2026, De ce nu funcționează instituțiile statului. D-aia. Partea a II a.
România ca o Pradă. Cum își plantează partidele sinecurile în 99% din cazuri și ne vând “concursul” ca realitate.
INTRODUCERE.
România nu e „prost administrată”. România e administrată ca prăduială cu acte. Și dacă vrei dovada, nu o găsești la “bănuieli”, ci la mecanismul pe care îl descrie, fără floricele, un om care a văzut sistemul din interior: George Butunoiu, headhunter, peste 800 de proceduri pe companii și instituții publice.
Verdictul lui e o palmă peste obrazul statului român: în realitate, firma de recrutare contează cam 1%, iar în 99% partidul decide. Nu “influențează”. Decide.
Și vorbim despre 1.502 companii de stat – 230 centrale, 1.272 locale – un ecosistem perfect pentru parazitare, cu pierderi istorice concentrate (zeci de companii care trag gaura la greu) și cu domenii “preferate” fix unde e mirosul de bani: energie, petrol, transporturi.
Acolo se intervine cel mai mult, exact acolo unde orice țară normală își pune oamenii cei mai buni.
Pe hârtie, statul pretinde “proceduri competitive”, “expert independent”, “guvernanță corporativă”. În realitate, “concursul” devine costumul legal al numirii politice: bifezi dosare, citești criterii, pui punctaje, iar la final iese câștigător cine trebuie. Și, ca insultă finală, totul poate fi “perfect legal” – pentru că exact asta au făcut partidele: au pus legea să lucreze pentru impostură.
Iar când te întrebi de ce “reforma” rămâne mereu la stadiul de conferință de presă, răspunsul e brutal: companiile de stat sunt hrănitoarea partidelor – salarii pentru “ai noștri”, funcții pentru “recompensați”, contracte pentru “băieți”. De asta, schimbarea reală ar însemna sinucidere politică. Sistemul nu e defect. Sistemul e scopul.
CAPITOLUL I — “Concursul” ca alibi: cum se spală numirea politică pe mâini cu procedura.
România nu suferă de lipsă de legi. Suferă de prea multă impostură legalizată. Statul mimează selecția, iar partidele livrează clientela. George Butunoiu a spus-o fără perdea: în 99% din cazuri partidul decide, nu competența. Iar rezultatul nu e o excepție, ci o listă de oameni politici plantați în Consilii de Administrație ale companiilor de stat, sub pretext de „guvernanță corporativă”.
Dar întrebarea reală nu este doar cine sunt, ci:
ce au făcut bun pentru companiile unde au fost puși și ce au încasat pentru asta?
Să luăm exemplele concrete.
🔴 Mihai Diaconu
Secretar de stat la Ministerul Finanțelor.
În același timp, membru în CA la:
- Societatea Energetică Electrica SA
- Exim Banca Românească
Venituri: două indemnizații suplimentare din bani publici, peste salariul de demnitar.
Întrebarea simplă:
👉 care este reforma majoră pe care Mihai Diaconu a produs-o la Electrica sau EximBank?
👉 ce pierderi a redus? ce investiții strategice a repornit? ce contracte păguboase a tăiat?
Răspunsul este incomod: nu există nicio reformă notabilă asociată numelui său. Nu există un raport public care să spună: „datorită acestui membru CA, compania a devenit mai eficientă”. Există doar prezența sa ca reprezentant politic într-o structură care gestionează miliarde.
Asta nu e management. E recompensă politică cu leafă lunară.
🔴 Eduard Bachide
Secretar de stat în MApN.
Membru simultan în CA la:
- Compania Națională Aeroporturi București SA
- Romtehnica
Două CA-uri strategice: aeroporturi și armament.
Întrebarea-cheie:
👉 ce reformă de management a produs Eduard Bachide?
👉 ce transparență a introdus? Ce contracte netransparente a blocat?
Nu avem nicio decizie publică majoră asociată cu numele lui. Avem doar poziții de putere și indemnizații.
Mai grav: un om politic din MApN ajunge să stea în CA-uri ale unor companii care depind exact de ministerul său. Asta nu e „profesionalizare”. Asta e circuit închis al influenței: statul se controlează pe sine prin oameni de partid.
🔴 Marius-Antonie Negru.
Secretar de stat la Ministerul Energiei.
