a născut o nouă aristocrație bugetară — casta celor care trăiesc din tăcerea lor. Căci, în realitate, statul nu le plătește munca, ci loialitatea. Cine tace, prosperă. Cine ridică vocea, e marginalizat.
Cu timpul, acest mecanism a devenit o adevărată rețea de protecție mutuală: funcționarii protejează politicienii, politicienii le mențin privilegiile.
Românii de rând, cei care trudesc 10–12 ore pe zi în privat, nu au nici spor de calculator, nici de „confidențialitate”. Ei muncesc pentru a plăti luxul celor de la stat.
În fiecare an, miliarde de lei se scurg din buget pentru a hrăni o birocrație care nu produce valoare, ci întreține un sistem al tăcerii plătite.
Guvernele se schimbă, dar „sporurile pentru nimic” rămân. Nimeni nu le atinge, pentru că toți profită de ele.
De la judecătorul care câștigă cât zece profesori, până la funcționarul care își justifică bonusul prin „stresul” de a răspunde la emailuri, toți fac parte din aceeași categorie: cei care au învățat că în România nu trebuie să muncești mai mult — trebuie doar să știi când să taci.
Aceasta este, în esență, Republica Sporurilor: un stat în care tăcerea se monetizează, iar decența se taxează. Un stat unde poporul plătește pentru privilegiul de a fi ignorat.
Capitolul II – Tăcerea are preț: cum s-au inventat sporurile pentru nimic.
Dacă ar exista o bursă a ipocriziei, România ar fi lider mondial. Ceea ce numim azi „spor de confidențialitate” este o glumă sinistră la adresa românilor care trăiesc dintr-un salariu minim de 3.300 de lei.
În birourile de stat, tăcerea s-a transformat în profesie, iar complicitatea – în virtute.
Sistemul a învățat un truc vechi: dacă vrei să cumperi loialitatea, nu o faci prin morală sau merit, ci prin bani. Mulți bani. Iar „sporul pentru tăcere” este doar un alt nume pentru mită instituționalizată.
În teorie, aceste sume ar trebui acordate celor care gestionează informații sensibile, documente clasificate, decizii care privesc siguranța națională.
În practică, însă, până și secretara care face cafele sau șoferul care duce dosare de la un etaj la altul încasează lunar câteva sute de lei „pentru discreție”.
La Consiliul Superior al Magistraturii, instituția care ar trebui să fie garantul independenței justiției, sporurile variază între 656 și 2.394 de lei. Adică, pe lângă salarii grase, mai primesc și bani ca să tacă.
Președintele CSM încasează aproape 2.400 de lei pentru „păstrarea confidențialității”, iar membrii simpli, în jur de 2.000. Secretarii generali și directorii au și ei bonusuri consistente — între 700 și 1.400 de lei — pentru că, nu-i așa, tăcerea trebuie răsplătită la toate nivelurile.
La Ministerul Justiției, tăcerea a devenit o formă de artă. Acolo, un consilier primește 2.828 de lei în plus pe lună, iar un director aproximativ 1.464 de lei.
Iar personalul juridic — care ar trebui să fie deja obligat prin lege să respecte confidențialitatea — mai primește și el peste 1.400 de lei pentru o obligație care, în orice stat normal, e parte din fișa postului.
Cu alte cuvinte, la Ministerul Justiției se plătește tăcerea dublu: o dată prin jurământ, a doua oară prin spor.
Iar la Curtea Constituțională, tăcerea se transformă în aur. Președinta primește 2.354 de lei pe lângă o indemnizație lunară de peste 47.000 de lei, iar judecătorii – între 1.700 și 2.263 de lei.
Personalul administrativ, chiar și cel care arhivează hârtii sau conduce mașina instituției, are „dreptul” la un spor de tăcere între 1.400 și 1.700 de lei.
Așadar, o instituție care ar trebui să fie gardianul legii s-a transformat într-un templu al privilegiilor, unde se răsplătește nu competența, ci liniștea.
Acesta este paradoxul suprem: statul care urlă că n-are bani pentru spitale, școli, autostrăzi sau pentru profesori, găsește milioane pentru a-și cumpăra complicitatea propriilor angajați.
Reforma fiscală? O glumă de prost gust. S-au tăiat doar câteva firimituri – sporul pentru „condiții vătămătoare” – dar sporul pentru tăcere a rămas neatins, ca un tabu sacru.
Pentru că, dacă ai curajul să atingi privilegiile sistemului, el urlă, se victimizează și amenință. Așa s-au născut protestele „spontane” de la ANAF: oameni care au ieșit în stradă să apere nu dreptul la muncă, ci la spor.
Și aici ajungem la adevărata față a statului: un monstru care își hrănește birocrații și își disprețuiește cetățenii.