Vicepreședinte PSD Gorj.
Numit în CA la:
- EnergoNuclear (filială a Nuclearelectrica)
Aici nu mai vorbim de o companie oarecare, ci de proiectul nuclear strategic al României: reactoarele 3 și 4 de la Cernavodă.
Întrebarea e brutală:
👉 ce competență nucleară aduce un vicepreședinte PSD Gorj într-un CA de miliarde?
👉 ce decizie strategică poartă semnătura lui?
Din nou: nu există rezultate măsurabile. Există doar o numire politică într-o companie cheie.
🔥 Concluzia Capitolului I
Acești oameni:
- nu au fost selectați pentru performanță
- nu sunt cunoscuți pentru reforme
- nu sunt asociați cu eficientizarea companiilor
- dar sunt asociați cu indemnizații multiple din bani publici
Nu vorbim de ilegalitate. Vorbim de parazitism instituțional legal.
Exact asta spunea Butunoiu:
partidele preferă oameni slabi profesional, pentru că sunt ușor de controlat. Iar când Guvernul promite „scoaterea politicului din CA-uri”, în realitate politicul se mută dintr-un scaun în altul.
Reforma devine slogan.
Companiile rămân vaci de muls.
Cetățeanul rămâne plătitor.
Asta e “profesionalizarea”: statul își pune propriii oameni în poziții unde pot încasa, pot vota, pot împărți, pot semna. Iar când cineva întreabă “de ce nu se schimbă?”, răspunsul real e tot acolo: proiectele legislative care ar fi putut limita fenomenul sunt îngropate.
Un proiect depus de PNL în 2019 (limitarea numărului de membri, interzicerea mandatelor multiple) rămâne blocat; alt proiect depus de PSD în 2021, semnat chiar de Marcel Ciolacu, Sorin Grindeanu și Paul Stănescu, plafonând indemnizațiile, rămâne tot în sertare. Adică exact aceiași oameni care se pozează reformatori păzesc ușa ca să nu intre reforma.
Și aici intră cinismul suprem: politicienii se plâng că “nu se pot face schimbări rapide”, dar sistemul e ținut intenționat într-o mlaștină de norme, contracte colective și clauze de despăgubire, astfel încât să fie greu să dai pe cineva afară și ușor să-l menții.
Butunoiu descrie perfect relația ministru–director: “faci ce vrei, numai să nu iasă oamenii în stradă”. Asta e doctrina de guvernare: nu performanță, ci liniște; nu eficiență, ci lipsa scandalului.
Dacă aici am pus reflectorul pe mecanismul și fauna (nume, funcții, consilii, “reforme” mimate), în Capitolul II intrăm în proba de laborator: ROMARM — unde se ajunge la sesizări către Parchet, DNA și AMEPIP, pe motiv de selecții cu încălcarea legii și documente nedovedite. Acolo nu mai vorbim despre “impresii”, ci despre o companie strategică prinsă în exact tiparul descris mai sus.
CAPITOLUL II — ROMARM: laboratorul selecției trucate și momentul când statul se autodenunță la Parchet, DNA și AMEPIP.
Dacă în Capitolul I am vorbit despre mecanismul general – partidul decide, procedura mimează – ROMARM este demonstrația practică, cu semnături și rapoarte oficiale.
Aici nu mai vorbim despre zvonuri, ci despre control administrativ urmat de sesizări către Parchet, DNA și AMEPIP. Cu alte cuvinte, statul român s-a prins în propria capcană și s-a reclamat singur.
Ministrul Economiei, Radu Miruță, a anunțat public că selecțiile pentru Consiliul de Administrație și pentru directorul companiei ROMARM s-au făcut cu încălcarea legii. Nu „cu suspiciuni”, nu „cu neclarități”, ci cu încălcarea legii. Dosarul a fost trimis la:
- Parchet
- Direcția Națională Anticorupție (DNA)
- Agenția pentru Monitorizarea și Evaluarea Performanțelor Întreprinderilor Publice (AMEPIP)
Adică exact instituțiile care ar fi trebuit să prevină asemenea mizerii. Statul a ajuns să-și facă autodenunț administrativ.
Raportul Corpului de Control descrie un mecanism grotesc:
- subordonați ai superiorilor au fost desemnați în comisia de selecție
- aceiași subordonați și-au ales ulterior șefii în Consiliul de Administrație
- Consiliul de Administrație și-a ales apoi directorul
- documentele depuse de candidat „nu au putut fi dovedite”
Pe românește: un cerc închis care se autoangajează. Un concurs în care juriul își desemnează singur câștigătorul. Nu selecție, ci autopremiere.
Directorul rezultat din această „procedură” este Gabriel Țuțu, fost șef de cabinet al fostului ministru al Economiei Radu Oprea. Nu un manager recrutat din industria de apărare, nu un profesionist cu reputație internațională, ci un om din anturajul politic, trecut printr-o selecție care – potrivit raportului – nu și-a verificat nici măcar actele.
Asta nu mai e clientelism discret. Asta e inginerie instituțională a imposturii.
Și ironia supremă: în timp ce ROMARM era condusă prin asemenea proceduri, statul român negocia contracte strategice cu Rheinmetall pentru fabrica de pulberi și pentru alte proiecte majore de armament și tehnică militară.
România discuta despre securitate națională cu industria de vârf a Europei având la masă o companie internă condusă prin selecții suspecte, cu documente neverificate și cu legături politice directe.
Ministrul Miruță a spus că ROMARM are nevoie de o conducere „igienică”. Formularea este involuntar perfectă: când ajungi să vorbești despre „igienă” la vârful unei companii strategice, înseamnă că putreziciunea a devenit deja vizibilă.
Dar ROMARM nu e la primul episod. Istoria sa recentă e un șir de scandaluri care arată același tipar: contracte, relații, presiuni, achiziții dubioase.
Un caz emblematic îl implică pe fostul director comercial Nicușor-Mircea Mihai, achitat într-un dosar privind achiziții la suprapreț de genți pentru muniție, și pe Aura Claudia Mariș, condamnată pentru cumpărare de influență.
DNA descria atunci un mecanism de manual:
- presiuni pentru rezilierea unor contracte corecte
- intervenții pentru impunerea unor furnizori „prieteni”
- bilețele cu sume de bani
- tentative de a distruge probe la intrarea procurorilor
Rezultatul final? Achitări pe fond procedural, anulări de interceptări, decizii CCR. Moralul instituțional: sistemul scapă, compania rămâne compromisă.
ROMARM arată limpede că problema nu e doar de „coafeze” sau de consilieri locali. Problema ajunge până la:
- industria de apărare
- contracte de miliarde
- negocieri NATO și UE
Nu mai vorbim doar despre risipă. Vorbim despre vulnerabilitate strategică. Când conduci apărarea statului cu oameni puși prin proceduri trucate, nu mai ai doar incompetență. Ai risc de securitate.
AMEPIP, prezentată ca marea speranță a reformei, intră într-un teren deja minat: consilii politizate, directori numiți din cercuri închise, contracte făcute înainte ca „igiena” să fie invocată. Agenția e chemată să curețe un grajd pe care partidele l-au populat ani de zile.
ROMARM confirmă, la nivel maxim, ce spunea George Butunoiu:
„Partidele trăiesc din aceste companii. Dacă se schimbă ceva, se prăbușesc.”
Aici nu mai e vorba de erori. Este o arhitectură a protecției politice, în care procedura e paravan, iar legea e scut pentru impostură.
Conexiunea către Capitolul III:
Dacă ROMARM este exemplul extrem – apărare, Parchet, DNA, AMEPIP – în Capitolul III mutăm lupa pe fenomenul generalizat: Consiliile de Administrație ca fabrici de venituri politice, proiectele blocate în Parlament și promisiunile lui Ciolacu, Bolojan și ale partidelor care vorbesc despre reformă în timp ce o sabotează sistematic.
CAPITOLUL III — Consiliile de Administrație: fabrica de sinecuri și reforma îngropată cu lopata în Parlament.
Dacă ROMARM este laboratorul mizeriei, Consiliile de Administrație ale companiilor de stat sunt uzina. Acolo se transformă politica în leafă, promisiunea în indemnizație și „reforma” în minciună cu ștampilă.
Nu vorbim de accidente. Vorbim de sistem: CA-urile au devenit instrumentul perfect de plantare a clientelei de partid, cu acte în regulă și cu discurs european pe deasupra.