Banii publici sunt direcționați nu către cei care produc, ci către cei care păzesc liniștea.
Statul cumpără tăcerea în rate lunare. A plătit-o la CSM, la CCR, la Ministerul Justiției, la ANAF, la toate instituțiile unde nu se produce nimic, dar se tace perfect.
De aici înainte, mergem în miezul problemei: cine sunt, concret, acești oameni care încasează mai mult decât un chirurg, un profesor sau un militar aflat pe front?
Vom deschide listele magistraților, procurorilor și șefilor din sistemul public care trăiesc din sporuri parazitare, și vom arăta cum „discreția” le-a adus vile, mașini și conturi obscene.
Capitolul III – Tăcerea care îmbogățește: magistrații, campioni la sporuri.
Dacă în România ar exista o olimpiadă a privilegiilor, magistrații ar urca mereu pe podium. Și nu doar pentru că știu legea, ci pentru că știu cum s-o folosească în favoarea lor.
În timp ce restul țării își calculează fiecare leu la facturi, în lumea lor se calculează fiecare spor pentru tăcere, stres, confidențialitate, uzură psihică, secret profesional sau… disconfort emoțional.
De ani buni, justiția românească s-a transformat într-un club exclusivist, întreținut din bani publici, unde salariul de bază e doar un pretext. Adevăratul ban curge din sporuri.
Un judecător de la Curtea Constituțională sau de la Înalta Curte poate încasa, fără să clipească, venituri lunare de peste 40.000–50.000 de lei, adică echivalentul a zece salarii medii din privat.
La acestea se adaugă sporul de confidențialitate, între 15 și 25%, pentru că – vezi, Doamne – ar putea divulga „informații sensibile”. Ca și cum un medic care salvează vieți n-ar merita același respect pentru discreție, fără niciun bonus.
Și, ca totul să pară legal, toate aceste privilegii se ascund sub masca unor hotărâri de guvern și norme interne. Nimeni nu mai știe exact câte sporuri există.
La Consiliul Superior al Magistraturii, de exemplu, unii angajați cumulează peste 30% din venituri din sporuri, în timp ce justițiabilii așteaptă luni întregi pentru o amărâtă de citație.
Cazurile de la CCR sunt și mai revoltătoare: un judecător poate încasa peste 2.000 de euro lunar doar din sporuri, adică mai mult decât salariul unui profesor universitar.
De ce se menține această schemă? Simplu: pentru că tăcerea e aur. Cât timp procurorii, judecătorii și funcționarii sistemului beneficiază de privilegii, niciunul nu ridică glasul împotriva puterii.
Tăcerea se cumpără, iar obediența se premiază. Cei care ar trebui să apere legea devin complici la o nedreptate colectivă, acoperind cu hârtii luxul nemeritat al propriilor birouri.
Românii plătesc impozite și taxe nu pentru o justiție dreaptă, ci pentru o justiție scumpă. Un sistem în care s-a pierdut orice legătură cu realitatea.
În timp ce o țară întreagă se scufundă în austeritate, magistrații se scaldă în bani, protejați de o legislație pe care tot ei au scris-o.
Asta nu mai e justiție, e un business de stat cu profit garantat.
Exemple reale și verificabile (actualizate 2024–2025):
1.Judecător CCR – Marian Enache (președinte CCR): venit lunar net de peste 52. 000 lei, la care se adaugă spor de confidențialitate (25%) și diurne externe, conform declarației de avere.
2.Livia Stanciu (fostă șefă ICCJ, actual judecător CCR): pensie specială de 48.000 lei/lună, plus indemnizație activă de la CCR — peste 90.000 lei lunar cumulat.
3.Membri CSM: salarii între 38.000–45.000 lei net, plus sporuri de 15–30%.
4.Procuror DNA, grad de Parchet General: venituri medii nete de 30.000–35.000 lei, plus spor de confidențialitate și de „condiții grele”.
5.Magistrat asistent la ÎCCJ: 28.000–32.000 lei net lunar, adesea peste salariul unui judecător.
6.Funcționar ANAF – Direcția Mari Contribuabili: salarii între 17.000–20.000 lei net, plus tichete, spor de calculator și bonus de performanță.
7.Angajat la Secretariatul General al Guvernului sau Administrația Prezidențială: salarii între 22.000–28.000 lei net, în funcție de rang.
8.Director ASF (Autoritatea de Supraveghere Financiară) – exemplu: Valentin Ionescu sau Nicu Marcu: venituri lunare de 50.000–65.000 lei, adică peste 13.000 euro, de patru ori salariul președintelui României.
9.Director BNR (consilier superior): peste 45.000 lei net/lună, fără a mai include diurnele și primele.
10.Inspector guvernamental: posturi fantomă, peste 20.000 lei net, fără nicio responsabilitate concretă.