Economistul Bogdan Glăvan o spune fără ocol:
„Consiliile de administrație au servit, în general, pentru plantarea clientelei de partid. S-au politizat pe față.”
Asta nu e o metaforă. Este descrierea exactă a mecanismului: partidele nu se mai ascund, nu mai mimează selecții reale, ci prelungesc mandate, fac numiri, rearanjează scaunele între ai lor. Iar când presa întreabă „de ce nu se schimbă nimic?”, răspunsul real e simplu: pentru că schimbarea ar închide robinetul.
Să vedem cum arată „reforma” în practică.
În 2019, PNL depune un proiect de lege care limita la 5 numărul membrilor din CA-uri și interzicea cumulul de mandate. A trecut de Senat. A murit la Camera Deputaților.
În 2021, PSD depune un alt proiect, care plafona indemnizațiile membrilor CA. Proiect semnat chiar de Marcel Ciolacu, Sorin Grindeanu și Paul Stănescu. Unde a ajuns? În sertarele comisiilor controlate de PSD.
Asta nu e blocaj birocratic. Asta e autoapărare politică. Exact oamenii care pozează în reformatori sunt cei care țin cheia la ușă și nu lasă reforma să intre.
Iar când Guvernul anunță că „scoate secretarii de stat din CA-uri”, realitatea îl contrazice a doua zi. Exemplele deja cunoscute arată că:
- politicieni rămân membri în CA-uri strategice
- încasează indemnizații suplimentare
- nu sunt evaluați pe performanță
- nu livrează reforme concrete
Consiliile de Administrație nu sunt tratate ca organe de guvernanță, ci ca birouri de recompensare politică.
Premierul Ilie Bolojan a recunoscut public existența unor comitete unde un membru e plătit cu 30% din salariul unui ministru pentru o singură ședință. Dar tot el spune că „nu se pot face schimbări rapide”. Traducere: știm că e putred, dar nu ne atingem de el.
Aici intră în scenă ipocrizia supremă: AMEPIP, agenția creată sub presiunea Comisiei Europene și legată de banii din PNRR. Oficial, AMEPIP trebuie să profesionalizeze managementul companiilor de stat.
Neoficial, riscă să devină încă o piesă în decor. Pentru că, așa cum avertizează Bogdan Glăvan, AMEPIP însăși a fost politizată.
Și atunci întrebarea nu mai este „avem agenție?”, ci:
👉 cine controlează agenția?
👉 cine numește oamenii din agenție?
👉 cât de liberă este să se ia de PSD, PNL sau de rețelele lor?
Răspunsul e incomod: dacă AMEPIP începe să lovească serios în CA-uri, lovește direct în sistemul de supraviețuire al partidelor. Exact ce spunea George Butunoiu:
„Dacă se schimbă ceva, în trei luni se prăbușesc toate partidele.”
Mai există un nivel de cinism: discuția publică este deturnată. În loc să se vorbească despre privatizare, eficiență, desființare de companii inutile, dezbaterea se mută pe „câți membri sunt în CA” și „cât câștigă”.
După cum spune Glăvan, asta e „coada cățelului”, nu elefantul. Elefantul e faptul că statul român ține în viață sute de companii care există doar ca:
- să ofere funcții
- să ofere contracte
- să ofere influență
Și cine câștigă din această ceață? Exact cei 5–7 oameni din vârful fiecărui partid care decid numirile. Nu alegătorii. Nu economia. Nu statul. Ci rețelele.
Consiliile de Administrație au devenit, astfel, coloana vertebrală a clientelismului: nu sunt nici transparente, nici evaluate real, nici supuse răspunderii. Dacă o companie pierde milioane, nu cade nimeni. Dacă merge prost, nu pleacă nimeni. Singurul criteriu real este apartenența politică.
Asta este „reforma” îngropată:
– legi depuse și blocate
– promisiuni făcute și retrase
– agenții create și politizate
– CA-uri păstrate ca fabrici de venituri
Nu mai vorbim despre incompetență administrativă. Vorbim despre o economie paralelă a partidului-stat, unde funcția publică se transformă în salariu privatizat pentru clientela politică.
Conexiunea către Capitolul IV:
Dacă în acest capitol am arătat cum CA-urile sunt transformate în fabrici de sinecuri și cum Parlamentul îngroapă reforma, în Capitolul IV mergem la miza finală: de ce niciun partid – nici vechi, nici „nou” – nu poate rupe acest sistem și cum AMEPIP riscă să devină doar o altă rotiță într-un mecanism deja capturat.
CAPITOLUL IV — De ce nu poate fi rupt sistemul: partide, servicii, sindicate și frica de prăbușire.
După ROMARM și după Consiliile de Administrație, întrebarea nu mai este ce nu merge, ci de ce nu se schimbă nimic. Răspunsul nu e tehnic. E politic. E structural. E o alianță toxică între patru forțe care se protejează reciproc: partidele, serviciile, sindicatele și frica de implozie a sistemului.
George Butunoiu a spus-o brutal:
„În 3 luni s-ar prăbuși toate partidele dacă s-ar schimba ceva.”
Asta nu e figură de stil. Este diagnosticul unei dependențe: companiile de stat sunt sistemul circulator al partidelor. Ele alimentează cu salarii, funcții și contracte rețelele politice. Dacă tai robinetul, se oprește sângele. Și atunci nu mai vorbim despre reformă, ci despre supraviețuire politică.
1. Partidele: captive propriului mecanism.
Un lider poate să vrea schimbare. Dar nu conduce singur. Deciziile sunt blocate de „nucleul dur” – 5–7 oameni din vârful fiecărui partid. Butunoiu povestește cazul unui președinte de partid mare care a vrut să reformeze sistemul și a fost oprit în câteva zile de propria conducere. Nu opoziția l-a blocat. Propriul partid.
Aici se rupe mitul „oamenilor noi”. Fie că se numesc PSD, PNL, USR sau AUR, când ajung la putere, intră în aceeași logică: trebuie să-și plătească armata internă. Iar moneda de plată sunt Consiliile de Administrație și directoratele.
Premierul Ilie Bolojan spune public că nu poate schimba rapid indemnizațiile din CA-uri. Traducere: știe unde e problema, dar nu are voie să apese butonul. Pentru că butonul ar aprinde focul în propria curte.
La fel, promisiunile lui Marcel Ciolacu despre „scoaterea politicului din CA-uri” s-au dovedit cosmetice. Oamenii de partid au rămas. Doar discursul s-a schimbat.
2. Sindicatele: scutul perfect al imobilismului.
Orice tentativă de introducere a indicatorilor de performanță produce reacția automată: protest, grevă, presiune publică. De ce? Pentru că sindicatele nu sunt interesate de companie peste 5 ani. Sunt interesate de următoarele 6 luni.
Butunoiu descrie scena perfectă:
Ministrul către director: „Faci ce vrei, numai să nu iasă oamenii în stradă.”
Asta e filosofia guvernării românești: nu eficiență, nu reformă, ci liniște socială. Companiile cu risc mare (petrol, energie, armament) sunt conduse după regula „nu mișca nimic”. Orice schimbare devine pericol politic.
Sindicatele nu apără performanța. Apără status quo-ul. Iar politicul se ascunde în spatele lor ca în spatele unui zid: „n-am putut, au ieșit oamenii”.
3. Serviciile: influența din umbră.
Butunoiu spune explicit că există o zonă „nevăzută” – serviciile. Nu în sens conspirativ, ci ca rețea de influență. La nivelul companiilor strategice (energie, armament, transporturi), nu se mișcă nimic fără un echilibru între:
- partid
- grupuri din instituții
- oameni „agreați”
Nu există document public care să spună „SRI a numit pe X”. Dar există realitatea că, în aceste domenii, politicul nu acționează singur. Iar asta face reforma și mai dificilă: nu mai e doar o problemă de lege, ci de consens între puteri informale.
4. Frica de prăbușire: marea scuză.
Toți știu că sistemul e bolnav. Toți o spun în privat. Dar nimeni nu vrea să fie chirurgul care taie primul. De ce? Pentru că prăbușirea rețelelor de CA-uri ar însemna:
- mii de oameni fără funcții
- partide fără recompense
- sindicate nervoase
- presiune socială
De aici discursul ipocrit:
„Nu acum.”
„Treptat.”
„După alegeri.”
„Mai facem o agenție.”