Capitolul IV – Guvernul Bolojan, chirurg fără bisturiu. Reforma care nu taie nimic din carnea Sistemului.
Când Ilie Bolojan a urcat la București pe valul promisiunilor despre „eficiență, disciplină și meritocrație”, mulți au crezut că în sfârșit s-a terminat cu pomenile bugetare și cu sinecurile.
Că omul care făcuse ordine la Oradea va aduce bisturiul și la Capitală. Doar că bisturiul s-a pierdut pe drum. În loc de reformă, România a primit un nou spectacol de iluzii.
Adevărul crud este că așa-zisa „reformă a aparatului de stat” a ocolit exact zona unde trebuie să doară: sporurile, pensiile speciale, indemnizațiile nemeritate.
În schimb, s-a jonglat cu cifre, s-au făcut tabele și s-au dat comunicate. „Se taie 10% din cheltuieli”, a anunțat Guvernul. Dar dacă privești mai atent, vezi că se taie din hârtie, nu din carne vie.
Se taie posturi vacante, nu privilegii. Se reduc birouri goale, nu buzunare pline.
În tot acest circ mediatic, nimeni n-a atins vârful muntelui de aur: sistemul judiciar și birocrația ministerială. Nici măcar nu s-a pus problema ca sporurile aberante pentru „confidențialitate”, „stres” sau „condiții vătămătoare” să fie eliminate.
Când vine vorba de privilegiile celor „din sistem”, guvernanții devin deodată orbi, surzi și amnezici. Așa funcționează complicitatea: unii tac, alții mimează reforma, iar poporul plătește factura.
Bolojan joacă perfect rolul chirurgului care mimează operația. Îmbrăcat în halat alb, flutură bisturiul deasupra pacientului și promite că va tăia adânc. Numai că lama nici măcar nu atinge pielea.
La final, pacientul — adică statul gras și leneș — pleacă acasă la fel de bine hrănit ca înainte. Singura diferență e că românii rămân fără bani pentru medicamente, pentru alimente, pentru viitor.
Reforma adevărată nu înseamnă să schimbi organigrame, ci să schimbi filosofia puterii. Să tai din rădăcina care hrănește parazitismul. Dar cum să faci asta, când întreaga clasă politică trăiește din tăcerea celor privilegiați?
Bolojan a devenit un simbol al reformei sterile, al bărbatului hotărât doar în vorbe. Un „tehnocrat” care, de fapt, conservă sistemul exact așa cum este: corupt, supraplatit, imun la orice rușine.
România de azi nu are nevoie de chirurgi de decor, ci de oameni care să taie adânc, chiar dacă doare. Să înceapă de la vârf — de la magistrați, funcționari de lux, directori de agenții și consilieri cu sporuri pentru tăcere.
Altfel, reforma lui Bolojan nu va rămâne decât un nou capitol din manualul „Cum să mimezi schimbarea și să rămâi la fel de bogat”.
Concluzie – Tăcerea plătită din banii noștri. Statul paralel cu poporul.
România a ajuns o țară în care nu munca se răsplătește, ci tăcerea. Un stat care nu premiază competența, ci complicitatea. În loc să investească în oameni care produc, statul își plătește liniștea cumpărând tăcerea celor care pot vorbi.
Asta e, de fapt, esența tuturor sporurilor rămase neatinse de reformă: bani pentru a nu deranja, pentru a nu întreba, pentru a nu contesta.
Funcționarii tac, pentru că le e bine. Magistrații tac, pentru că sunt bogați. Guvernanții tac, pentru că sunt protejați. Iar poporul, cel care plătește toate aceste tăceri, e singurul care nu-și permite luxul liniștii.
Românul de rând vorbește în șoaptă, nu pentru că nu are ceva de spus, ci pentru că știe că nimeni nu-l ascultă.
Statul și-a construit propria castă: un stat paralel cu poporul, care trăiește din taxele celor ce trudesc. Un stat care își plătește fidelitatea internă și își ignoră cetățenii.
Reforma promisă de Bolojan, ca și cele de dinainte, nu e decât un exercițiu de imagine: o poveste frumoasă spusă deasupra unui sistem care nu vrea să se schimbe.
Atâta timp cât privilegiații rămân intangibili, România nu se va reforma niciodată. Nu poți clădi un stat modern pe fundația unui sistem corupt moral. Nu poți cere sacrificii poporului cât timp elitele beau șampanie din banii lui.
Iar când liniștea celor de sus e plătită din suferința celor de jos, nu mai vorbim despre o societate — ci despre o colonie de tăceri, unde fiecare se vinde pe cât valorează conștiința lui.
Reforma reală va începe abia în ziua în care românii nu vor mai fi dispuși să plătească pentru tăcerea altora.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
https://www.stiripesurse.ro/tacere-sporurile-care-au-scapat-de-reforma_3815492