Așa apare AMEPIP – prezentată ca soluția miraculoasă. Dar dacă agenția este politizată de la naștere, ea nu va rupe sistemul. Va deveni parte din el. Exact cum avertizează economistul Bogdan Glăvan: agenția însăși riscă să fie capturată politic.
5. Concluzia capitolului.
Sistemul nu poate fi rupt pentru că:
- partidele trăiesc din el
- sindicatele îl apără
- serviciile îl monitorizează
- iar politicienii se tem de explozia socială
Nu avem un stat incapabil. Avem un stat capturat. Nu avem lipsă de soluții. Avem lipsă de voință. Și această lipsă nu e accidentală, e programată.
ROMARM, CA-urile, AMEPIP sunt doar simptome. Boala este una singură: partidul-stat.
Conexiunea către Concluzii Finale:
Dacă până acum am arătat mecanismul (Cap. I), cazul extrem (Cap. II), fabrica de sinecuri (Cap. III) și blocajul politic total (Cap. IV), în Concluziile Finale trebuie să punem verdictul:
👉 ce se întâmplă dacă nu se rupe sistemul
👉 cine plătește
👉 și de ce „reforma” rămâne doar un slogan electoral.
CONCLUZIILE FINALE — Statul ca pradă: de ce „reforma” e slogan, iar jaful e politică publică
După toate capitolele, nu mai rămâne nicio iluzie: România nu e blocată de lipsa soluțiilor, ci de interesul organizat de a nu le aplica.
Avem mecanismul (partidul decide), avem cazul-școală (ROMARM), avem fabrica (Consiliile de Administrație) și avem zidul (partide, sindicate, influențe din umbră). Toate converg spre aceeași concluzie: statul a fost capturat.
Când George Butunoiu spune că „în 3 luni s-ar prăbuși toate partidele dacă s-ar schimba ceva”, el nu exagerează. Spune adevărul pe care politicienii nu-l pot rosti: companiile de stat sunt banca lor de oxigen.
Din ele se hrănesc rețelele, se plătesc loialitățile, se amortizează eșecurile electorale. De aceea, fiecare „reformă” e o machetă, fiecare „agenție nouă” e un decor, fiecare „ordonanță” e o promisiune cu termen amânat.
Uitați-vă la discurs și la faptă. Marcel Ciolacu promite scoaterea politicului din CA-uri; politicul rămâne. Ilie Bolojan admite public că sunt comitete plătite regește pentru o ședință; apoi spune că nu se pot face schimbări rapide. Asta nu e neputință. E calcul: să nu tai exact ramura pe care stai.
AMEPIP, prezentată ca soluția finală, riscă să devină încă o rotiță într-un mecanism deja uns. Dacă agenția e politizată de la naștere, ea nu va sparge cercul; îl va administra. Iar dezbaterea publică e deturnată spre detalii – câți membri în CA, ce indemnizații – în timp ce problema reală rămâne neatinsă: de ce statul păstrează sute de companii doar ca să ofere funcții politice?
Costul nu e abstract. E plătit zilnic:
- prin pierderi acoperite din buget,
- prin contracte umflate,
- prin investiții ratate,
- prin vulnerabilitate strategică (când vorbim de energie și apărare).
Nu mai e vorba de „coafeze” sau de cazuri izolate. E vorba de o economie paralelă a partidului-stat, unde competența e periculoasă, iar obediența e monedă.
Verdictul e simplu și dur:
Reforma nu e imposibilă. E indezirabilă pentru cei care trăiesc din sistem.
Statul nu e slab. E folosit.
Legea nu lipsește. E croită să protejeze impostura.
Și până când nu va exista o ruptură reală – nu o agenție nouă, nu un discurs mai frumos, ci tăierea directă a rețelelor de numiri politice – România va rămâne condusă nu de manageri, ci de beneficiari. Nu de profesioniști, ci de răsplătiți. Nu de reformă, ci de frica de prăbușire.
Asta e marea minciună a „guvernanței corporative” românești: un costum european pus peste un corp vechi de clientelism. Și până când costumul nu va fi smuls, statul va continua să arate la fel: legal, zgomotos și profund nefuncțional.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
https://adevarul.ro/economie/dna-sesizata-cu-privire-la-numirile-de-la-romarm-2486452.html
https://adevarul.ro/politica/cum-a-esuat-reforma-companiilor-de-stat-2455319.html
